ÎCCJ, decizie (scj.ro #85448)

Impozit pe venitul persoanelor nerezidente. Calculul. Majorări și penalități pentru nereținerea și nedepunerea în termen a impozitului Impozitul pe venitul nerezidentului se calculează numai în raport cu datele înscrise în contractul dintre părți și pentru nedepunerea, în termenul prevăzut de lege, se datorează atât majorări de întârziere și penalități. Decizia nr.417 din 6 februarie 2002 Societatea comercială „E” a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Garda Financiară Brașov, solicitând anularea parțială a deciziei nr.1092 din 16 august 2000 și exonerarea societății de plata sumelor de 69.965.637 lei majorări aferente impozitului pe venitul persoanelor nerezidente, 52.004.716 lei impozit calculat pe venitul persoanelor nerezidente și 8.350.916 lei penalitatea de 100% aferentă impozitului.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că a încheiat cu firma italiană SC „Ecocave” SRL două contracte de închiriere a unor utilaje necesare desfășurării activității, virând conform convenției, sumele cuvenite fără a se reține impozitul datorat de persoana juridică nerezidentă. Potrivit Convenției pentru evitarea dublei impuneri dintre România și Italia, societatea trebuia să rețină și să vireze impozit pe veniturile din redevențe, reprezentând 10% din veniturile obținute din România de firma străină. Calculul efectuat de organul de control este însă incorect, referindu-se la sumele brute care nu reprezintă venit, ci prețul pe care locatarul îl plătește în schimbul folosirii lucrului închiriat.

Reclamanta a mai arătat că din suma de 945.551.000 lei stabilită de organul de control, numai 45% reprezintă venit, la care se aplică procentul de 10% impozit ce trebuia reținut și virat la bugetul de stat, restul de 55% reprezentând amortizare, cheltuieli directe și indirecte. Curtea de Apel Brașov – Secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr.258 din 11 decembrie 2000, a respins acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că organele financiare au aplicat corect dispozițiile Decretului nr.82/1977 prin care s-a ratificat convenția româno-italiană pentru evitarea dublei impuneri. Întrucât în contractele încheiate de reclamantă nu s-a prevăzut distinct componența venitului încasat de firma italiană și nici cuantumul dobânzii, veniturile primite lunar de persoana nerezidentă au fost încadrate în categoria redevențelor conform art.12 pct.3 din convenție.

De asemenea, au fost corect calculate și majorările de întârziere în baza art.13 din OG nr.11/1996, precum și penalitatea de 100% aferentă impozitului pe venitul persoanelor juridice nerezidente, în conformitate cu art.4 din OG nr.47/1997. Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta învederând că soluția instanței de fond este greșită atât cu privire la calculul venitului la care s-a aplicat impozitul, cât și referitor la aplicarea penalizării de 100% și a majorărilor de întârziere, ambele sume aferente impozitului pe venitul persoanelor nerezidente. Recursul este nefondat. În baza unor contracte de închiriere încheiate de reclamantă cu firma italiană SC „Ecocave” SRL, în anii 1995 și 1996, societatea a plătit în perioada ianuarie 1996 – octombrie 1998 către firma străină suma de 945.511.100 lei, fără a reține și vărsa la bugetul de stat impozit pe aceste venituri.

Organele de control au aplicat în mod corect prevederile art.12 pct.3 din Decretul nr.82/1997 privind ratificarea Convenției dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Italiene privind evitarea dublei impuneri, stabilind ca datorată suma de 94.555.100 lei pentru nevirarea în termen a impozitului pe vaniturile din redevențe. Susținerile reclamantei în sensul că venitul încasat de partenerul străin a fost de numai 45% din suma plătită efectiv, nu au suport probator, contractele încheiate între cele două societăți prevăzând obligația reclmantei la plata către firma italiană a unor sume lunare, fără a face distincție între ratele ce reprezintă valoarea, respectiv uzura echipamentelor de producție și ratele ce reprezintă prețul închirierii.

În aceste împrejurări, organele financiare au calculat în mod corect impozitul asupra sumelor brute obținute de firma străină în România, în baza contractelor de închiriere, în procent de 10%. De asemenea, nu subzistă nici criticile formulate de reclamantă privind aplicarea concomitentă atât a majorărilor de întârziere cât și a penalității de 100% pentru impozitul nereținut la sursă și nevirat la bugetul de stat. Temeiul legal al aplicării majorărilor de întârziere îl constituie art.13 din OG nr.11/1996 care prevede că orice obligație bugetară neachitată la scadență generează majorări, precum și art.4 din OG nr.47/1997, potrivit căruia în cazul în care impozitul datorat nu s-a plătit la termen, se calculează majorări de întârziere.

Acest ultim text normativ prevede de asemenea, alături de perceperea de majorări de întârziere și sancțiunea penalizării cu 100% din impozitul ce trebuia reținut și vărsat, în cazul nereținerii la sursă. În concluzie, reținându-se că sentința este legală și temeinică, rcursul a fost respins ca nefondat.