ÎCCJ, decizie (scj.ro #83752)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83752) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

. Omor calificat. Coautorat

Cuprins

pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei.

Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății. Omuciderea

Indice

alfabetic:

Drept penal

-

omor

calificat

-

coautorat

C. pen.,

art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i)

Persoana care a

imobilizat victima infracțiunii de omor calificat săvârșită în public prin

aplicarea mai multor lovituri de cuțit, anihilându-i orice posibilitate de

apărare și ripostă, are calitatea de coautor la săvârșirea infracțiunii de omor

calificat prevăzută în art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., acțiunea

de imobilizare a victimei având caracter determinant, esențial în acțiunea

conjugată de ucidere a victimei.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 300 din 1 februarie 2012

Prin sentința penală nr. 158 din 23 iunie 2011, Tribunalul Bihor

a dispus următoarele:

I - în temeiul art. 174 C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a condamnat

pe inculpatul B.F. la o pedeapsă de 16 ani închisoare, în regim de detenție, cu

aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Potrivit art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei.

II

- conform art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reținută conform rechizitoriului în

sarcina inculpatului T.S., din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 175

alin. (1) lit. c)  C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., în

infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 174 C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C.

pen., texte în baza cărora l-a condamnat la o pedeapsă de 16 ani închisoare, în

regim de detenție, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a

și lit. b) C. pen.

Conform art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei.

În baza art. 83 C. pen., a fost revocat beneficiul suspendării

condiționate a executării pedepsei de un an și 2 luni închisoare aplicată

aceluiași inculpat prin sentința penală nr. 157 din 21 iulie 2009 a Judecătoriei Beiuș și s-a dispus să o execute alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză,

prin privarea de libertate.

În urma examinării întregului probatoriu, instanța de fond a

reținut următoarele:

În seara zilei de 19 august 2010, la domiciliul inculpatului

B.F. se aflau concubina sa, T.L., și copii acestora. Tot în seara zilei de 19

august 2010, la domiciliul inculpatului B.F. au venit, în vizită, inculpatul

T.S., victima T.C. și martorul C.T. În jurul orelor 20.00, au sosit la

domiciliul inculpatului B.F. și martorii minori T.M. și M.T.

Potrivit declarațiilor celor doi martori minori, inculpații B.F.

și T.S. consumau băuturi alcoolice împreună cu victima și, la un moment dat,

între cei trei a izbucnit un scandal.

În timpul scandalului,

inculpatul

T.S., fiind în stare avansată de ebrietate, a început să o lovească pe victima

T.C. cu pumnii, inculpatul B.F. intenționând să-i despartă și să-i calmeze. În

timpul conflictului, martorul minor T.M. și concubina inculpatului B.F.,

respectiv T.L., declară că au văzut asupra inculpatului T.S. un cuțit pe care

îl ținea în brâu. Martorii minori mai

arată

că scandalul a degenerat în bătaie, iar victima T.C. a luat o coadă de

mătură,

a rupt-o în două și, cu un capăt, a încercat să se apere de inculpați, moment

în care inculpatul T.S. a scos cuțitul de la brâu, amenințând-o pe victimă.

Victima T.C. a încercat să evite amenințarea directă a cuțitului și a început

să se deplaseze cu spatele spre ușa de ieșire din locuință. În momentul în care

a ajuns la ușa locuinței, victima T.C. s-a întors cu spatele la cei doi inculpați,

a ieșit afară din locuință și s-a deplasat pe o cărare înspre locuința sa,

aflată la circa 200 metri.

Martorii minori T.M. și M.T. declară că imediat după ce victima

T.C. a ieșit din locuință, primul care a urmărit-o a fost inculpatul B.F., iar

în spatele său se afla inculpatul T.S. Cei doi inculpați împreună cu martorii

minori au ieșit toți împreună din locuință și au plecat în urmărirea victimei.

Aceeași martori declară că inculpatul B.F. a fost primul

care a ajuns-o din urmă pe victimă și a prins-o

pe aceasta pe la spate, de mijloc și de

brațe, reușind să o imobilizeze.

În acel moment a ajuns din urmă și inculpatul T.S., care s-a pus în fața

victimei și, cu cuțitul pe care îl avea într-o mână, a lovit victima în picior

provocându-i o tăietură adâncă și largă din care a început să curgă sângele.

Tot aceeași martori arată că T.S. a scos cuțitul din piciorul victimei și a

lovit din nou victima cu cuțitul, înfigând cuțitul în dreptul inimii, în tot

acest timp

victima fiind imobilizată de

inculpatul B.F. În sfârșit, potrivit declarațiilor celor

doi martori,

victima T.C. a căzut la pământ, iar cei doi inculpați au fugit

. Cei doi minori au ridicat victima de jos, au

sprijinit-o și împreună s-au îndreptat

spre locuința acesteia, moment în

care la fața locului a ajuns și martora T.

A.

Cei trei martori au sprijinit victima până la circa 10 metri de locuința sa,

loc în

care victima a căzut, nemaiputând sta pe picioare.

La strigătele martorei M.T. au sosit

imediat în acel loc C.A.

și T.M. senior. T.M. senior i-a scos cuțitul victimei din piept

și a anunțat ambulanța, iar martora C.A. a întrebat-o pe victimă, care încă mai

era conștientă, cine a lovit-o cu cuțitul, iar aceasta a spus că a fost tăiat

de inculpații T.S. și B.F. Aceste ultime cuvinte ale victimei au fost auzite de

martorele C.A. și M.T., cele două susținând în mod constant în declarațiile

date că acest lucru l-a auzit de la victimă înainte ca aceasta să-și piardă

cunoștința.

Ca urmare a loviturilor primite, victima T.C. a decedat și,

potrivit raportului de constatare medico-legală din 20 august 2010, moartea a

fost violentă și s-a datorat hemoragiei externe și interne, consecutiv unei

plăgi axilare și toracice. Din concluziile aceluiași raport se reține că

direcția de acțiune a agentului vulnerant - în raport cu victima - a fost de

sus în jos, de la stânga la dreapta și ușor înclinat din față în spate și că

între leziunile vasculare de la nivelul axilei, hemitoracelui stâng și decesul

victimei există o legătură de cauzalitate directă și necondiționată.

Prin decizia nr. 50/A din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel

Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori,

în baza art. 379 pct. 1

lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de către

inculpații B.F. și T.S. împotriva sentinței penale nr. 158 din 23 iunie 2011,

pronunțată de Tribunalul Bihor.

Împotriva deciziei instanței de apel, între alții, inculpatul

B.F. a declarat recurs.

Examinând pe fond recursul inculpatului, Înalta Curte de Casație

și Justiție reține următoarele:

Recursul inculpatului B.F. a fost

întemeiat, în principal, pe cazul de casare

prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., susținându-se că greșit a fost condamnat,

solicitându-se achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat, pentru motivele

ce se vor arăta:

Conform art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept

consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reținute cu

probele administrate.

Apărarea inculpatului nu a arătat în ce constă eroarea gravă de

fapt și ce probă este în contradicție cu situația de fapt reținută de prima instanță

și, respectiv, confirmată de instanța de apel. Motivarea apărării sugerează

ipoteza potrivit căreia instanțele ar fi interpretat/coroborat greșit probele

administrate ori că nu ar fi clarificat unele contradicții între probele

administrate, adică ipoteza unei coroborări/evaluări greșite a probatoriului,

iar nu existența unei erori grave de fapt având drept consecință pronunțarea

unei hotărâri greșite de condamnare, situație care nu este suficientă și de

natură să justifice incidența cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare

mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul

judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării

adevărului. Prima instanță, precum și cea de apel, astfel cum s-a arătat

anterior, au motivat convingător situația de fapt și vinovăția inculpatului

prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal.

Este adevărat că inculpatul beneficiază de

„prezumția de nevinovăție”, nefiind

obligat să-și dovedească

nevinovăția (art. 66 alin. 1 C. proc. pen.), revenind organelor judiciare

(acuzării) obligația să administreze probe în vederea dovedirii vinovăției

acestuia (art. 4, art. 62 și art. 65 alin. 1 C. proc. pen.). Este, însă, deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care

există probe de vinovăție, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. În

înțelesul legii, „a proba lipsa lor de temeinicie” este un drept procesual care

nu se rezumă la negarea vinovăției, la negarea conținutului informativ al unei

probe ori la negarea evaluării corecte a probelor de către instanță. În măsura

în care inculpatul nu reușește să probeze lipsa de temeinicie a probelor în

acuzare, prezumția de nevinovăție a acuzatului este răsturnată, această

prezumție având caracter relativ, iar nu absolut.

Revenind la argumentele „în drept” pentru neincidența cazului de

casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție mai reține următoarele:

Când uciderea persoanei se realizează prin contribuția mai

multor făptuitori, care colaborează, răspunderea acestora se stabilește în

temeiul dispozițiilor privind participația penală. Deși există mai mulți

făptuitori, fapta de ucidere este unică, așa că fiecare dintre participanți

răspunde pentru totalitatea ei și, în concret, în raport cu contribuția adusă

în obținerea rezultatului. În dreptul penal român s-a adoptat linia clasică a

teoriei „complicității delict unic”, iar nu teoria „complicității delict

distinct.” Potrivit art. 23 C. pen., „participanți sunt persoanele care

contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de

autori, instigatori sau complici.”

Formele

de participație sunt deci: coautoratul, instigarea, complicitatea.

Există coautorat la omor ori de câte ori mai mulți făptuitori

săvârșesc în mod intenționat împotriva unei persoane acte specifice de violență

de natură să-i cauzeze

moartea. Se produce,

într-un anume fel, o distribuție a acțiunilor, unele de intensitate

mai

mare, altele mai mică, dar toate orientate spre aceeași finalitate: suprimarea

vieții persoanei. Ea dirijează actele fiecărui coautor, stabilind caracterul de

faptă unică realizată de toți împreună, indiferent dacă contribuțiile sunt

simultane sau succesive, în același loc sau în locuri diferite.

Pentru ca unul dintre coautori să răspundă pentru omor, el

trebuie să fi săvârșit împotriva victimei, direct sau indirect, activ sau

pasiv, un act de violență. În

același timp,

actul de violență al făptuitorului nu trebuie să acopere în întregime sfera

actului tipic, căci el nu se privește izolat, ci în raport cu totalitatea

actelor săvârșite de

coautori. Cu alte cuvinte, fiecare act de violență

conține un dinamism propriu, fizic și psihic, prin care participă la fapta în

ansamblu, demonstrând astfel unitatea structurală a acesteia. Potrivit

doctrinei juridice, condițiile coautoratului sunt: a) unitatea indivizibilă a

acțiunilor mai multor făptuitori; b) cooperarea subiectivă a făptuitorilor.

În cele mai multe cazuri, contribuțiile coautorilor sunt

inegale, în sensul că numai unul sau o parte dintre aceștia săvârșesc acte

specifice de ucidere, iar ceilalți

săvârșesc

acte care, în sine, nu posedă eficiența necesară rezultatului, dar se află în

strânsă

interdependență cu primele, completându-le. Dacă s-ar privi fracționat

contribuțiile, nu s-ar realiza nimic concludent asupra sensului juridic al

coautoratului.

Jurisprudența a confirmat, în mod constant, acest punct de

vedere. Astfel, au caracter de acte de coautorat la omor: lovirea victimei cu

cuțitul, chiar dacă nu a

provocat decesul

acesteia, dar a fost de natură să slăbească puterea de rezistență și de

apărare, permițând celuilalt inculpat să aplice lovitura mortală; aplicarea de

lovituri

peste spate, în timp ce alt inculpat lovește victima în cap;

lovirea victimei cu obiecte și cu picioarele, ceea ce a contribuit la

înfrângerea rezistenței acesteia și a posibilității de apărare; în general,

acțiunile care sunt conjugate și indispensabile comiterii infracțiunii de omor.

Imobilizarea victimei, pentru ca un alt făptuitor să fie în

măsură să-i aplice lovitura mortală, exprimă forță și dinamism într-un moment

decisiv și, ca urmare,

constituie, împreună

cu acțiunea de ucidere, o unitate indivizibilă. În loc ca infractorul

singur

să lupte cu victima, să-i învingă rezistența și apoi să-i aplice lovitura

mortală, un coautor, sau mai mulți, imobilizează victima chiar în momentul în

care un altul

aplică acea lovitură. Ca

urmare, activitatea de imobilizare a victimei este legată direct

și

nemijlocit de activitatea care constituie latura obiectivă a infracțiunii de

omor.

Unitatea acțiunii de imobilizare a victimei cu acțiunea de

ucidere, efectuată de alt coinculpat, se axează pe caracterul indispensabil al

primei acțiuni, fără de care

cealaltă

acțiune nu ar fi posibilă. De fapt, imobilizarea victimei în momentul de

pericol

maxim pentru viata ei echivalează cu un adevărat act de

violență, susceptibil de a cauza moartea acelei victime.

Așadar, toate contribuțiile care au

legătură între ele, fiind conjugate și unificate

într-un ansamblu

specific, orientat spre realizarea uciderii persoanei, au caracter de acte de

coautorat la omor. Nu are relevanță, din punct de vedere al cauzalității

juridice, care dintre actele săvârșite de coautori a provocat leziunea care, în

final, a cauzat moartea victimei, căci ceea ce caracterizează coautoratul este

unitatea acțiunilor, capacitatea lor de a se integra aceluiași sistem sau model

de explicație.

Coautorul nu acționează singur, ci în

cooperare cu alt făptuitor (sau mai mulți).

Ca atare, coautorul trebuie să

urmărească și să accepte producerea rezultatului cauzat nu numai de acțiunea

lui, ci de totalitatea acțiunilor, ceea ce presupune că el trebuie să cunoască

celelalte acțiuni și finalitatea lor și, în mod conștient, să-și orienteze

activitatea astfel încât să se integreze finalității în ansamblu.

Elementul cooperării subiective - adică reprezentarea

totalității acțiunilor și voința de a se realiza, prin efortul comun,

activitatea de ucidere a unei persoane - se obține din analiza împrejurărilor

în care fapta a fost comisă.

În situațiile în care, după o înțelegere expresă sau tacită,

toți făptuitorii atacă victima și îi aplică lovituri sau acționează într-o

modalitate care, în ansamblu, îi

cauzează

moartea, nu mai are relevanță împrejurarea că unele lovituri au fost de mai

mică

gravitate și nu puteau - singure - să producă rezultatul, căci intenția de

coautori

la omor rezultă din materialitatea

actelor săvârșite. Aceeași situație este și în cazul în

care, fără

consens prealabil, unul din inculpați acționează agresiv, cunoscând intenția

celorlalți și asociindu-se astfel conștient la realizarea uciderii.

Revenind la cauza penală ce face obiectul recursului, Înalta

Curte de Casație și Justiție - în acord cu cele două instanțe - apreciază că

probatoriul administrat, astfel cum a fost anterior prezentat, relevă - dincolo

de orice îndoială rezonabilă - împrejurarea că inculpatul B.F. nu a intervenit

pentru a „despărți” pe celălalt coinculpat și victimă (astfel cum a susținut în

fața instanței de recurs), ci - dimpotrivă - că intervenția sa a fost, pe de o

parte, clar și precis orientată, iar pe de altă parte, a avut caracter

determinant, esențial, în acțiunea conjugată de suprimare a vieții victimei,

mai ales dacă se are în vedere declarația coinculpatului T.S., potrivit căreia

acesta se afla în avansată stare de

ebrietate.

În această situație, este evident că numai

inculpatul T.S., singur și

afectat de consumul de alcool, ar fi avut

șanse mai reduse de a prinde victima, de a o imobiliza, anihilându-i astfel

orice posibilitate de apărare și ripostă și - în final - de a-i aplica

loviturile cu cuțitul, cu forța și în zone anatomice care au condus, relativ

rapid (circa 20 de minute), la deces prin

pierderea masivă de sânge.

În consecință, se constată că toate criticile inculpatului, în

sensul că ar fi fost „greșit” condamnat, nu sunt întemeiate.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca

nefondat, recursul inculpatului B.F. împotriva deciziei nr. 50/A din 22

septembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu

minori.