ÎCCJ, decizie (scj.ro #83030)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83030) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract

de leasing. Distrugerea bunului. Acțiune în despăgubiri

formulată de utilizator împotriva societății de asigurare.

Limitele mandatului deținut de utilizator în baza contractului de leasing

Cuprins pe materii: Drept

comercial. Contracte comerciale

Index alfabetic: contract de

leasing

-

mandat

-

contract de asigurare

O.

G. nr.

51/1997, art. 9 lit. c), f)

Din economia art. 9 lit. c) din O.G. nr. 51/1997 reiese faptul

că finanțatorul se obligă să transmită utilizatorului,

în temeiul contractului de leasing, drepturile ce derivă din contract, cu

excepția dreptului de dispoziție.

Astfel, drepturile transmise de finanțator utilizatorului

în baza contractului de leasing exclud posibilitatea promovării unei

acțiuni în justiție de către utilizator pentru obținerea

despăgubirii datorate în cazul distrugerii bunului, un astfel de demers

judiciar înscriindu-se în prerogativa dreptului de dispoziție care

aparține finanțatorului în calitate de proprietar al bunului distrus.

Chiar dacă leasingul  se bazează și pe un mandat

încheiat între finanțator și utilizator, de îndeplinirea căruia

depinde însăși existența sau inexistența contractului de

leasing, nu există nici un temei legal în baza căruia acest mandat

să se prelungească și în sfera contractului de asigurare, ca un

mandat implicit.

Astfel, în cazul în care utilizatorul solicită

societății de leasing o împuternicire pentru promovarea acțiunii

împotriva societății de asigurări este justificat refuzul

finanțatorului de a-i da împuternicirea în condițiile în care se conturează

culpa sau chiar intenția utilizatorului în producerea riscului asigurat.

Secția

a II-a civilă, Decizia nr. 3373 din 1 noiembrie 2011

Reclamanta SC D.I. SRL a încheiat cu pârâta SC R.L. IFN SA, la

data de 27 februarie 2006 contractul de leasing financiar nr. CLF 80711 în baza

căruia a achiziționat în leasing autoturismul marca NMV x 5, auto pe

care l-a asigurat pentru furt și avarii la  SC U.A. SA Pitești, în polița de asigurare figurând ca asigurat societatea de

leasing.

La data de 2 mai 2009, în timp ce auto era parcat la sediul

societății reclamante, s-a produs un incendiu la autoturism, soldat

cu distrugere în întregime.

Urmare acestui eveniment reclamanta a acționat în

judecată societatea de asigurări, proces în care i s-a solicitat o

împuternicire din partea asiguratului (societatea de leasing), titularul

poliței de asigurare.

În acest context, reclamanta, (…), a solicitat obligarea pârâtei

SC R.L. IFN SA la remiterea unui document, împuternicire sau procură care

să ateste  dreptul acesteia de a promova acțiunea având ca obiect

recuperarea de la asigurătorul SC U.A. SA a daunelor suferite în urma

avarierii autoturismului asigurat, sub sancțiunea de daune cominatorii,

iar în caz de refuz să fie autorizată reclamanta prin hotărâre

judecătorească să  exercite o astfel de acțiune.

În drept, reclamanta a invocat în susținerea cererii

dispozițiile cuprinse la art. 4.8 din contractul de leasing financiar,

potrivit cărora proprietarul transmite utilizatorului toate drepturile

derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepția dreptului

de dispoziție asupra bunului, după cum îi recunoaște

utilizatorului dreptul la acțiune directă împotriva furnizorului în

cazul reclamațiilor privind livrarea, calitatea, viciile aparente sau

ascunse.

Pârâta s-a apărat prin întâmpinare susținând că

refuzul său de a împuternici pe reclamanta în acțiunea în daune

îndreptată împotriva asiguratorului este justificat de faptul că în

legătură cu producerea evenimentului asigurat se fac cercetări

penale, la plângerea asiguratorului, în sensul că incendiul a fost produs

în mod voit de reprezentantul reclamantei.

Tribunalul București, Secția a VI-a comercială,

astfel investit, prin sentința comercială nr. 9076/2010, a respins ca

neîntemeiată cererea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a examinat

sub un prim aspect drepturile și obligațiile părților

izvorâte din contractul de leasing financiar încheiat prin care pârâta

transmite reclamantei utilizator dreptul de folosință asupra

autoturismului marca BMV x 5 pentru o perioadă de 36 luni, reținând

că, în conformitate cu art. 1.2 din condițiile generale, proprietarul

are dreptul exclusiv de proprietate asupra autoturismului până la data

achitării integrale a redevențelor convenite, utilizatorul putând opta

cu 30 zile înainte de expirarea contractului să  cumpere bunul sau să

solicite prelungirea duratei de folosință.(…)

Cu privire la clauza inserată în art. 4.8 din contract

inclusă în capitolul ,,Condiții de livrare”, potrivit căreia

,,proprietarul transmite utilizatorului toate  drepturile  derivând din

contractul de vânzare-cumpărare, cu excepția dreptului de

dispoziție asupra bunului”, tribunalul a apreciat că mandatul

conținut în această clauză este unul special și limitat la

drepturi provenind din contractul de vânzare-cumpărare, și nu din

contractul de asigurare facultativă în temeiul căruia se

solicită despăgubiri.

Din polița de asigurare facultativă și

condițiile de asigurare pe care aceasta le implică tribunalul  a

reținut că societatea pârâtă avea calitatea de asigurat,

emitentul poliței obligându-se ca la producerea evenimentului asigurat

să despăgubească asiguratul.

În raport de drepturile și obligațiile

părților conferite de contractele examinate, tribunalul a

concluzionat că, în ipoteza distrugerii totale a bunului, dreptul de

proprietate este înlocuit de dreptul asupra indemnizației de asigurare,

astfel că acțiunea pentru recuperarea acesteia de la asigurator

constituie o manifestare a dreptului de dispoziție care aparține

proprietarului și pe care acesta nu este obligat să o transmită

utilizatorului.

Totodată, instanța a constatat că nu există

nicio dispoziție legală sau contractuală care să

permită instanței să suplinească consimțământul

pârâtei cu privire la exercitarea în numele său de către

reclamantă a unei acțiuni în pretenții împotriva asiguratului.

Prin decizia comercială nr. 176/2011, Curtea de Apel

București, Secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței fondului.(…)

Societatea reclamantă a declarat recurs împotriva deciziei

instanței de apel, solicitând modificarea hotărârii, admiterea

apelului și schimbarea în tot a sentinței fondului în sensul

admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., argumentele sale în dezvoltarea criticilor formulate vizând următoarele

aspecte:

Mandatul acordat utilizatorului prin clauza de la pct. 4.8 din

contractul de leasing este un mandat special, în virtutea căruia

proprietarul transmite utilizatorului drepturile asupra bunului cu

excepția dreptului de dispoziție, prevedere contractuală care

are la bază o dispoziție legală, respectiv cea stipulată la

art. 9 lit. c) din O.G. nr. 51/1999 privind operațiunile de leasing.

Potrivit recurentei, transmiterea dreptului la acțiune

derivat din contractul de asigurare a bunului, care este subsecvent celui de

leasing, este cu atât mai evidentă cu cât ea are ca finalitate protejarea

bunului.

Cu privire la raporturile juridice de asigurare facultativă

a autoturismului, recurenta a arătat că ele își au izvorul în

însuși contractul de leasing, neputând fi disociate de acesta.

În condițiile în care obligația asigurării auto

aparține, conform legii, proprietarului, iar acesta a transmis-o, conform

contractului, utilizatorului, este firesc ca și drepturile ce se nasc din

raporturile de asigurare să-i fie transmise utilizatorului.

În susținerea acestei concluzii recurenta a invocat și

clauza de la pct. 9.12 alin. (2) din condițiile generale în care se

menționează: că în cazul nerespectării de către

utilizator a obligației de plată privind primele de asigurare,

proprietarul își rezervă dreptul de a nu-i valida acestuia dreptul de

despăgubire decurgând din asigurare.(…)

Recurenta a depus la

dosar un memoriu intitulat – Completări la motivele de recurs – prin care

pune în discuție raporturile obligaționale dintre părți în

temeiul clauzelor deja invocate în cererea de recurs, cu observația că

dispozițiile referitoare la contractul de mandat nu au nicio

legătură cu raporturile obligaționale izvorâte din contractul de

leasing.(…)

Cu titlu

circumstanțial Curtea amintește că leasingul este o

operațiune complexă prin care o parte denumită finanțator

transmite pentru o perioadă determinată dreptul de

folosință asupra unui bun al cărui proprietar este

utilizatorului, la cererea acestuia, contra unei plăți periodice, iar

la sfârșitul perioadei de leasing finanțatorul se obligă să

respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de

a prelungi contractul ori de a înceta raportul. În cadrul acestei

operațiuni utilizatorul are dreptul să-și aleagă

furnizorul, finanțatorul fiind obligat să respecte dreptul

utilizatorului de a alege furnizorul.

Drepturile și obligațiile

părților, precum și elementele obligatorii pe care trebuia

să le conțină contractul de leasing, sunt expres reglementate de

dispozițiile O.G. nr. 51/1997.

În cauză

părțile au încheiat la data de 27 februarie 2006 un contract de

leasing financiar, privind transmiterea folosinței unui autoturism marca

BMW x 5, iar la data de 4 februarie 2010 utilizatorul și-a exprimat

opțiunea de prelungire a duratei leasingului. La data de 2 mai 2009 s-a

produs un incendiu în urma căruia autoturismul a ars în întregime.

Utilizatorul, reclamanta

recurentă, se consideră îndreptățit să promoveze o

acțiune pentru obținerea despăgubirii de la societatea de

asigurare invocând mandatul special inserat în clauza de la art. 48 din

contractul de leasing potrivit căreia proprietarul transmite

utilizatorului toate drepturile derivând din contractul de

vânzare-cumpărare cu excepția dreptului de dispoziție asupra

bunului.

Clauza în discuție

are conținutul reglementat legal prin intermediul obligației

corelative înscrisă în art. 9 lit. c) din O.G. nr. 51/1997 și are în

vedere dreptul de folosință al utilizatorului care este un drept de

creanță a cărei natură juridică poate fi

asimilată cu drepturile locatarului dintr-un contract de locațiune.

Dar, distinct de

calificarea naturii juridice a dreptului utilizatorului de folosință

asupra bunului ca drept de creanță sau, după unele opinii

exprimate în doctrină, drept real ale cărei prerogative se

limitează la uzus și fructus, ceea ce este important în

soluționarea cauzei constă în faptul că prerogativa

dispoziției rămâne la finanțator și aceasta deoarece

dreptul de proprietate transmis prin contractul de vânzare-cumpărare se

naște în patrimoniul finanțatorului, iar ca efect al contractului de

leasing se transmit utilizatorului numai prerogativele legate de deținerea

și folosința bunului.

Cu alte cuvinte,

drepturile transmise de finanțator utilizatorului în baza clauzei de la

art. 4.8 din contract exclud posibilitatea promovării unei acțiuni în

justiție de către utilizator pentru obținerea despăgubirii

care să înlocuiască bunul distrus, deoarece un astfel de demers

judiciar se înscrie în prerogativa dreptului de dispoziție care

aparține finanțatorului în calitate de proprietar al bunului distrus.

În concordanță

cu această concluzie sunt și dispozițiile din secțiunea 8

din contract ,,Riscul de pierdere, distrugere sau avariere”, potrivit

cărora pe perioada de valabilitate a contractului utilizatorul își

asumă necondiționat toate obligațiile ce decurg din folosința

bunului, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii din cauze

fortuite sau de forță majoră, ceea ce semnifică pierderea

dreptului de folosință temporară a bunului și a dreptului

de opțiune.

Din perspectiva

corelației reglementării riscurilor în contractul de leasing cu obligația

impusă de lege de asigurare a bunului în sarcina finanțatorului,

și obligația de suportare a cheltuielilor cu asigurarea în sarcina

utilizatorului, Curtea a constatat că, în cauză, potrivit

poliței de asigurare finanțatorul are calitatea de asigurat și

beneficiar al indemnizației de asigurare, iar utilizatorul nu este indicat

în niciuna din aceste calități, raporturile juridice pe care le

implică leasingul și asigurarea fiind distincte.

Chiar dacă

leasingul, ca structură tehnică juridică, se bazează

și pe un mandat încheiat între finanțator și utilizator, de

îndeplinirea căruia depinde însăși existența sau

inexistența contractului de leasing, nu există nici un temei legal în

baza căruia acest mandat se prelungește și în sfera contractului

de asigurare ca un mandat implicit așa cum susține recurenta.

Cum obligația de

asigurare a bunului și alegere a asiguratorului este în sarcina

finanțatorului [art. 9 lit. f) din ordonanță] fără

nici o mențiune cu privire la soarta despăgubirii primite de la

asigurator în raporturile dintre părțile contractului de leasing,

concluzia unui mandat implicit în această chestiune nu se susține.

În sfârșit, probele

cauzei relevă faptul că într-o primă fază, după

producerea incendiului, reclamanta a solicitat societății de leasing

o împuternicire pentru a se adresa societății de asigurări,

împuternicire pe care a obținut-o, ulterior însă, pârâta a refuzat

să-i dea mandat pentru promovarea acțiunii, în condițiile în

care se contura culpa reclamantei sau chiar intenția în producerea

incendiului.

Or, aceste

circumstanțe de fapt, necontestate de reclamantă, infirmă teoria

mandatului conferit de clauza de la art. 4.8 din contract, care ar fi trebuit

să funcționeze fără nicio altă solicitare sau

reconfirmare, distinct de faptul că mandatul pe care se fundamentează

mecanismul leasingului, chiar dacă poate fi calificat ca un mandat de

interes comun, păstrează trăsătura esențială de

act revocabil.

Așa fiind, chiar

mergând pe linia raționamentului recurentei, în cauză este dovedit incontestabil

un conflict de interese între mandant (finanțator) și mandatar, ceea

ce justifică refuzul de a-i da împuternicire sau revocarea mandatului

pentru motive care se vădesc întemeiate.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte a respins recursul

ca nefondat.