ÎCCJ, decizie (scj.ro #86763)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86763) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Răspunderea statului pentru condamnarea

nelegală. Daune materiale și morale. Criterii de evaluare a

întinderii despăgubirii.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspunderea statului

pentru condamnare abuzivă. Daune materiale. Daune morale.

Index alfabetic :

Drept civil.

-

Răspunderea statului.

-

Cuantumul daunelor morale și

materiale.

-

Criterii de evaluare.

Constituție : art. 48 alin.(3)

Cod procedură penală : art. 504,

art. 505 alin.(1)

Datorită naturii lor

nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a daunelor morale nu este

posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere,

raportat la elementele de fapt.

Astfel,

nu poate fi susținută ideea unui prejudiciu

efectiv și a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde

prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalității

umane, al suferințelor fizice și psihice.

Criteriile

legale  se regăsesc în dispozițiile art. 505 alin.(1)  Cod

procedură penală și au în vedere durata privării de

libertate, consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui

privat de libertate.

ICCJ,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia

civilă nr. 1481 din

5 martie 2008

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, Secția a V-a Civilă sub nr. 4823/2005,

reclamanta P.Z. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând instanței să dispună

repararea pagubei suferite în urma condamnării pe nedrept a defunctului

său soț, P.N., la pedeapsa de 25 ani de temniță grea pentru

infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale (prevăzută de

art. 209 pct. 2 lit. b Cod penal anterior, cu aplicarea art. 31 din Cod penal

anterior), la 15 ani detenție grea pentru săvârșirea

infracțiunii de activitate intensă contra clasei muncitoare și a

mișcării revoluționare (prevăzută de art. 193

1

alin. 3 și alin. 4 din Codul penal anterior) și confiscarea

totală a averii, dispusă prin sentința nr. 241 din 16 decembrie

1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară și decizia

nr. 57 din 22 februarie 1958 a Tribunalului Suprem – Colegiul militar, prin

obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON.

S-a arătat că prin decizia nr.

145 din 26 aprilie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a

hotărât admiterea recursului în anulare declarat de Procurorul General de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva

sentinței nr. 241 din 16 decembrie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii

a II-a Militară și deciziei nr. 57 din 22 februarie 1958  a

Tribunalului Suprem, Colegiul militar, casând hotărârile atacate cu

privire la mai mulți inculpați printre care și P.N., dispunând

achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute

de art. 193

1

alin. 3 și alin. 4 din Cod penal anterior, în baza

art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală

precum și înlăturarea pedepsei complementare a confiscării

totale a averii.

Reclamanta a mai arătat că

soțul său, P.N. a fost o personalitate a vremurilor sale,

realizările sale în plan profesional fiind impresionante: acesta a fost

consilier juridic, avocat la Baroul Ilfov până în 1945, licențiat în

drept și filozofie, consilier în Consiliul Județean Ilfov, deputat al

Partidului Conservator în Parlamentul României, a făcut parte din

consiliile de administrare ale unor întreprinderi economice și

președinte al unor societăți de interes național, director

general la Editura Gutenberg, fondator al revistei Ghilotina (1915), fondator

al ziarului Arena din Iași, redactor la Revista Flacăra (1920-1921),

a înființat și finanțat ziarul „Latinul”, a fost membru al

Societății Scriitorilor Români, a avut colaborări publicistice

cu „Epoca”, „Latinul”, „Flacăra”, „Steagul”, „Ghilotina”, „Gazeta

Tribunalelor” și altele, a fost autor al mai multor lucrări de

filozofie, parapsihologie, al unor apreciate publicații în domeniul

literar și științific și volume de proză.

După eliberarea din detenție,

lipsurile materiale au făcut imposibilă continuarea muncii sale de o

viață, neavând bani pentru publicarea cărților sale.

Ulterior, reclamanta a depus cerere

precizatoare, evaluând daunele materiale la suma de 70.380 lei, reprezentând

cuantificarea prejudiciului conform art. 1084 Cod civil. S-a arătat

că acest prejudiciu reprezintă echivalentul salariului mediu net

pentru luna martie 2006 (828 lei), salariu calculat pentru perioada

echivalentă detenției. Restul despăgubirilor solicitate

reprezintă daune morale aferente atât perioadei de detenție, cât

și consecințelor pe care acestea le-a avut în plan profesional

și personal.

Prin sentința civilă nr. 1307 din

3 noiembrie 2006, Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a

respins excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei, a admis în parte acțiunea și în consecință, a

obligat pârâtul la plata sumei de 350.000 lei, cu titlu de daune.

Pentru pronunțarea acestei

soluții, prima instanță a reținut pe aspectul

legitimării procesuale a reclamantei, că aceasta este dovedită

în cauză, față de dispozițiile art. 506 alin.(2) C.p.p.

(care dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după

moartea persoanei îndreptățite, de către persoanele care se

aflau în întreținerea sa), de art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990

(referitoare la drepturile soțului supraviețuitor al fostului

deținut politic) și în raport de jurisprudența C.E.D.O.

În privința fondului cauzei, s-a

constatat că prin decizia nr. 145 din 26 aprilie 2004, Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursul în anulare împotriva sentinței

Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară și a deciziei

Tribunalului Suprem, Colegiul militar, dispunând, în temeiul art. 11 pct. 2

lit. a raportat la art. 10 lit. d C.p.p., achitarea lui P.N. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 209 pct. 1

și art. 193

1

alin.(3) din Codul penal anterior, precum și

înlăturarea pedepsei complementare a confiscării totale a averii.

S-a reținut că, prin

condamnările pentru care s-a pronunțat ulterior o hotărâre

definitivă de achitare s-a cauzat persoanei vătămate un

prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare

neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu

consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii

confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care

influențează relațiile sociale - onoare, reputație – precum

și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane –

relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care

își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală

încercată de victimă.

Lipsirea de libertate a avut repercusiuni

și în planul vieții private și profesionale a persoanei

condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării,

fiindu-i afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului

1989 viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind întrunite elementele răspunderii

civile instituite de art. 504 C.p.p. și art. 48 alin.(3) din

Constituție, s-a reținut că se impune repararea integrală

de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu

înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia,

în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a

victimei.

În privința cuantumului

despăgubirilor, s-a apreciat că în materia daunelor morale,

principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un

caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune,

imposibil de echivalat bănește. În schimb, poate fi acordată

victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie

evaluată în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze

prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.

S-a constatat că satisfacția

echitabilă pretinsă cuprinde în speță, două

componente: reparația daunelor materiale și o compensație pentru

prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material,

întrucât au condiții cauzale asemănătoare. Ca atare, tribunalul

a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale,

fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii.

În stabilirea cuantumului, s-a avut în

vedere faptul că, pe de o parte, orice arestare și inculpare pe

nedrept produc celor în cauză suferințe pe plan moral, social și

profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea

și pe de altă parte, în concret, s-a ținut seama de

personalitatea lui P.N., care s-a remarcat prin multiple realizări, atât

în domeniul artistic, cât și în cel științific.

A fost avută în vedere de asemenea,

împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte, acesta era

cunoscut ca o persoană deosebită, iar prin condamnarea abuzivă,

a fost lipsit de posibilitatea de a continua activitățile anterioare

și de a obține venituri corespunzătoare.

Drept urmare, în stabilirea întinderii

daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan

fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei

pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost

admisă pentru suma de 350.000 lei.

Împotriva sentinței au declarat apel

ambele părți.

Reclamanta a criticat soluția

arătând că tribunalul nu a avut în vedere atingerea adusă

prestigiului profesional, față de împrejurarea că arestarea lui

P.N. s-a dispus pentru fapte incompatibile cu natura profesiei de avocat a

acestuia. De altfel, după eliberarea din penitenciar, situația

profesională a acestuia s-a schimbat în mod radical, prin imposibilitatea

desfășurării de activități juridice.

Deși instanța a considerat

că este îndreptățită repararea integrală a

prejudiciului, nu a reușit să-l cuantifice și să-l

aprecieze în mod just, cuantumul daunelor fiind unul derizoriu.

Ministerul Finanțelor Publice a

susținut caracterul nelegal al soluției, sub aspectul

recunoașterii calității procesuale active a reclamantei și

al întinderii despăgubirilor acordate, pretinzând nesocotirea

dispozițiilor art. 504-506 C.proc.civ.

În faza apelului probatoriul a fost

suplimentat, la solicitarea reclamantei administrându-se proba cu înscrisuri

și cea testimonială.

Prin decizia nr. 301 din 2 mai 2007,Curtea

de Apel București, Secția a IV-a Civilă a respins ambele apeluri

ca nefondate.

Cu referire la calitatea procesuală

activă a reclamantei, s-a constatat că aceasta a fost corect

apreciată de prima instanță, față de dispozițiile

art. 506 alin.(2) C.p.p., care dau posibilitatea promovării unei asemenea

acțiuni, după moartea celui îndreptățit, persoanei care se

afla în întreținerea acestuia.

De asemenea, faptul că instanța a

acordat o sumă globală cu titlu de despăgubiri, fără a

disocia prejudiciul material de cel moral, a fost găsit justificat de

perioada lungă de timp scursă, care a generat imposibilitatea determinării

veniturilor pe care le obținea victima înainte de condamnare.

Criticile reclamantei, concentrate pe

aspectul întinderii despăgubirilor, considerate insuficiente, au fost

apreciate nefondate, în condițiile în care prejudiciul real adus victimei

prin neexecutarea profesiei nu a putut fi probat. Desfășurarea

activității de avocat, ca profesie liberală, nu a permis

determinarea cu exactitate a veniturilor care ar fi putut fi realizate, având

în vedere că veniturile obținute de avocați au caracter

aleatoriu.

S-a apreciat că suma acordată de

prima instanță are caracter rezonabil, ținând seama de

situația juridică a victimei.

Împotriva deciziei au declarat recurs ambii

apelanți.

criticat decizia sub următoarele aspecte:

Hotărârea este lipsită de temei

legal, întrucât nu a ținut seama, în  evaluarea prejudiciului cauzat,

de daunele provocate în perioada detenției cât și de

consecințele ireparabile pe care hotărârea de condamnare le-a

lăsat asupra întregii vieți, analiză în cadrul căreia o

atenție deosebită trebuia acordată calității persoanei

prejudiciate, anterior săvârșirii erorii judiciare.

În mod inexplicabil instanța de apel

stabilește identic cu instanța de fond daunele provocate, deși

aprecierea unui prejudiciu de natură nepatrimonială are o doză

de aproximare, lăsată la latitudinea judecătorului.

În acest context, aproximarea identică

cu cea a instanței de fond creează suspiciuni asupra modului de

analiză a prejudiciului nepatrimonial, cu atât mai mult cu cât în apel au

fost administrate probe noi, de natură să confirme amplitudinea

prejudiciului.

Hotărârea instanței de apel nu a

făcut niciun fel de referire la faptul că prejudiciul constă

totodată în atingerea adusă prestigiului profesional, în raport de

împrejurarea că măsura arestării s-a dispus pentru fapte care au

atras imposibilitatea exercitării profesiei de avocat.

Perioada detenției a avut

repercusiuni negative asupra stării de sănătate, generând

suferințe fizice care ar putea fi înlăturate prin acordarea de

despăgubiri bănești.

În consecință, deși

instanța de apel a găsit îndreptățită solicitarea de

reparare a prejudiciului, nu a oferit o analiză suficientă asupra

cuantumului acestuia, păstrarea soluției instanței de fond fiind

inexplicabilă, mai ales raportat la materia daunelor morale.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Finanțelor Publice a susținut greșita apreciere a

incidenței în cauză a dispozițiilor art. 504-506 C.p.p.,

deși temeiul unei astfel de acțiuni nu putea fi reprezentat decât de

dispozițiile art. 94-96 din Legea nr. 303/2004, în funcție de care

acțiunea era tardivă.

În plus, reclamanta nu a făcut dovada

calității sale procesuale active, instanțele interpretând

greșit dispozițiile art. 506 alin. (2) C.p.p., care i-ar fi dat

reclamantei îndreptățirea să promoveze acțiunea.

Cu privire la cele două recursuri

declarate în cauză, Înalta Curte  a constatat următoarele:

1). Recursul reclamantei este nefondat.

Pretinzând nelegalitatea soluției,

recurenta invocă în realitate, elemente de fapt relevate de probele

administrate în cauză, de natură să conducă, în aprecierea

acesteia, la un alt cuantum al despăgubirilor.

Situația de fapt, privind arestarea,

condamnarea și ulterior, achitarea lui P.N., personalitatea marcantă

a acestuia au fost stabilite de instanțele fondului, pe baza acestor

elemente realizându-se cuantificarea daunelor.

Au fost avute în vedere de asemenea,

contrar susținerii recurentei, consecințele pe care le-a avut

condamnarea asupra victimei pe plan

profesional, inclusiv imposibilitatea exercitării

activității de avocat.

Sub acest aspect însă, s-a

reținut că prejudiciul material, constând în veniturile pe care P.N.

nu le-a mai realizat în calitate de avocat, nu pot fi stabilite distinct, ele făcând

obiectul unei aprecieri globale și al cumulului cu despăgubirile

morale.

Raționamentul instanței este

just, având în vedere pe de o parte, natura liberală a profesiei de

avocat, pe de altă parte, intervalul mare de timp scurs de la data

condamnării, ceea ce a generat, sub aspect probatoriu, imposibilitatea

stabilirii veniturilor pe care le obținea victima înainte de condamnare

și ca atare, pierderea suferită și beneficiul nerealizat.

Deși susține caracterul nelegal

al soluției, recurenta nu este în măsură să indice textele

de lege care au fost nesocotite la adoptarea hotărârilor.

Aceasta, în condițiile în care

criteriile legale ce se regăsesc în dispozițiile art. 505 alin.(1)

C.p.p., care au constituit fundamentul cererii de chemare în judecată au

în vedere durata privării de libertate, consecințele produse asupra

persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, elemente de care

instanțele fondului au ținut seama.

De altfel, recurenta susține în mod

contradictoriu, pe de o parte, că stabilirea unui prejudiciu de

natură nepatrimonială are o doză de aproximare, lăsată

la aprecierea judecătorului, pentru ca apoi, să nege această

putere de aproximare instanței de apel.

Or, împrejurarea că instanța de

apel a considerat că nivelul daunelor a fost corect stabilit de prima

instanță a fondului nu înseamnă, astfel cum s-a pretins, că

a lipsit propria analiză pe acest aspect.

Probele suplimentare administrate în faza

apelului nu au fost de natură să conducă la stabilirea altei

situații de fapt, ci doar să confirme întrunirea cerințelor

angajării răspunderii statului pentru condamnarea nelegală, cu

toate consecințele negative pe care le-a atras asupra victimei, pe plan

personal și profesional .

Critica recurentei legată de

aprecierea subiectivă a judecătorului asupra întinderii

despăgubirilor, îndeosebi a celor de natură morală, nu poate fi

primită așadar, întrucât, în absența unor criterii pe baza

cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri,

trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe

acest aspect.

Jurisprudența are, în această

materie, putere creatoare, fiind chemată să se pronunțe în

condițiile în care dispozițiile legale nu oferă criterii stricte

de cuantificare a daunelor.

De altfel, fără să nege

acest drept al instanțelor de fond, recurenta critică faptul că

aprecierea subiectivă a judecătorului nu se suprapune cu nivelul

pretențiilor formulate de aceasta.

Or, în situația daunelor morale,

datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora

nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin

apreciere, raportat la elementele de fapt.

Tot astfel, nu poate fi susținută

ideea unui prejudiciu efectiv și a beneficiului nerealizat în cazul

daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor

personalității umane, al suferințelor fizice și psihice.

În consecință, pentru

considerentele expuse, criticile de nelegalitate formulate cu referire la

dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. au fost găsite nefondate,

recursul reclamantei a fost respins ca atare.

2). Recursul Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice a fost exercitat cu încălcarea

dispozițiilor art. 301 C.proc.civ., respectiv, cu nerespectarea termenului

de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Astfel, potrivit actului procedural,

comunicarea hotărârii către pârât s-a

realizat la 15 iunie 2007, cererea de recurs fiind

transmisă prin poștă la 6 iulie 2007.

Rezultă, față de

dispozițiile art. 102 alin. (1) și ale art. 101 alin. (1)

C.proc.civ., că exercitarea căii de atac s-a făcut cu

depășirea termenului defipt de lege.

În consecință, recursul pârâtului

a fost respins ca tardiv declarat.