ÎCCJ, decizie (scj.ro #85594)

Administrarea probelor. Aplicarea corectă a legii Potrivit art.129 alin.5 C.proc.civ., „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și pentru aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale” iar pentru realizarea acestei finalități „ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”. Completul de 9 judecători, decizia nr.146 din 9 decembrie 2002 Tribunalul București - Secția comercială, prin sentința civilă nr.2309 din 3 mai 1999, a admis în parte acțiunea reclamantei SC „S.S.C.” SRL și a obligat pe pârâta Parohia Bisericii Romano-Catolice „A.M.D.” să plătească sumele reprezentând debitul neachitat și daunele interese.

S-a reținut că potrivit prevederilor art.9 din contract, în caz de nerealizare a remedierilor la lucrările executate, pârâta avea dreptul la deducerea contravalorii acestor remedieri, precum și la penalități de 0,1% pe zi din valoarea lor, fără a rezulta existența unei clauze de garanție și o cotă de reținere din contravaloarea lucrării, reprezentând garanția și ca urmare, sumele ce fac obiectul litigiului nu pot fi considerate că au fost reținute cu titlu de contravaloare a reparațiilor și penalităților. Apelul declarat de pârâtă a fost respins prin decizia nr.447 din 11 februarie 2000 a Curții de Apel București - Secția comercială, reținându-se că în situația în care reclamanta nu ar fi efectuat lucrările de remediere, în termen de 30 de zile de la data comunicării defectelor de execuție, pârâta ar fi fost îndreptățită să procedeze, în baza art.9 din contract, la reducerea plății și să pretindă penalități de întârziere de 0,1% pe zi din valoarea acelor lucrări.

Ca urmare, din moment ce pârâta nu a respectat aceste condiții, în mod corect i s-a respins cererea de efectuare a unei noi expertize și a fost obligată de prima instanță să plătească reclamantei sumele reținute cât și daunele interese. Recursul declarat de pârâtă a fost respins prin decizia nr.2656 din 9 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție - Secția comercială reținându-se că din actele dosarului rezultă că rezilierea contractului a avut loc din inițiativa pârâtei, astfel încât sistarea lucrărilor nu îi este imputabilă reclamantei, și că față de aspectele examinate cu privire la calitatea lucrărilor, prin capitolul IV din raportul de expertiză, instanța de fond și cea de apel au soluționat cauza în limitele învestirii și în conformitate cu probele administrate.

Nerespectarea termenului de 30 zile pentru remedierea lucrărilor nu putea fi constatată cât timp pârâta, în calitate de beneficiară a lucrărilor, nu a respectat prevederile din contract referitoare la modul de constatare a defecțiunilor de construcție astfel că dreptul pârâtei de a propune probe nu a fost încălcat. S-a declarat recurs în anulare, în temeiul dispozițiilor art.330 pct.2 C.proc.civ., susținându-se că admiterea acțiunii s-a făcut fără a fi avute în vedere apărările pârâtei cu privire la aplicarea dispozițiilor art.9 din contract, prin care s-a stabilit că orice remediere a lucrărilor trebuia realizată pe cheltuiala constructorului, în termen de 30 de zile de la data constatării deficiențelor de execuție, și că, în cazul nerealizării remedierilor, beneficiarul putea reduce plata fiind stabilit prin art.10 din contract un termen de garanție de 18 luni pentru remedierea viciilor aparente pe cheltuiala constructorului.

Pârâta a comunicat reclamantei, că începând cu data de 17 octombrie 1997 se reziliază contractul datorită stadiului întârziat al lucrărilor și repetatelor întreruperi în executarea lor, însă reclamanta a procedat la predarea lucrărilor fără să fie de față și reprezentantul pârâtei, pentru a putea formula obiecțiuni cu privire la calitatea construcției, și ca urmare pârâta a fost îndreptățită să solicite reclamantei, la data de 29 octombrie 1997, refacerea lucrărilor cu defecțiuni în contul sumei de bani reținute cu titlu de garanție.

Din moment ce nu rezultă că deficiențele au fost remediate de constructor în termen de 30 de zile de la data când i-au fost comunicate, pârâta era îndreptățită să reducă suma cuvenită reclamantei, potrivit prevederilor art.9 din contract; Pentru stabilirea contravalorii lucrărilor de remediere era necesară efectuarea unei noi expertize de către experții tehnici, astfel că nejustificat nu s-a administrat această probă, ci s-a considerat că, pentru verificarea pretenției formulate în această privință de reclamantă, trebuia formulată o cerere reconvențională. In concluzie, relevându-se că soluția de admitere a acțiunii a fost determinată de aprecierea greșită a materialului probator administrat cât și de insuficiența probelor, s-a cerut casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță.

Recursul în anulare nu este fondat. Potrivit art.129 alin.5 C.proc.civ., la care se face referire prin recursul în anulare, "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale", iar pentru realizarea acestei finalități "ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc". Instanțele au fost preocupate să-și îndeplinească această îndatorire, considerentele celor trei hotărâri reflectând preocuparea judecătorilor de fond, în apel și în recurs de a acționa pe linia aflării adevărului, pentru stabilirea unei situații de fapt care să corespundă realității și pentru aplicarea corectă a legii.

În această privință, este de observat că, prima instanță a dispus, la termenul din 27 aprilie 1998, să fie efectuată o expertiză tehnico-economică, având obiectivele solicitate în scris de cele două părți. Ca urmare, concluziile raportului de expertiză și răspunsurile expertului tehnic la obiecțiunile părților au dat posibilitate celor trei instanțe, să determine corect natura pretențiilor formulate de reclamantă și măsura în care acestea precum și susținerile formulate de pârâtă, în apărare,au fost dovedite. Considerentele avute în vedere de instanțe, a căror concordanță cu împrejurările rezultate din materialul probator este indiscutabilă, justifică neîndoielnic soluția de admitere a acțiunii.

Sub acest aspect, din raportul de expertiză tehnică și completările aduse prin precizările făcute în cadrul răspunsurilor la obiecțiuni, coroborate cu prevederile contractului rezultă că instanțele au fost îndreptățite să ajungă la concluzia că pârâta a refuzat să plătească fără justificare suma totală, din care suma reținută ca garanție pentru lucrările din luna octombrie 1997, cât și suma neachitată pentru perioada iunie - octombrie 1997, la care se adaugă dobânda bancară la depozitul ce s-ar fi realizat cu cele două debite neachitate . La sumele neachitate se înscriu și sumele neplătite pentru mijloacele de transport folosite la execuția lucrărilor, pentru transporturi extracontractuale efectuate în perioada iunie-septembrie 1997, precum și pentru demontarea, evacuarea și transportul schelelor și utilajelor la închiderea șantierului.

Pe de altă parte, din precizările aceluiași expert rezultă că, reprezentantul pârâtei nu a cerut evaluarea lucrărilor de remediere privind rezistența și stabilitatea clădirii, ci numai ulterior a formulat obiecțiuni în această privință, nefiind exclusă posibilitatea ca acest reprezentant să fi invocat noi situații greu de verificat sau chiar neverificabile pentru o anumită perioadă, cu scopul de a obstrucționa stabilirea realității în legătură cu pretențiile reclamantei, ceea ce explică atitudinea de a solicita efectuarea de expertize în etape.

De asemenea, așa cum s-a relevat și în considerentele celor trei hotărâri, dacă se are în vedere că pârâta, în calitate de beneficiar, nu s-a adresat constructorului, cum era firesc, pentru a efectua remedierile pe care le-a considerat necesare, ci a cerut sistarea lucrărilor și a reținut sumele datorate, se impune concluzia că, datorită atitudinii sale, nu s-a mai recurs la căile stipulate prin contract și s-a creat o stare conflictuală ce a determinând-o pe reclamantă să formuleze cererea de chemare în judecată.

Ca atare, în raport cu ansamblul materialului probator administrat, cu prevederile contractului încheiat între cele două părți, de la care pârâta s-a abătut prin determinarea reclamantei să sisteze lucrările și oprirea unor sume datorate, fără a cere mai întâi remedierea lucrărilor despre care a pretins ulterior că nu ar fi fost efectuate corespunzător, nu mai prezintă relevanță dacă susținerile pârâtei trebuiau verificate pe calea unei cereri în revendicare, cum s-a considerat de instanța de recurs, sau în cadrul examinării apărărilor pârâtei și nici nu se justifică aprecierea că era necesar să fie dispusă o nouă expertiză tehnică. Hotărârile pronunțate în cauză reflectă o situație de fapt reală cu privire la natura relațiilor dintre părți, la evoluția executării contractului încheiat și la sumele pe care pârâta a refuzat să le plătească, deși le datora, fără a putea fi considerate "vădit netemeinice", în accepțiunea art.330 pct.2 din C.proc.civ..

In consecință, recursul în anulare fiind nefondat, a fost respins.