ÎCCJ, decizie (scj.ro #85448)

Impozit

pe venitul persoanelor nerezidente. Calculul. Majorări și penalități pentru

nereținerea și nedepunerea în termen a impozitului

Impozitul pe venitul nerezidentului se calculează numai în raport cu

datele înscrise în contractul dintre părți și pentru nedepunerea, în termenul

prevăzut de lege, se datorează atât majorări de întârziere și penalități.

Decizia

nr.417 din 6 februarie 2002

Societatea comercială „E” a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice,

Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Garda Financiară Brașov,

solicitând anularea parțială a deciziei nr.1092 din 16 august 2000 și

exonerarea societății de plata sumelor de 69.965.637 lei majorări aferente

impozitului pe venitul persoanelor nerezidente, 52.004.716 lei impozit calculat

pe venitul persoanelor nerezidente și 8.350.916 lei penalitatea de 100%

aferentă impozitului.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că a încheiat cu firma italiană SC

„Ecocave” SRL două contracte de închiriere a unor utilaje necesare desfășurării

activității, virând conform convenției, sumele cuvenite fără a se reține

impozitul datorat de persoana juridică nerezidentă.

Potrivit Convenției pentru evitarea dublei impuneri dintre România și Italia,

societatea trebuia să rețină și să vireze impozit pe veniturile din redevențe,

reprezentând  10% din veniturile obținute din România de firma străină.

Calculul efectuat de organul de control este însă incorect, referindu-se la

sumele brute care nu reprezintă venit, ci prețul pe care locatarul  îl

plătește în schimbul folosirii lucrului închiriat.

Reclamanta a mai arătat că din suma de 945.551.000 lei stabilită de organul de

control, numai 45% reprezintă venit, la care se aplică procentul de 10% impozit

ce trebuia reținut și virat la bugetul de stat, restul de 55% reprezentând

amortizare, cheltuieli directe și indirecte.

Curtea de Apel Brașov – Secția comercială și de contencios administrativ, prin

sentința nr.258 din 11 decembrie 2000, a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că organele financiare

au aplicat corect dispozițiile Decretului nr.82/1977 prin care s-a ratificat

convenția româno-italiană pentru evitarea dublei impuneri.

Întrucât în contractele încheiate de reclamantă nu s-a prevăzut distinct

componența venitului încasat de firma italiană și nici cuantumul dobânzii,

veniturile primite lunar de persoana nerezidentă  au fost încadrate în

categoria redevențelor conform art.12 pct.3 din convenție.

De asemenea, au fost corect calculate și majorările de întârziere în baza art.13

din OG nr.11/1996, precum și penalitatea de 100% aferentă impozitului pe

venitul persoanelor juridice nerezidente, în conformitate cu art.4 din OG

nr.47/1997.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta învederând că soluția

instanței de fond este greșită atât cu privire la calculul venitului la care

s-a aplicat impozitul, cât și referitor la aplicarea penalizării de 100% și a

majorărilor de întârziere, ambele sume aferente impozitului pe venitul

persoanelor nerezidente.

Recursul este nefondat.

În baza unor contracte de închiriere încheiate de reclamantă cu firma italiană

SC „Ecocave” SRL, în anii 1995 și 1996, societatea a plătit în perioada

ianuarie 1996 – octombrie 1998 către firma străină suma  de 945.511.100 lei,

fără a reține și vărsa la bugetul de stat impozit pe aceste venituri.

Organele de control au aplicat în mod corect prevederile art.12 pct.3 din

Decretul nr.82/1997 privind ratificarea Convenției dintre Guvernul României și

Guvernul Republicii Italiene privind evitarea dublei impuneri, stabilind ca

datorată suma de 94.555.100 lei pentru nevirarea în termen a impozitului pe

vaniturile din redevențe.

Susținerile reclamantei în sensul că venitul încasat de partenerul străin a

fost de numai 45% din suma plătită efectiv, nu au suport probator, contractele

încheiate între cele două societăți prevăzând obligația reclmantei la plata

către firma italiană a unor sume lunare, fără a face distincție între ratele ce

reprezintă valoarea, respectiv uzura echipamentelor de producție și ratele ce

reprezintă prețul închirierii.

În aceste împrejurări, organele financiare au calculat în mod corect impozitul

asupra sumelor brute obținute de firma străină în România, în baza contractelor

de închiriere, în procent de 10%.

De asemenea, nu subzistă nici criticile formulate de reclamantă privind

aplicarea concomitentă  atât a majorărilor de întârziere cât și a

penalității de 100% pentru impozitul nereținut la sursă și nevirat la bugetul

de stat.

Temeiul legal al aplicării majorărilor de întârziere îl constituie art.13 din

OG nr.11/1996 care prevede că orice obligație bugetară neachitată la scadență

generează majorări, precum și art.4 din OG nr.47/1997, potrivit căruia în cazul

în care impozitul datorat nu s-a plătit la termen, se calculează majorări de

întârziere.

Acest ultim text normativ prevede de asemenea, alături de perceperea de

majorări de întârziere și sancțiunea penalizării cu 100% din impozitul ce trebuia

reținut și vărsat, în cazul nereținerii la sursă.

În concluzie, reținându-se  că sentința este legală și temeinică, rcursul

a fost respins ca nefondat.