ÎCCJ, decizie (scj.ro #85594)

Administrarea probelor. Aplicarea corectă a legii

Potrivit art.129 alin.5 C.proc.civ.,

„judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor

și pentru aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri

temeinice și legale” iar pentru realizarea acestei finalități „ei vor putea

ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile

se împotrivesc”.

Completul de 9 judecători, decizia nr.146 din 9 decembrie

2002

Tribunalul București - Secția comercială, prin sentința civilă nr.2309 din 3

mai 1999, a admis în parte acțiunea reclamantei SC „S.S.C.” SRL și a obligat pe

pârâta Parohia Bisericii Romano-Catolice „A.M.D.” să plătească  sumele

reprezentând debitul neachitat și daunele interese.

S-a reținut că potrivit prevederilor art.9 din contract, în caz de nerealizare

a remedierilor la lucrările executate, pârâta avea dreptul la deducerea

contravalorii acestor remedieri, precum și la penalități de 0,1% pe zi din

valoarea lor, fără a rezulta existența unei clauze de garanție și o cotă de

reținere din contravaloarea lucrării, reprezentând garanția și ca urmare,

sumele ce fac obiectul litigiului nu pot fi considerate că au fost reținute cu

titlu de contravaloare a reparațiilor și  penalităților.

Apelul declarat de pârâtă a fost respins prin decizia  nr.447 din 11

februarie 2000 a Curții de Apel București - Secția comercială, reținându-se că

în situația în care  reclamanta nu ar fi efectuat lucrările de remediere,

în termen de 30 de zile de la data comunicării defectelor de execuție, pârâta

ar fi fost îndreptățită să procedeze, în baza art.9 din contract, la reducerea

plății și să pretindă penalități de întârziere de 0,1% pe zi din valoarea

acelor lucrări.

Ca urmare, din moment ce pârâta nu a respectat aceste condiții, în mod corect i

s-a respins cererea de efectuare a unei noi expertize și a fost obligată de

prima instanță să plătească reclamantei sumele reținute cât și daunele

interese.

Recursul declarat de pârâtă  a fost respins prin decizia nr.2656 din 9 mai

2001 a Curții Supreme de Justiție - Secția comercială reținându-se că din

actele dosarului rezultă că rezilierea contractului a avut loc din inițiativa

pârâtei, astfel încât sistarea lucrărilor nu îi este imputabilă reclamantei, și

că față de aspectele examinate cu privire la calitatea lucrărilor, prin

capitolul IV din raportul de expertiză, instanța de fond și cea de apel au

soluționat cauza în limitele învestirii și în conformitate cu probele

administrate.

Nerespectarea termenului de 30 zile pentru remedierea lucrărilor nu putea fi

constatată cât timp pârâta, în calitate de beneficiară a lucrărilor, nu a

respectat prevederile din contract referitoare la modul de constatare a

defecțiunilor de construcție astfel că dreptul pârâtei de a propune probe nu a

fost încălcat.

S-a declarat recurs în anulare, în temeiul dispozițiilor art.330 pct.2

C.proc.civ., susținându-se că admiterea acțiunii s-a făcut fără a fi avute în

vedere apărările pârâtei  cu privire la aplicarea dispozițiilor art.9 din

contract, prin care  s-a stabilit că orice remediere a lucrărilor trebuia

realizată pe cheltuiala constructorului, în termen de 30 de zile de la data

constatării deficiențelor de execuție, și că, în cazul nerealizării

remedierilor, beneficiarul putea reduce plata fiind stabilit prin art.10 din

contract un termen de garanție de 18 luni pentru remedierea viciilor aparente

pe cheltuiala

constructorului.

Pârâta a comunicat reclamantei, că începând

cu data de 17 octombrie 1997 se reziliază contractul datorită stadiului

întârziat al lucrărilor și repetatelor întreruperi în executarea lor, însă

reclamanta a procedat la predarea   lucrărilor fără să fie de față și

reprezentantul pârâtei, pentru a putea formula obiecțiuni cu privire la

calitatea construcției, și ca urmare pârâta a fost îndreptățită să solicite

reclamantei, la data de 29 octombrie 1997, refacerea lucrărilor cu defecțiuni

în contul sumei de bani reținute cu titlu de

garanție.

Din moment ce nu rezultă că

deficiențele au fost remediate de constructor în termen de 30 de zile de la

data când i-au fost comunicate, pârâta era îndreptățită să reducă suma cuvenită

reclamantei, potrivit prevederilor art.9 din

contract;

Pentru stabilirea contravalorii lucrărilor de remediere era necesară efectuarea

unei noi expertize de către experții tehnici, astfel că nejustificat nu s-a

administrat această probă, ci s-a considerat că, pentru verificarea pretenției

formulate în această privință de reclamantă, trebuia formulată o cerere

reconvențională.

In concluzie, relevându-se că soluția de admitere a acțiunii a fost determinată

de aprecierea greșită a materialului probator administrat cât și de

insuficiența probelor, s-a cerut casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei,

spre rejudecare, la prima instanță.

Recursul în anulare nu este fondat.

Potrivit art.129 alin.5 C.proc.civ., la

care se face referire prin recursul în anulare, "judecătorii au

îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și

prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice

și legale", iar pentru realizarea acestei finalități "ei vor putea

ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile

se împotrivesc".

Instanțele au fost preocupate să-și

îndeplinească această îndatorire, considerentele celor trei hotărâri reflectând

preocuparea judecătorilor de fond, în apel și în recurs de a acționa pe linia

aflării adevărului, pentru stabilirea unei situații de fapt care să corespundă

realității și  pentru aplicarea corectă a legii.

În această privință, este de observat că,

prima instanță a dispus, la termenul din 27 aprilie 1998, să fie efectuată o

expertiză tehnico-economică, având obiectivele solicitate în scris de cele două

părți.

Ca urmare, concluziile raportului de expertiză și răspunsurile expertului

tehnic la obiecțiunile părților au dat posibilitate celor trei instanțe, să

determine corect natura pretențiilor formulate de reclamantă și măsura în care

acestea precum și susținerile formulate de pârâtă, în apărare,au fost dovedite.

Considerentele avute în vedere de instanțe, a căror concordanță cu

împrejurările rezultate din materialul probator este indiscutabilă, justifică

neîndoielnic soluția de admitere a acțiunii.

Sub acest aspect, din raportul de expertiză tehnică și completările aduse prin

precizările făcute în cadrul răspunsurilor la obiecțiuni, coroborate cu

prevederile contractului rezultă că instanțele au fost îndreptățite să ajungă

la concluzia că pârâta a refuzat să plătească fără justificare suma totală, din

care suma reținută ca garanție pentru lucrările din luna octombrie 1997, cât și

suma neachitată pentru perioada iunie - octombrie 1997, la care se adaugă

dobânda bancară la depozitul ce s-ar fi realizat cu cele două

debite neachitate .

La sumele neachitate se înscriu și sumele neplătite pentru mijloacele de

transport folosite la execuția lucrărilor, pentru transporturi

extracontractuale efectuate în perioada iunie-septembrie 1997, precum și pentru

demontarea, evacuarea și transportul schelelor și utilajelor la închiderea

șantierului.

Pe de altă parte, din precizările aceluiași expert rezultă că, reprezentantul

pârâtei nu a cerut evaluarea lucrărilor de remediere privind rezistența și

stabilitatea clădirii, ci numai ulterior a formulat obiecțiuni în această

privință, nefiind exclusă posibilitatea ca acest reprezentant să fi invocat noi

situații greu de verificat sau chiar neverificabile pentru o anumită perioadă,

cu scopul de a obstrucționa stabilirea realității în legătură cu pretențiile

reclamantei, ceea ce explică atitudinea de a solicita efectuarea de expertize în

etape.

De asemenea, așa cum s-a relevat și în considerentele celor trei

hotărâri, dacă se are în vedere că pârâta, în calitate de beneficiar, nu s-a

adresat constructorului, cum era firesc, pentru a efectua remedierile pe care

le-a considerat necesare, ci a cerut sistarea lucrărilor și a reținut sumele

datorate, se impune concluzia că, datorită atitudinii sale, nu s-a mai recurs

la căile stipulate prin contract și s-a creat o stare conflictuală ce a

determinând-o pe reclamantă să formuleze cererea de chemare în judecată.

Ca atare, în raport cu ansamblul materialului probator administrat, cu

prevederile contractului încheiat între cele două părți, de la care pârâta s-a

abătut prin determinarea reclamantei să sisteze lucrările și oprirea unor sume

datorate, fără a cere mai întâi remedierea lucrărilor despre care a pretins

ulterior că nu ar fi fost efectuate corespunzător, nu mai prezintă relevanță

dacă susținerile pârâtei trebuiau verificate pe calea unei cereri în revendicare,

cum s-a considerat de instanța de recurs, sau în cadrul examinării apărărilor

pârâtei și nici nu se justifică aprecierea că era necesar să fie dispusă o nouă

expertiză tehnică.

Hotărârile pronunțate în cauză reflectă o situație de fapt reală cu privire la

natura relațiilor dintre părți, la evoluția executării contractului încheiat și

la sumele pe care pârâta a refuzat să le plătească, deși le datora, fără a

putea fi considerate "vădit netemeinice", în accepțiunea art.330

pct.2 din C.proc.civ..

In consecință, recursul în anulare fiind

nefondat, a fost respins.