ÎCCJ, decizie (scj.ro #87084)

Cerere de emitere a ordonanței de plată formulată ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil. Invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Dispoziții legale aplicabile

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: cerere de emitere a ordonanței de plată

-excepția prescripției dreptului material la acțiune

-dispoziție tranzitorie

NCC, art. 2539 alin. (2) teza a II-a

Legea nr. 71/2011, art. 204

Rolul unei dispoziții tranzitorii este acela de a reglementa situații începute sub imperiul unei reglementări vechi și continuate sub imperiul noii reglementări, în acest context fiind reglementată situația tranzitorie din art. 204 din Legea nr. 71/2011 potrivit căreia dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil.

Prin urmare, art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. este aplicabil în cazul formulării unei cereri de emitere a ordonanței de plată ulterior datei de intrare în vigoare a Codului civil în care se pune problema împlinirii termenului de prescripție, care a început să curgă sub imperiul vechii legi, dar care s-a împlinit după intrarea în vigoare a noii legi, interpretarea instanței în sensul că aceste dispoziții se aplică doar prescripțiilor începute sub imperiul noii codificări nefiind în concordanță cu voința legiuitorului, întrucât face inaplicabilă derogarea prevăzută de articolele menționate, prin excluderea din sfera de aplicare a acțiunilor introduse după intrarea în vigoare a noului cod, dar care valorifică drepturi a căror prescripție a început să curgă anterior intrării acestuia în vigoare.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2339 din 19 iunie 2014

Notă

: În același sens este și Decizia nr. 2288 din 6 iunie 2013 publicată în Buletinul Casației nr. 1/2014.

Prin sentința civilă nr. 2264 din 18 martie 2013, pronunțată în dosarul nr. xx42/3/2013, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a admis excepția prescrierii și a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta SC RSIE SRL în contradictoriu cu pârâta SC D.P. SRL.

În considerentele sentinței s-a reținut că reclamanta a solicitat prin acțiune – cerere reconvențională disjunsă din dosarul nr. xx511/3/2012, obligarea pârâtei la plata penalității pentru rezilierea contractului dintre părți înainte de expirarea termenului prevăzut, precum și la plata contravalorii chiriei restante și a penalităților calculate asupra acestei sume. S-a apreciat ca fiind împlinit termenul de prescripție, conform art. 3 și art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în raport de data formulării cererii reconvenționale (17.01.2013), indiferent de data în aceste termen a început să curgă, cea a încheierii contractului (03.07.2007) sau cea a rezilierii acestuia (06.04.2009). Această apreciere a fost raportată la data scadenței celor două facturi reprezentând contravaloarea chiriei, emise la data de 03.11.2008. S-a reținut, în consecință, împlinirea termenului de prescripție în cursul lunii aprilie 2012. Cu privire la penalități s-a reținut că împlinirea termenului de prescripție pentru debitul principal atrage stingerea dreptului la acțiune și pentru accesoriile acestuia.

A fost înlăturată apărarea reclamantei întemeiată pe formularea anterioară a cererii de emitere a ordonanței de plată pentru aceleași pretenții, aceasta neavând efectul întreruperii termenului de prescripție ca urmare a respingerii irevocabile a cererii.

S-a apreciat lipsa de incidență a dispozițiilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. în temeiul art. 6 alin. (4) C.civ. și art. 204 din Legea nr. 71/2011.

Sentința de fond a fost apelată de reclamanta SC RSIE SRL, care a solicitat admiterea apelului, cu reținerea cauzei spre judecare și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, criticile sale vizând greșita aplicare a sancțiunii prescripției.

Prin decizia civilă nr. 377/2013 pronunțată la data de 22 octombrie 2013, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, reținând următoarele: părțile nu au contestat momentul începerii curgerii termenului de prescripție ca fiind aprilie 2009 pentru pretențiile formulate și nici faptul că acesta este cel de drept comun stipulat de Decretul nr. 167/1958, sub imperiul căruia a început să curgă, ceea ce se contestă fiind caracterul întrerupător al cursului prescripției al cererii de emitere a ordonanței de plată. S-a apreciat că derogarea de la regula generală, conform căreia prescripțiile rămân supuse legii sub imperiul căreia au început, prevăzută de art. 6 alin. (4) C.civ., ar trebui să fie expresă. În aceste condiții s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a C.civ., prin raportare la art. 204 din Legea nr. 71/2011 doar cererilor introduse după intrarea în vigoare a Codului civil. În lipsa unei dispoziții exprese a legii cu privire la aplicabilitatea textului menționat și în cazul prescripțiilor începute sub imperiul legii vecii, s-a apreciat netemeinicia criticii reclamantei sub acest aspect.

Decizia de apel a fost recurată de reclamanta SC RSIE SRL, care a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. din 1865, criticând decizia de apel sub aspectul greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a raportat la art. 204 din Legea nr. 71/2011. A arătat că din perspectiva datei de intrare în vigoare a Codului civil, atât cererea de emitere a ordonanței de plată, cât și cererea reconvențională sunt formulate ulterior acestei date, fiind astfel aplicabile dispozițiile legale menționate. A susținut că interpretarea dată de instanța de apel face inaplicabilă derogarea prevăzută de articolele menționate, prin excluderea din sfera de aplicare a acțiunilor introduse după intrarea în vigoare a noului cod, dar care valorifică drepturi a căror prescripție a început să curgă anterior intrării acestuia în vigoare.

Deși legal citată, intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare la dosar și nu s-a prezentat în instanță la termenele acordate.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate, se rețin următoarele: problema de drept care necesită rezolvare este aceea a aplicabilității normei derogatorii dedusă din dispozițiile art. 204 din Legea nr. 71/2011 și art. 2539 alin. (2) teza a II-a C.civ., prin raportare la dispoziția art. 6 alin. (4) C.civ.

Interpretarea dată de instanța de apel a fost aceea că dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C.civ. sunt aplicabile doar prescripțiilor începute sub imperiul noii codificări, concluzie dedusă din raționamentul expus în considerentele deciziei recurate. Această interpretare nu este în concordanță cu voința legiuitorului, exprimată prin normele Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, act normativ care a fost emis tocmai pentru a reglementa situațiile tranzitorii de aplicare a noii codificări. Pe linia de interpretare dată de instanța de apel, cu aplicarea strictă a dispoziției din art. 6 alin. (4) (referitoare la aplicabilitatea vechii reglementări în materia prescripțiilor începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil) și a dispoziției din art. 2539 C.civ. doar pentru prescripțiile începute ulterior intrării în vigoare a noului cod, dispoziția tranzitorie prevăzută de art. 204 din Legea nr. 71/2011 devine inaplicabilă, pentru următorul considerent: este evident că pentru prescripțiile începute ulterior intrării în vigoare a noului cod sunt aplicabile normele acestuia, nemaifiind nevoie de o dispoziție tranzitorie în acest sens.

Pe de altă parte rolul dispoziției tranzitorii este tocmai acela de a reglementa situații începute sub imperiul unei reglementări vechi și continuate sub imperiul noii reglementări. În acest context a fost reglementată situația tranzitorie din art. 204 din Legea nr. 71/2011, cu condiția existenței cererii formulate sub imperiul noii reglementări. Astfel trebuie interpretată dispoziția legală care se referă la aplicabilitatea prevederilor art. 2539 din Legea nr. 71/2011 și cererilor introduse după intrarea în vigoare a noului cod, respectiv cererilor care îndeplinesc această condiție și în care se pune problema împlinirii termenului de prescripție, care a început să curgă sub imperiul vechii legi, dar care s-a împlinit după intrarea în vigoare a noii legi. Reiterăm faptul că dacă ne aflăm în prezența unei cereri introduse după intrarea în vigoare a noului cod, în care s-ar pune problema intervenirii prescripției, al cărei început se situează după acest moment, nu ar mai fi fost necesară norma tranzitorie pentru că într-o asemenea situație sunt pe deplin aplicabile noile norme, fără a mai fi nevoie de o reglementare specială în acest sens.

În consecință, se apreciază că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a legii prin reținerea inaplicabilității în speță a prevederilor derogatorii cuprinse în art. 204 din Legea nr. 71/2011, cu referire la incidența în speță a dispozițiilor art. 2539 C.civ., acestea devenind aplicabile, conform considerentelor expuse anterior.

Soluția care se impune este aceea a casării deciziei de apel, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. În cadrul rejudecării, instanța de apel va verifica, în raport de probatoriul administrat și de susținerile părților, îndeplinirea condițiilor stabilite de lege pentru intervenirea cazului de întrerupere a cursului prescripției, astfel cum sunt reglementate de art. 2539 alin. (2) C.civ. Această analiză nu poate fi efectuată în cadrul recursului, raportat la considerentele expuse de instanța de apel, de soluția pronunțată în cauză și de criticile formulate de reclamantă.

Pentru considerentele reținute, în temeiul art. 312 C.proc.civ., recursul a fost admis, iar decizia de apel a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.