ÎCCJ, decizie (scj.ro #83601)

Obligația contractuală. Riscul contractual. Teoria impreviziunii Teoria impreviziunii intervine în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare întrucât împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată în contract. Variația circumstanțelor și, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea fac parte din riscul contractual, pe care-l suportă debitorul obligației de executat, în lipsa unei dispoziții contrare. (Secția comercială, decizia nr.1122 din 21 februarie 2003) Prin sentința civilă nr.826 din 25 iunie 1999, Tribunalul București a respins contestația la executare formulată de contestatoarea SC „P.H.” SA în contradictoriu cu SC „B.A.”SA.

Instanța de apel a reținut că, prin cererea de executare silită, SC „B.A.” SA a solicitat executarea bunurilor mobile ale debitoarei, pentru suma rezultată din convențiile din anii 1992 și 1993, care au devenit executorii în baza OG nr.43/1997. Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr.180 din din 5 aprilie 2000 a admis apelul declarat de contestatoare și AVAB, schimbând sentința atacată în sensul admiterii contestației la executare și anulării formleor de executare, reținând, în urma efectuării expertizei, că SC „P.H.” SA nu este debitoare față de SC „B.A.” SA.

În urma recursului declarat de pârâta AVAB Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr.5354 din 3 noiembrie 2000, a casat hotărârea curții de apel și a trimis cauza spre rejudecare, considerând că declanșarea procedurii lichidării judiciare impunea analiza cererii prin care s-a solicitat suspendarea judecății, iar expertiza, în baza căreia s-a stabilit valoarea debitului, trebuia comunicată către SC „B.A.” SA sau A.V.A.B. În rejudecare, Curtea de apel, prin decizia civilă 1528 din 7 decembrie 2001, a admis apelul contestatoarei și a modificat sentința, admițând contestația la executare. Instanța de apel a considerat că debitul pretins de SC „B.A.” SA nu există, situație confirmată de expertizele efectuate în cauză.

Împotriva deciziei, atât SC „B.A.” SA cât și A.V.A.B. au declarat recurs. Recursurile sunt fondate. Prin convențiile încheiate în 1992 și 1993, SC „B.A.” SA garanta achitarea importurilor, făcute de contestatoare, care s-au plătit prin banca externă din Amsterdam. La data de 18 august 1998, contestatoarea a efectuat o ultimă plată către bancă, rămânând de achitat o diferență valutară, la care se adaugă dobânda. Potrivit art.3 din Convenția încheiată în 1992, societatea garantată avea obligația de a rambursa băncii contravaloarea în devize a ratelor achitate de bancă la extern; iar, art.4 din aceeași convenție obliga societatea comercială garantată să asigure depozitele în lei, pentru obținerea valutei necesare rambursării ratelor și dobânzilor.

Datorită imposibilității societății de a procura valuta, banca a plătit din resurse proprii, în calitate de garant, ratele scadente, fără a–i fi restituită integral suma plătită. Prin Norma B.N.R.nr.1782/1991 (art.9) s-a stabilit obligația echilibrării pe piața valutară interbancară, în cadrul ședințelor de stabilire a cursului de schimb al leului, a sumelor în valută necesare plăților scadente în contul clienților și neacoperite din resurse proprii. Lipsa valutei disponibile a determinat banca să cumpere valută în numele debitorului ei, care era ținut să ramburseze contravaloarea ratelor achitate la extern. Fără a asigura depozitele în lei pentru obținerea valutei necesară ramburării ratelor și dobânzilor, debitoarea a încălcat dispozițiilor art.4 din convenție.

Este adevărat că lipsa disponibilităților valutare a determinat banca garantă să plătească ratele scadente din resurse proprii, urmând a fi desdăunată de clientul său, potrivit acordului de voință al părților. De altfel, riscul contractual, privind diferența de curs valutar, nu putea aparține băncii garante, care trebuia să primească contravaloarea ratelor achitate în calitate de garant. În privința schimbării esențiale a împrejurărilor avute în vedere de părți, la momentul încheierii convențiilor, se impun unele precizări. Teoria impreviziunii trebuie recunoscută în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată prin contract.

În acest sens se apreciază, dacă obligația și-a pierdut identitatea, verificându-se dacă modificarea circumstanțelor nu a fost integrată în riscul contractual. Variația circumstanțelor și, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care-l suportă debitorul obligației de executat, în lipsa unei dispoziții contrare. Chiar dacă relația între risc și impreviziune este imprecisă, considerându-se modificarea circumstanțelor ca exclusă din sfera riscului, reparația este determinată, prin interpretarea convenției, în funcție de natura contractului. În ceea ce privește al doilea recurs acesta este, de asemenea, fondat în considerația înlăturării caracterului de titlu executoriu al contractelor, dar și al nerespectării, de către instanța de apel, a dispozițiilor art.315 C.proc.civ.

Fără a aduce atingere principiului tempus regit actum, O.U.G. nr.43/1997, prin art.5, a stabilit puterea de titlu executoriu a contractelor încheiate de SC „B.A.” SA, pentru creditele și dobânzile ce intră sub incidența ordonanței. Avalizarea ratelor constituie o formă de creditare, prin care se garantează plata furnizorilor externi, determinând astfel caracterul executoriu al titlului. Pe de altă parte, art.9 din Legea nr.409/2001 prevede că la data preluării de către A.V.A.B. a activelor bancare, contractul de credit ajuns la scadență constituie, de drept, titlu executoriu, fără a mai fi necesară investirea cu formulă executorie. În consecință, recursurile declarate de AVAB și SC „B.A.” SA au fost admise, iar decizia nr.1528 din 7 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost modificată în sensul respingerii ca nefondat a apelului contestatoarei.