ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3162/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3162/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică din 18 octombrie 2011

Prin sentința comercială nr. 1132/PI

din 25 octombrie 2010 pronunțată în dosar nr. 6286/30/2010 al Tribunalului

Timiș, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de

instanță din oficiu.

S-a respins acțiunea formulată de

reclamanții Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar, Consiliul Local al

Municipiului Timișoara si Primăria Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu

pârâta SC E.Z. SRL, având ca obiect pretenții, ca prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de

28 iulie 2010 reclamanții Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar,

Consiliul Local al Municipiului Timișoara si Primăria Municipiului Timișoara

prin reprezentanții săi legali au formulat cererea de chemare în judecată

împotriva pârâtei SC E.Z. SRL, pentru ca în contradictoriu cu pârâta și în baza

probelor ce se vor administra instanța să dispună obligarea pârâtei la plata

debitului în cuantum 447.381 lei din care 48.340 lei reprezintă diferența de

chirie restantă, 397.269 lei majorări de întârziere și 1.772 lei penalități de

întârziere, calculate conform H.C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001

- 28 februarie 2003 și majorări de întârziere în cuantum de 0,5%/zi de

întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 și până la data plății, cu

privire la spațiul cu alta destinație decât aceea de locuința situat în

Timișoara, în suprafață de 170,94 mp.

În motivare s-a arătat că, în baza

Ordinelor de Repartiție nr. 496 din 04 februarie 1999, s-a atribuit închirierea

spațiului cu altă destinație decât aceea de locuință în suprafață de 170,94 mp înscris

în C.F. col. nr. 9345 Timișoara, nr.top 17068, către SC E.Z. SRL.

Intre Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și SC E.Z. SRL s-a încheiat contractul de închiriere nr. 626/1999.

Consiliul Local al Municipiului

Timișoara adoptă Hotărârea nr. 42/2000 care reglementa noi tarife de bază pe

metrul pătrat la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de

locuință începând cu data de 01 ianuarie 2001. Această hotărâre a fost atacată

în instanță de către Asociația Patronatelor, rămânând în vigoare prin Decizia

Civilă nr. 471/2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și contencios

administrativ, pronunțată în dosarul nr. 2564/CA/2001, precum și Decizia nr. 110

din 02 aprilie 2002 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 409 din 13

iunie 2002, în care se prevedea faptul că această hotărâre se aplică cu data

adoptării, rezultând astfel diferențe de chirie pe perioada 01 ianuarie 2001-28

februarie 2003.

In conformitate cu Hotărârea

Consiliului Local al Municipiului Timișoara nr. 18 din 20 iulie 2004, aceste

diferențe de chirie trebuiau achitate până la data de 31 decembrie 2004, urmând

ca de la data de 01 ianuarie 2005 să se calculeze majorări și penalități de

întârziere până la stingerea obligației inclusiv.

SC E.Z. SRL a fost invitată la sediul

Primăriei Timișoara în vederea emiterii facturii, ridicării fișei de calcul și

efectuării plății diferenței de chirie pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28

februarie 2003 pentru a se evita majorările și penalitățile de întârziere.

Întrucât nu s-a achitat nici până în

prezent diferența de chirie, la data de 30 aprilie 2010 suma ce trebuia

recuperată fiind în valoare de 447.381 lei din care 48.340 lei reprezintă

diferența de chirie restantă, 397.269 lei majorări de întârziere și 1.772 lei

penalități de întârziere, instituția a promovat acțiunea de chemare în judecată

în vederea recuperării debitului.

În drept, s-au invocat prevederile

art. 969 - 970 C. civ., art. 1020, art. 1021 si art. 274 C. proc. civ.,

contractul de închiriere nr. 626/1999 ce constituie ,,legea părților",

H.C.L.M.T. nr. 42/2000 și H.C.L.M.T. nr. 180/1998.

Analizând excepția prescripției

dreptului la acțiune al reclamanților, invocată din oficiu de către instanță,

aceasta a fost admisă.

Tribunalul a reținut că în speță

dreptul la acțiune este grevat în ceea ce privește prescripția extinctivă de

dispozițiile art. 3 din Legea nr. 167/1958, termenul de prescripție fiind de 3

ani, ori în cauză se solicită plata unor sume de bani scadente între anii 2001

și 2003.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local Timișoara

și Primăria Municipiului Timișoara.

Reclamanții recurenți au arătat că

instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinica si nelegala admițând in mod

eronat excepția prescripției dreptului la acțiune.

In ceea ce privește motivarea

instanței privind respingerea acțiunii, respectiv admiterea excepției

prescripției, în speță nu operează această excepție, fiind incidente în cauză

prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală.

Cu referire la excepția prescripției

dreptului la acțiune, recurenții au solicitat instanței să respingă această

excepție ca neîntemeiată, în speță fiind aplicabile dispozițiile Codului

fiscal, termenul de prescripție fiind de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă

creanțe bugetare.

In acest sens, s-a arătat că potrivit

O.G. 45/2003 referitoare la Finanțele Publice Locale, veniturile bugetare sunt definite ca totalitatea resurselor bănești care se cuvin bugetelor locale

formate din impozite, taxe, contribuții, alte venituri, alte vărsăminte, cote

defalcate din unele venituri ale bugetului de stat precum si cele prevăzute la

art. 5 alin. (1) lit. b)-d) din actul normativ mai sus menționat.

De asemenea, sumele încasate din

concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând domeniului public sau

privat al unităților administrativ-teritoriale reprezintă creanțe bugetare.

Mai mult, au arătat instanței faptul

că, în conformitate cu Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1917 din 12

decembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și

conducerea contabilității instituțiilor publice, veniturile din chirii, precum

și accesoriile acestora sunt venituri proprii ale instituțiilor publice,

incluse în grupa veniturilor din activități economice, acestea înregistrându-se

ca și venituri la bugetul local al Municipiului Timișoara, utilizate în

realizarea obiectivelor de interes local. În acest sens, practica judiciară a

statuat că sumele datorate în baza HCL nr. 42/2000 constituie creanțe bugetare,

în acest sens, amintim sentința civilă nr. 709/CA din 22 noiembrie 2005 și sentința

civilă nr. 708/CA din 22 noiembrie 2005 unde se arată că, creanțelor bugetare

li se aplică termenul special de prescripție de 5 ani și nu termenul general de

prescripție de 3 ani.

În ședința publică din data de 8

martie 2011, Curtea a reținut că hotărârea primei instanțe este supusă căii de

atac a apelului raportat la dispozițiile art. 282 alin. (1) C. proc. civ., calea

de atac în cauză fiind recalificată din recurs în apel.

Examinând apelul declarat de

reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local Timișoara și

Primăria Municipiului Timișoara prin prisma motivelor de apel invocate, a

dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reținut că apelul

reclamanților este neîntemeiat urmând să fie respins pentru următoarele

considerente:

În mod legal prima instanță a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu de instanță și

a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtei SC

E.Z. SRL Timișoara, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 3 din Legea nr.

167/1958, respectiv termenul de prescripție de trei ani.

Susținerile reclamanților apelanți au

fost găsite neîntemeiate, în sensul că în speță sunt aplicabile dispozițiile

Codului fiscal, iar termenul de prescripție este de 5 ani, deoarece sumele din

litigiu reprezintă creanțe bugetare.

În mod corect prima instanță a reținut

că deși sumele de bani din litigiu se constituie venituri la bugetele locale,

acestea nu au natura juridică de creanțe fiscale, ci de creanțe comerciale

având în vedere că iau naștere în baza unor contracte comerciale semnate de

părți, respectiv în speță, în baza contractului de închiriere nr. 626/1999

încheiat între părți.

În cauză nu se aplică termenul de 5

ani prevăzut de art. 91 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003, republicată,

privind Codul de procedură fiscală ci așa cum s-a arătat termenul de trei ani

prevăzut de art. 3 din Legea nr. 167/1958.

Raportat la data introducerii acțiunii

de către reclamanți, 28 iulie 2010, și perioada pentru care au fost solicitate

pretențiile, 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003, dreptul la acțiune al

reclamanților este prescris.

Față de cele reținute, prin decizia

civilă nr. 74 din 8 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a

respins ca nefondat apelul reclamantelor.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamantele prin care au solicitat admiterea recursului, casarea

deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar

modificarea deciziei atacată.

Criticile recurentelor au fost

structurate în raport de dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.,

prin care a susținut următoarele :

Cu referire la excepția prescripției

dreptului la acțiune, solicită respingerea excepției, susținând că în speță

sunt aplicabile dispozițiile Codului fiscal, termenul de prescripție fiind de 5

ani, deoarece sumele pretinse constituie creanțe bugetare.

După prezentarea situației de fapt,

recurenta a învederat că pârâta nu a respectat principiul prevăzut de art. 969 C.

civ., semnând fără obiecțiuni clauza cuprinsă la art. 4, potrivit căreia a fost

reactualizată/ modificată chiria.

Cu privire la temeiul de drept al

penalităților de întârziere, recurenta susține că acesta este reprezentat de O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Hotărârea Consiliului Local nr.

42/2000 și 182/2001 sunt acte administrative de autoritate.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Prealabil analizării criticilor

formulate, se impune a fi făcută precizarea că deși recurentele au invocat

dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., recurentele nu s-au conformat

dispozițiilor art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., în sensul dezvoltării

fiecărui motiv de nelegalitate invocat, cerință ce rezultă și din caracterul

extraordinar al căii de atac a recursului.

Față de precizările de mai sus, Înalta

Curte va proceda doar la examinarea aspectelor de nelegalitate ce ar putea fi

încadrate în motivele indicate prin cererea de recurs.

Astfel, motivul de nelegalitate

prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. vizează situația în care instanța

a interpretat greșit actul juridic dedus judecății prin schimbarea naturii sau

înțelesului vădit neîndoielnic al acestuia. Admițând că prin acest motiv de

recurs, recurentele au supus discuției modalitatea de interpretare a

raporturilor juridice născute între părți, Înalta Curte reține că izvorul

obligațiilor părților este contractul de închiriere nr. 626/1999, raportul

juridic fiind de natură comercială. Așa fiind, dispozițiile aplicabile sunt

cele ale dreptului comercial, ce se completează cu dispozițiile dreptului

civil, potrivit cărora, clauzele contractuale se stabilesc în baza acordului de

voință și nu prin manifestarea unilaterală a uneia dintre părți.

Este de reținut totodată, că deși prin

art. 4 alin. (2) din contract s-a convenit posibilitatea majorării chiriei

pentru spațiul închiriat, această majorare nu poate opera în lipsa exprimării

voinței pârâtei în sensul acceptării acesteia. Așa fiind, față de cele reținute

anterior, în mod corect au stabilit instanțele anterioare că reclamanții nu

puteau calcula alte majorări sau penalități înafara celor stabilite pe cale

contractuală.

Motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi analizat în raport de prevederile

Decretului nr. 167/1958 și O.G. nr. 92/2003, cele din urmă pretins a fi

incidente cauzei.

În raport de natura comercială a

raportului juridic născut între părți, Înalta Curte reține că nu-și găsesc

aplicabilitatea în cauză prevederile O.G. nr. 92/2003, întrucât în speță se

valorifică drepturi convenționale comerciale și nu drepturi fiscale, astfel

încât nu poate fi avut în vedere termenul de 5 ani stabilit pentru

valorificarea obligațiilor fiscale.

Așadar, actul normativ aplicabil în

speță este Decretul nr. 167/1958, iar termenul de prescripție este cel prevăzut

de art. 3 alin. (1), iar potrivit art. 7 alin. (1) din același act normativ,

acesta începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

În acest sens, în mod corect s-a

reținut că la data formulării cererii de chemare în judecată, 28 iulie 2010,

dreptul la acțiune pentru plata diferențelor de chirie aferente perioadei 2001-

2003 era prescris, aceeași fiind soluția și în ceea ce privește penalitățile și

majorările de întârziere, dat fiind că aceste sume au caracter accesoriu

debitului principal, or potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958,

odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și

dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

În ceea ce privește motivul de recurs

reprezentat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentele

au invocat acest motiv formal, fără a dezvolta în concret criticile care se

circumscriu acestuia, astfel încât nu poate fi exercitat controlul judiciar de

către instanța de recurs.

În consecință, față de cele ce preced,

în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul reclamanților va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, MUNICIPIUL TIMIȘOARA

PRIN PRIMAR și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 74

din 8 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 octombrie 2011.