ÎCCJ, decizie (scj.ro #83030)

Contract de leasing. Distrugerea bunului. Acțiune în despăgubiri formulată de utilizator împotriva societății de asigurare. Limitele mandatului deținut de utilizator în baza contractului de leasing Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte comerciale Index alfabetic: contract de leasing - mandat - contract de asigurare O. G. nr. 51/1997, art. 9 lit. c), f) Din economia art. 9 lit. c) din O.G. nr. 51/1997 reiese faptul că finanțatorul se obligă să transmită utilizatorului, în temeiul contractului de leasing, drepturile ce derivă din contract, cu excepția dreptului de dispoziție.

Astfel, drepturile transmise de finanțator utilizatorului în baza contractului de leasing exclud posibilitatea promovării unei acțiuni în justiție de către utilizator pentru obținerea despăgubirii datorate în cazul distrugerii bunului, un astfel de demers judiciar înscriindu-se în prerogativa dreptului de dispoziție care aparține finanțatorului în calitate de proprietar al bunului distrus. Chiar dacă leasingul se bazează și pe un mandat încheiat între finanțator și utilizator, de îndeplinirea căruia depinde însăși existența sau inexistența contractului de leasing, nu există nici un temei legal în baza căruia acest mandat să se prelungească și în sfera contractului de asigurare, ca un mandat implicit.

Astfel, în cazul în care utilizatorul solicită societății de leasing o împuternicire pentru promovarea acțiunii împotriva societății de asigurări este justificat refuzul finanțatorului de a-i da împuternicirea în condițiile în care se conturează culpa sau chiar intenția utilizatorului în producerea riscului asigurat. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3373 din 1 noiembrie 2011 Reclamanta SC D.I. SRL a încheiat cu pârâta SC R.L. IFN SA, la data de 27 februarie 2006 contractul de leasing financiar nr. CLF 80711 în baza căruia a achiziționat în leasing autoturismul marca NMV x 5, auto pe care l-a asigurat pentru furt și avarii la SC U.A. SA Pitești, în polița de asigurare figurând ca asigurat societatea de leasing.

La data de 2 mai 2009, în timp ce auto era parcat la sediul societății reclamante, s-a produs un incendiu la autoturism, soldat cu distrugere în întregime. Urmare acestui eveniment reclamanta a acționat în judecată societatea de asigurări, proces în care i s-a solicitat o împuternicire din partea asiguratului (societatea de leasing), titularul poliței de asigurare. În acest context, reclamanta, (…), a solicitat obligarea pârâtei SC R.L. IFN SA la remiterea unui document, împuternicire sau procură care să ateste dreptul acesteia de a promova acțiunea având ca obiect recuperarea de la asigurătorul SC U.A. SA a daunelor suferite în urma avarierii autoturismului asigurat, sub sancțiunea de daune cominatorii, iar în caz de refuz să fie autorizată reclamanta prin hotărâre judecătorească să exercite o astfel de acțiune.

În drept, reclamanta a invocat în susținerea cererii dispozițiile cuprinse la art. 4.8 din contractul de leasing financiar, potrivit cărora proprietarul transmite utilizatorului toate drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepția dreptului de dispoziție asupra bunului, după cum îi recunoaște utilizatorului dreptul la acțiune directă împotriva furnizorului în cazul reclamațiilor privind livrarea, calitatea, viciile aparente sau ascunse. Pârâta s-a apărat prin întâmpinare susținând că refuzul său de a împuternici pe reclamanta în acțiunea în daune îndreptată împotriva asiguratorului este justificat de faptul că în legătură cu producerea evenimentului asigurat se fac cercetări penale, la plângerea asiguratorului, în sensul că incendiul a fost produs în mod voit de reprezentantul reclamantei.

Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, astfel investit, prin sentința comercială nr. 9076/2010, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a examinat sub un prim aspect drepturile și obligațiile părților izvorâte din contractul de leasing financiar încheiat prin care pârâta transmite reclamantei utilizator dreptul de folosință asupra autoturismului marca BMV x 5 pentru o perioadă de 36 luni, reținând că, în conformitate cu art. 1.2 din condițiile generale, proprietarul are dreptul exclusiv de proprietate asupra autoturismului până la data achitării integrale a redevențelor convenite, utilizatorul putând opta cu 30 zile înainte de expirarea contractului să cumpere bunul sau să solicite prelungirea duratei de folosință.(…) Cu privire la clauza inserată în art. 4.8 din contract inclusă în capitolul ,,Condiții de livrare”, potrivit căreia ,,proprietarul transmite utilizatorului toate drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepția dreptului de dispoziție asupra bunului”, tribunalul a apreciat că mandatul conținut în această clauză este unul special și limitat la drepturi provenind din contractul de vânzare-cumpărare, și nu din contractul de asigurare facultativă în temeiul căruia se solicită despăgubiri.

Din polița de asigurare facultativă și condițiile de asigurare pe care aceasta le implică tribunalul a reținut că societatea pârâtă avea calitatea de asigurat, emitentul poliței obligându-se ca la producerea evenimentului asigurat să despăgubească asiguratul. În raport de drepturile și obligațiile părților conferite de contractele examinate, tribunalul a concluzionat că, în ipoteza distrugerii totale a bunului, dreptul de proprietate este înlocuit de dreptul asupra indemnizației de asigurare, astfel că acțiunea pentru recuperarea acesteia de la asigurator constituie o manifestare a dreptului de dispoziție care aparține proprietarului și pe care acesta nu este obligat să o transmită utilizatorului.

Totodată, instanța a constatat că nu există nicio dispoziție legală sau contractuală care să permită instanței să suplinească consimțământul pârâtei cu privire la exercitarea în numele său de către reclamantă a unei acțiuni în pretenții împotriva asiguratului. Prin decizia comercială nr. 176/2011, Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței fondului.(…) Societatea reclamantă a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând modificarea hotărârii, admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței fondului în sensul admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., argumentele sale în dezvoltarea criticilor formulate vizând următoarele aspecte: Mandatul acordat utilizatorului prin clauza de la pct. 4.8 din contractul de leasing este un mandat special, în virtutea căruia proprietarul transmite utilizatorului drepturile asupra bunului cu excepția dreptului de dispoziție, prevedere contractuală care are la bază o dispoziție legală, respectiv cea stipulată la art. 9 lit. c) din O.G. nr. 51/1999 privind operațiunile de leasing. Potrivit recurentei, transmiterea dreptului la acțiune derivat din contractul de asigurare a bunului, care este subsecvent celui de leasing, este cu atât mai evidentă cu cât ea are ca finalitate protejarea bunului. Cu privire la raporturile juridice de asigurare facultativă a autoturismului, recurenta a arătat că ele își au izvorul în însuși contractul de leasing, neputând fi disociate de acesta.

În condițiile în care obligația asigurării auto aparține, conform legii, proprietarului, iar acesta a transmis-o, conform contractului, utilizatorului, este firesc ca și drepturile ce se nasc din raporturile de asigurare să-i fie transmise utilizatorului.

În susținerea acestei concluzii recurenta a invocat și clauza de la pct. 9.12 alin. (2) din condițiile generale în care se menționează: că în cazul nerespectării de către utilizator a obligației de plată privind primele de asigurare, proprietarul își rezervă dreptul de a nu-i valida acestuia dreptul de despăgubire decurgând din asigurare.(…) Recurenta a depus la dosar un memoriu intitulat – Completări la motivele de recurs – prin care pune în discuție raporturile obligaționale dintre părți în temeiul clauzelor deja invocate în cererea de recurs, cu observația că dispozițiile referitoare la contractul de mandat nu au nicio legătură cu raporturile obligaționale izvorâte din contractul de leasing.(…) Cu titlu circumstanțial Curtea amintește că leasingul este o operațiune complexă prin care o parte denumită finanțator transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun al cărui proprietar este utilizatorului, la cererea acestuia, contra unei plăți periodice, iar la sfârșitul perioadei de leasing finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul ori de a înceta raportul.

În cadrul acestei operațiuni utilizatorul are dreptul să-și aleagă furnizorul, finanțatorul fiind obligat să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul. Drepturile și obligațiile părților, precum și elementele obligatorii pe care trebuia să le conțină contractul de leasing, sunt expres reglementate de dispozițiile O.G. nr. 51/1997. În cauză părțile au încheiat la data de 27 februarie 2006 un contract de leasing financiar, privind transmiterea folosinței unui autoturism marca BMW x 5, iar la data de 4 februarie 2010 utilizatorul și-a exprimat opțiunea de prelungire a duratei leasingului. La data de 2 mai 2009 s-a produs un incendiu în urma căruia autoturismul a ars în întregime.

Utilizatorul, reclamanta recurentă, se consideră îndreptățit să promoveze o acțiune pentru obținerea despăgubirii de la societatea de asigurare invocând mandatul special inserat în clauza de la art. 48 din contractul de leasing potrivit căreia proprietarul transmite utilizatorului toate drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare cu excepția dreptului de dispoziție asupra bunului. Clauza în discuție are conținutul reglementat legal prin intermediul obligației corelative înscrisă în art. 9 lit. c) din O.G. nr. 51/1997 și are în vedere dreptul de folosință al utilizatorului care este un drept de creanță a cărei natură juridică poate fi asimilată cu drepturile locatarului dintr-un contract de locațiune.

Dar, distinct de calificarea naturii juridice a dreptului utilizatorului de folosință asupra bunului ca drept de creanță sau, după unele opinii exprimate în doctrină, drept real ale cărei prerogative se limitează la uzus și fructus, ceea ce este important în soluționarea cauzei constă în faptul că prerogativa dispoziției rămâne la finanțator și aceasta deoarece dreptul de proprietate transmis prin contractul de vânzare-cumpărare se naște în patrimoniul finanțatorului, iar ca efect al contractului de leasing se transmit utilizatorului numai prerogativele legate de deținerea și folosința bunului.

Cu alte cuvinte, drepturile transmise de finanțator utilizatorului în baza clauzei de la art. 4.8 din contract exclud posibilitatea promovării unei acțiuni în justiție de către utilizator pentru obținerea despăgubirii care să înlocuiască bunul distrus, deoarece un astfel de demers judiciar se înscrie în prerogativa dreptului de dispoziție care aparține finanțatorului în calitate de proprietar al bunului distrus. În concordanță cu această concluzie sunt și dispozițiile din secțiunea 8 din contract ,,Riscul de pierdere, distrugere sau avariere”, potrivit cărora pe perioada de valabilitate a contractului utilizatorul își asumă necondiționat toate obligațiile ce decurg din folosința bunului, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii din cauze fortuite sau de forță majoră, ceea ce semnifică pierderea dreptului de folosință temporară a bunului și a dreptului de opțiune.

Din perspectiva corelației reglementării riscurilor în contractul de leasing cu obligația impusă de lege de asigurare a bunului în sarcina finanțatorului, și obligația de suportare a cheltuielilor cu asigurarea în sarcina utilizatorului, Curtea a constatat că, în cauză, potrivit poliței de asigurare finanțatorul are calitatea de asigurat și beneficiar al indemnizației de asigurare, iar utilizatorul nu este indicat în niciuna din aceste calități, raporturile juridice pe care le implică leasingul și asigurarea fiind distincte. Chiar dacă leasingul, ca structură tehnică juridică, se bazează și pe un mandat încheiat între finanțator și utilizator, de îndeplinirea căruia depinde însăși existența sau inexistența contractului de leasing, nu există nici un temei legal în baza căruia acest mandat se prelungește și în sfera contractului de asigurare ca un mandat implicit așa cum susține recurenta.

Cum obligația de asigurare a bunului și alegere a asiguratorului este în sarcina finanțatorului [art. 9 lit. f) din ordonanță] fără nici o mențiune cu privire la soarta despăgubirii primite de la asigurator în raporturile dintre părțile contractului de leasing, concluzia unui mandat implicit în această chestiune nu se susține. În sfârșit, probele cauzei relevă faptul că într-o primă fază, după producerea incendiului, reclamanta a solicitat societății de leasing o împuternicire pentru a se adresa societății de asigurări, împuternicire pe care a obținut-o, ulterior însă, pârâta a refuzat să-i dea mandat pentru promovarea acțiunii, în condițiile în care se contura culpa reclamantei sau chiar intenția în producerea incendiului.

Or, aceste circumstanțe de fapt, necontestate de reclamantă, infirmă teoria mandatului conferit de clauza de la art. 4.8 din contract, care ar fi trebuit să funcționeze fără nicio altă solicitare sau reconfirmare, distinct de faptul că mandatul pe care se fundamentează mecanismul leasingului, chiar dacă poate fi calificat ca un mandat de interes comun, păstrează trăsătura esențială de act revocabil. Așa fiind, chiar mergând pe linia raționamentului recurentei, în cauză este dovedit incontestabil un conflict de interese între mandant (finanțator) și mandatar, ceea ce justifică refuzul de a-i da împuternicire sau revocarea mandatului pentru motive care se vădesc întemeiate. Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.