ÎCCJ, decizie (scj.ro #83752)

. Omor calificat. Coautorat Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății. Omuciderea Indice alfabetic: Drept penal - omor calificat - coautorat C. pen., art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) Persoana care a imobilizat victima infracțiunii de omor calificat săvârșită în public prin aplicarea mai multor lovituri de cuțit, anihilându-i orice posibilitate de apărare și ripostă, are calitatea de coautor la săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută în art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., acțiunea de imobilizare a victimei având caracter determinant, esențial în acțiunea conjugată de ucidere a victimei.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 300 din 1 februarie 2012 Prin sentința penală nr. 158 din 23 iunie 2011, Tribunalul Bihor a dispus următoarele: I - în temeiul art. 174 C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul B.F. la o pedeapsă de 16 ani închisoare, în regim de detenție, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Potrivit art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei. II - conform art. 334 C. proc.

pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reținută conform rechizitoriului în sarcina inculpatului T.S., din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 174 C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., texte în baza cărora l-a condamnat la o pedeapsă de 16 ani închisoare, în regim de detenție, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Conform art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei. În baza art. 83 C. pen., a fost revocat beneficiul suspendării condiționate a executării pedepsei de un an și 2 luni închisoare aplicată aceluiași inculpat prin sentința penală nr. 157 din 21 iulie 2009 a Judecătoriei Beiuș și s-a dispus să o execute alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, prin privarea de libertate. În urma examinării întregului probatoriu, instanța de fond a reținut următoarele: În seara zilei de 19 august 2010, la domiciliul inculpatului B.F. se aflau concubina sa, T.L., și copii acestora. Tot în seara zilei de 19 august 2010, la domiciliul inculpatului B.F. au venit, în vizită, inculpatul T.S., victima T.C. și martorul C.T.

În jurul orelor 20.00, au sosit la domiciliul inculpatului B.F. și martorii minori T.M. și M.T. Potrivit declarațiilor celor doi martori minori, inculpații B.F. și T.S. consumau băuturi alcoolice împreună cu victima și, la un moment dat, între cei trei a izbucnit un scandal. În timpul scandalului, inculpatul T.S., fiind în stare avansată de ebrietate, a început să o lovească pe victima T.C. cu pumnii, inculpatul B.F. intenționând să-i despartă și să-i calmeze. În timpul conflictului, martorul minor T.M. și concubina inculpatului B.F., respectiv T.L., declară că au văzut asupra inculpatului T.S. un cuțit pe care îl ținea în brâu. Martorii minori mai arată că scandalul a degenerat în bătaie, iar victima T.C.

a luat o coadă de mătură, a rupt-o în două și, cu un capăt, a încercat să se apere de inculpați, moment în care inculpatul T.S. a scos cuțitul de la brâu, amenințând-o pe victimă. Victima T.C. a încercat să evite amenințarea directă a cuțitului și a început să se deplaseze cu spatele spre ușa de ieșire din locuință. În momentul în care a ajuns la ușa locuinței, victima T.C. s-a întors cu spatele la cei doi inculpați, a ieșit afară din locuință și s-a deplasat pe o cărare înspre locuința sa, aflată la circa 200 metri. Martorii minori T.M. și M.T. declară că imediat după ce victima T.C. a ieșit din locuință, primul care a urmărit-o a fost inculpatul B.F., iar în spatele său se afla inculpatul T.S.

Cei doi inculpați împreună cu martorii minori au ieșit toți împreună din locuință și au plecat în urmărirea victimei. Aceeași martori declară că inculpatul B.F. a fost primul care a ajuns-o din urmă pe victimă și a prins-o pe aceasta pe la spate, de mijloc și de brațe, reușind să o imobilizeze. În acel moment a ajuns din urmă și inculpatul T.S., care s-a pus în fața victimei și, cu cuțitul pe care îl avea într-o mână, a lovit victima în picior provocându-i o tăietură adâncă și largă din care a început să curgă sângele. Tot aceeași martori arată că T.S. a scos cuțitul din piciorul victimei și a lovit din nou victima cu cuțitul, înfigând cuțitul în dreptul inimii, în tot acest timp victima fiind imobilizată de inculpatul B.F.

În sfârșit, potrivit declarațiilor celor doi martori, victima T.C. a căzut la pământ, iar cei doi inculpați au fugit . Cei doi minori au ridicat victima de jos, au sprijinit-o și împreună s-au îndreptat spre locuința acesteia, moment în care la fața locului a ajuns și martora T. A. Cei trei martori au sprijinit victima până la circa 10 metri de locuința sa, loc în care victima a căzut, nemaiputând sta pe picioare. La strigătele martorei M.T. au sosit imediat în acel loc C.A. și T.M. senior. T.M. senior i-a scos cuțitul victimei din piept și a anunțat ambulanța, iar martora C.A. a întrebat-o pe victimă, care încă mai era conștientă, cine a lovit-o cu cuțitul, iar aceasta a spus că a fost tăiat de inculpații T.S.

și B.F. Aceste ultime cuvinte ale victimei au fost auzite de martorele C.A. și M.T., cele două susținând în mod constant în declarațiile date că acest lucru l-a auzit de la victimă înainte ca aceasta să-și piardă cunoștința. Ca urmare a loviturilor primite, victima T.C. a decedat și, potrivit raportului de constatare medico-legală din 20 august 2010, moartea a fost violentă și s-a datorat hemoragiei externe și interne, consecutiv unei plăgi axilare și toracice. Din concluziile aceluiași raport se reține că direcția de acțiune a agentului vulnerant - în raport cu victima - a fost de sus în jos, de la stânga la dreapta și ușor înclinat din față în spate și că între leziunile vasculare de la nivelul axilei, hemitoracelui stâng și decesul victimei există o legătură de cauzalitate directă și necondiționată.

Prin decizia nr. 50/A din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de către inculpații B.F. și T.S. împotriva sentinței penale nr. 158 din 23 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Bihor. Împotriva deciziei instanței de apel, între alții, inculpatul B.F. a declarat recurs. Examinând pe fond recursul inculpatului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Recursul inculpatului B.F. a fost întemeiat, în principal, pe cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., susținându-se că greșit a fost condamnat, solicitându-se achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen. Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat, pentru motivele ce se vor arăta: Conform art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare. Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reținute cu probele administrate. Apărarea inculpatului nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt și ce probă este în contradicție cu situația de fapt reținută de prima instanță și, respectiv, confirmată de instanța de apel.

Motivarea apărării sugerează ipoteza potrivit căreia instanțele ar fi interpretat/coroborat greșit probele administrate ori că nu ar fi clarificat unele contradicții între probele administrate, adică ipoteza unei coroborări/evaluări greșite a probatoriului, iar nu existența unei erori grave de fapt având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare, situație care nu este suficientă și de natură să justifice incidența cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Prima instanță, precum și cea de apel, astfel cum s-a arătat anterior, au motivat convingător situația de fapt și vinovăția inculpatului prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal. Este adevărat că inculpatul beneficiază de „prezumția de nevinovăție”, nefiind obligat să-și dovedească nevinovăția (art. 66 alin. 1 C. proc. pen.), revenind organelor judiciare (acuzării) obligația să administreze probe în vederea dovedirii vinovăției acestuia (art. 4, art. 62 și art. 65 alin. 1 C. proc. pen.). Este, însă, deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăție, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. În înțelesul legii, „a proba lipsa lor de temeinicie” este un drept procesual care nu se rezumă la negarea vinovăției, la negarea conținutului informativ al unei probe ori la negarea evaluării corecte a probelor de către instanță.

În măsura în care inculpatul nu reușește să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumția de nevinovăție a acuzatului este răsturnată, această prezumție având caracter relativ, iar nu absolut. Revenind la argumentele „în drept” pentru neincidența cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție mai reține următoarele: Când uciderea persoanei se realizează prin contribuția mai multor făptuitori, care colaborează, răspunderea acestora se stabilește în temeiul dispozițiilor privind participația penală. Deși există mai mulți făptuitori, fapta de ucidere este unică, așa că fiecare dintre participanți răspunde pentru totalitatea ei și, în concret, în raport cu contribuția adusă în obținerea rezultatului.

În dreptul penal român s-a adoptat linia clasică a teoriei „complicității delict unic”, iar nu teoria „complicității delict distinct.” Potrivit art. 23 C. pen., „participanți sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici.” Formele de participație sunt deci: coautoratul, instigarea, complicitatea. Există coautorat la omor ori de câte ori mai mulți făptuitori săvârșesc în mod intenționat împotriva unei persoane acte specifice de violență de natură să-i cauzeze moartea. Se produce, într-un anume fel, o distribuție a acțiunilor, unele de intensitate mai mare, altele mai mică, dar toate orientate spre aceeași finalitate: suprimarea vieții persoanei.

Ea dirijează actele fiecărui coautor, stabilind caracterul de faptă unică realizată de toți împreună, indiferent dacă contribuțiile sunt simultane sau succesive, în același loc sau în locuri diferite. Pentru ca unul dintre coautori să răspundă pentru omor, el trebuie să fi săvârșit împotriva victimei, direct sau indirect, activ sau pasiv, un act de violență. În același timp, actul de violență al făptuitorului nu trebuie să acopere în întregime sfera actului tipic, căci el nu se privește izolat, ci în raport cu totalitatea actelor săvârșite de coautori. Cu alte cuvinte, fiecare act de violență conține un dinamism propriu, fizic și psihic, prin care participă la fapta în ansamblu, demonstrând astfel unitatea structurală a acesteia.

Potrivit doctrinei juridice, condițiile coautoratului sunt: a) unitatea indivizibilă a acțiunilor mai multor făptuitori; b) cooperarea subiectivă a făptuitorilor. În cele mai multe cazuri, contribuțiile coautorilor sunt inegale, în sensul că numai unul sau o parte dintre aceștia săvârșesc acte specifice de ucidere, iar ceilalți săvârșesc acte care, în sine, nu posedă eficiența necesară rezultatului, dar se află în strânsă interdependență cu primele, completându-le. Dacă s-ar privi fracționat contribuțiile, nu s-ar realiza nimic concludent asupra sensului juridic al coautoratului. Jurisprudența a confirmat, în mod constant, acest punct de vedere.

Astfel, au caracter de acte de coautorat la omor: lovirea victimei cu cuțitul, chiar dacă nu a provocat decesul acesteia, dar a fost de natură să slăbească puterea de rezistență și de apărare, permițând celuilalt inculpat să aplice lovitura mortală; aplicarea de lovituri peste spate, în timp ce alt inculpat lovește victima în cap; lovirea victimei cu obiecte și cu picioarele, ceea ce a contribuit la înfrângerea rezistenței acesteia și a posibilității de apărare; în general, acțiunile care sunt conjugate și indispensabile comiterii infracțiunii de omor. Imobilizarea victimei, pentru ca un alt făptuitor să fie în măsură să-i aplice lovitura mortală, exprimă forță și dinamism într-un moment decisiv și, ca urmare, constituie, împreună cu acțiunea de ucidere, o unitate indivizibilă.

În loc ca infractorul singur să lupte cu victima, să-i învingă rezistența și apoi să-i aplice lovitura mortală, un coautor, sau mai mulți, imobilizează victima chiar în momentul în care un altul aplică acea lovitură. Ca urmare, activitatea de imobilizare a victimei este legată direct și nemijlocit de activitatea care constituie latura obiectivă a infracțiunii de omor. Unitatea acțiunii de imobilizare a victimei cu acțiunea de ucidere, efectuată de alt coinculpat, se axează pe caracterul indispensabil al primei acțiuni, fără de care cealaltă acțiune nu ar fi posibilă. De fapt, imobilizarea victimei în momentul de pericol maxim pentru viata ei echivalează cu un adevărat act de violență, susceptibil de a cauza moartea acelei victime.

Așadar, toate contribuțiile care au legătură între ele, fiind conjugate și unificate într-un ansamblu specific, orientat spre realizarea uciderii persoanei, au caracter de acte de coautorat la omor. Nu are relevanță, din punct de vedere al cauzalității juridice, care dintre actele săvârșite de coautori a provocat leziunea care, în final, a cauzat moartea victimei, căci ceea ce caracterizează coautoratul este unitatea acțiunilor, capacitatea lor de a se integra aceluiași sistem sau model de explicație. Coautorul nu acționează singur, ci în cooperare cu alt făptuitor (sau mai mulți). Ca atare, coautorul trebuie să urmărească și să accepte producerea rezultatului cauzat nu numai de acțiunea lui, ci de totalitatea acțiunilor, ceea ce presupune că el trebuie să cunoască celelalte acțiuni și finalitatea lor și, în mod conștient, să-și orienteze activitatea astfel încât să se integreze finalității în ansamblu.

Elementul cooperării subiective - adică reprezentarea totalității acțiunilor și voința de a se realiza, prin efortul comun, activitatea de ucidere a unei persoane - se obține din analiza împrejurărilor în care fapta a fost comisă. În situațiile în care, după o înțelegere expresă sau tacită, toți făptuitorii atacă victima și îi aplică lovituri sau acționează într-o modalitate care, în ansamblu, îi cauzează moartea, nu mai are relevanță împrejurarea că unele lovituri au fost de mai mică gravitate și nu puteau - singure - să producă rezultatul, căci intenția de coautori la omor rezultă din materialitatea actelor săvârșite. Aceeași situație este și în cazul în care, fără consens prealabil, unul din inculpați acționează agresiv, cunoscând intenția celorlalți și asociindu-se astfel conștient la realizarea uciderii.

Revenind la cauza penală ce face obiectul recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție - în acord cu cele două instanțe - apreciază că probatoriul administrat, astfel cum a fost anterior prezentat, relevă - dincolo de orice îndoială rezonabilă - împrejurarea că inculpatul B.F. nu a intervenit pentru a „despărți” pe celălalt coinculpat și victimă (astfel cum a susținut în fața instanței de recurs), ci - dimpotrivă - că intervenția sa a fost, pe de o parte, clar și precis orientată, iar pe de altă parte, a avut caracter determinant, esențial, în acțiunea conjugată de suprimare a vieții victimei, mai ales dacă se are în vedere declarația coinculpatului T.S., potrivit căreia acesta se afla în avansată stare de ebrietate.

În această situație, este evident că numai inculpatul T.S., singur și afectat de consumul de alcool, ar fi avut șanse mai reduse de a prinde victima, de a o imobiliza, anihilându-i astfel orice posibilitate de apărare și ripostă și - în final - de a-i aplica loviturile cu cuțitul, cu forța și în zone anatomice care au condus, relativ rapid (circa 20 de minute), la deces prin pierderea masivă de sânge. În consecință, se constată că toate criticile inculpatului, în sensul că ar fi fost „greșit” condamnat, nu sunt întemeiate. Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul inculpatului B.F. împotriva deciziei nr. 50/A din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori.