ÎCCJ, decizie (scj.ro #83601)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83601) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Obligația
contractuală. Riscul contractual. Teoria impreviziunii
Teoria impreviziunii intervine în
măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare
întrucât împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită
de cea asumată în contract.
Variația circumstanțelor și, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea
fac parte din riscul contractual, pe care-l suportă debitorul obligației de
executat, în lipsa unei dispoziții contrare.
(Secția
comercială, decizia nr.1122 din 21 februarie 2003)
Prin sentința civilă nr.826 din 25 iunie 1999, Tribunalul București a respins
contestația la executare formulată de contestatoarea SC „P.H.” SA în
contradictoriu cu SC „B.A.”SA.
Instanța de apel a reținut că, prin cererea de executare silită, SC „B.A.” SA a
solicitat executarea bunurilor mobile ale debitoarei, pentru suma rezultată din
convențiile din anii 1992 și 1993, care au devenit executorii în baza OG
nr.43/1997.
Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr.180 din din
5 aprilie 2000 a admis apelul declarat de contestatoare și AVAB, schimbând
sentința atacată în sensul admiterii contestației la executare și anulării
formleor de executare, reținând, în urma efectuării expertizei, că SC
„P.H.” SA nu este debitoare față de SC „B.A.” SA.
În urma recursului declarat de pârâta AVAB Curtea Supremă de
Justiție, prin decizia nr.5354 din 3 noiembrie 2000, a
casat hotărârea curții de apel și a trimis cauza spre
rejudecare, considerând că declanșarea procedurii lichidării
judiciare impunea analiza cererii prin care s-a solicitat suspendarea
judecății, iar expertiza, în baza căreia s-a stabilit valoarea
debitului, trebuia comunicată către SC „B.A.” SA sau
A.V.A.B.
În rejudecare, Curtea de apel, prin decizia civilă 1528 din
7 decembrie 2001, a admis apelul contestatoarei și a modificat sentința,
admițând contestația la executare.
Instanța de apel a considerat că debitul
pretins de SC „B.A.” SA nu există, situație confirmată de
expertizele efectuate în cauză.
Împotriva deciziei, atât SC „B.A.” SA cât și A.V.A.B. au declarat
recurs.
Recursurile sunt fondate.
Prin convențiile încheiate în 1992 și 1993, SC „B.A.” SA
garanta achitarea importurilor, făcute de
contestatoare, care s-au plătit prin banca
externă din Amsterdam.
La data de 18 august 1998, contestatoarea a efectuat o
ultimă plată către bancă, rămânând de achitat o diferență
valutară, la care se adaugă dobânda.
Potrivit art.3 din Convenția încheiată în 1992, societatea
garantată avea obligația de a rambursa băncii
contravaloarea în devize a ratelor achitate de bancă la
extern; iar, art.4 din aceeași convenție obliga societatea
comercială garantată să asigure depozitele în lei, pentru obținerea valutei
necesare rambursării ratelor și dobânzilor.
Datorită imposibilității societății de a procura valuta, banca a plătit
din resurse proprii, în calitate de garant, ratele
scadente, fără a–i fi restituită integral
suma plătită.
Prin Norma B.N.R.nr.1782/1991 (art.9) s-a stabilit
obligația echilibrării pe piața valutară
interbancară, în cadrul ședințelor de
stabilire a cursului de schimb al leului, a
sumelor în valută necesare plăților scadente în contul
clienților și neacoperite din resurse proprii. Lipsa valutei
disponibile a determinat banca să cumpere valută în numele
debitorului ei, care era ținut să ramburseze contravaloarea ratelor
achitate la extern.
Fără a asigura depozitele în lei pentru
obținerea valutei necesară ramburării ratelor
și dobânzilor, debitoarea a încălcat dispozițiilor
art.4 din convenție.
Este adevărat că lipsa disponibilităților
valutare a determinat banca garantă să plătească ratele
scadente din resurse proprii, urmând a fi
desdăunată de clientul său, potrivit acordului de
voință al părților. De altfel, riscul contractual, privind
diferența de curs valutar, nu putea aparține
băncii garante, care trebuia să primească
contravaloarea ratelor achitate în calitate de garant.
În privința schimbării esențiale a împrejurărilor
avute în vedere de părți, la momentul
încheierii convențiilor, se impun unele precizări.
Teoria impreviziunii trebuie recunoscută în măsura în
care obligația contractuală nu mai este susceptibilă
de executare, când împrejurările în care
trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată
prin contract. În acest sens se apreciază, dacă
obligația și-a pierdut identitatea, verificându-se dacă
modificarea circumstanțelor nu a fost integrată în
riscul contractual. Variația circumstanțelor și, prin urmare,
noile sarcini ce afectează executarea, fac parte
din riscul contractual pe care-l suportă
debitorul obligației de executat, în lipsa unei
dispoziții contrare.
Chiar dacă relația între risc și
impreviziune este imprecisă, considerându-se
modificarea circumstanțelor ca exclusă din sfera
riscului, reparația este determinată, prin
interpretarea convenției, în funcție de natura
contractului.
În ceea ce privește al doilea recurs acesta este, de asemenea,
fondat în considerația înlăturării caracterului
de titlu executoriu al contractelor, dar și al
nerespectării, de către instanța de apel, a
dispozițiilor art.315 C.proc.civ.
Fără a aduce atingere principiului
tempus regit actum, O.U.G. nr.43/1997, prin art.5, a
stabilit puterea de titlu executoriu a contractelor încheiate
de SC „B.A.” SA, pentru creditele și dobânzile ce
intră sub incidența ordonanței.
Avalizarea ratelor constituie o formă de creditare, prin care
se garantează plata furnizorilor externi,
determinând astfel caracterul executoriu al
titlului.
Pe de altă parte, art.9 din Legea nr.409/2001 prevede că la
data preluării de către A.V.A.B. a activelor bancare, contractul de
credit ajuns la scadență constituie, de drept, titlu
executoriu, fără a mai fi necesară investirea cu
formulă executorie.
În consecință, recursurile declarate de AVAB și SC „B.A.” SA au fost admise,
iar decizia nr.1528 din 7 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a
V-a comercială, a fost modificată în sensul respingerii ca nefondat a apelului
contestatoarei.