ÎCCJ, decizie (scj.ro #84999)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #84999) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Denunțarea
ca practică
anticoncurențială
. Procedură de
soluționare.
Legea
nr
. 21/1996,
art
. 40
Procedura de soluționare a plângerii
denunțând o practică
anticoncurențială
diferă după
cum faptele sesizate intră sau nu sub incidența acestei legi. Astfel procedura
prevăzută în alineatul (2) al acestui articol, respectiv realizarea unei
investigații și a unei audieri, nu se aplică și în situația în care faptele
sesizate nu se află sub incidența legii concurenței.
Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal,
Decizia
nr
.
264 din 18 ianuarie 2007
Notă: Instanța a avut în vedere Legea
nr
.
21/1996, legea concurenței, în forma republicată în
M.Of
nr
. 742 din 16/08/2005.
Prin cererea formulată la 21 aprilie 2005,
reclamanta S.C. PA. SA a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței,
solicitând anularea adresei nr.1017 din 28 martie 2005, constatarea faptului că
plângerea
nr
. RS-240 din 7 decembrie 2004 intră
sub incidența Legii nr.21/1996 și obligarea pârâtului să soluționeze reclamația
printr-o decizie.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, soluția dată de Consiliul
Concurenței plângerii este
nefondată
, deoarece erau
sesizate fapte
anticoncurențiale
.
Pârâtul a reținut în mod greșit că nu este competent și că se aplică dispozițiile
legii concurenței, deși inspectorul de concurență a solicitat informații și
date, acest lucru ducând la concluzia că în urma examinării și-a constatat
competența.
Actul emis este nelegal și prin prisma modului prin care pârâtul a
înțeles să își îndeplinească atribuțiile în procedura de soluționare a
plângerii.
Pârâtul a formulat, întâmpinare prin care a ridicat excepția inadmisibilității
acțiunii, întrucât răspunsul dat nu reprezintă un act administrativ în
sensul Legii nr.554/2004,
nefiind
menționat la art.2
lit.a
).
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.833 din 6 aprilie 2006, pronunțată în Dosar
nr.13393/2/2005 ( D.1419/2005) Curtea de Apel București – Secția de contencios
administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis
acțiunea reclamantei a anulat adresa nr.1017 din 28 martie 2005 a obligat
pârâtul să procedeze la soluționarea plângerii
nr.RS
– 240 din 7 decembrie 2004 prin emiterea unei decizii, a obligat pârâtul la
2380 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut că, susținerea pârâtului în
sensul că adresa emisă în temeiul art.40 alin. (3) din Legea nr.21/1996
republicată nu ar fi act administrativ nu poate fi reținută.
Aprecierea pârâtului reprezintă un act de putere, un act administrativ cu
caracter individual dat în aplicarea art.40 alin.(3) din Legea nr.21/1996
republicată, de natură a stinge un raport juridic substanțial, întrucât
pârâtul se declară necompetent să se pronunțe cu privire la unele fapte
învederate că ar fi
anticoncurențiale
și deci
răspunde cu caracter definitiv plângerii formulate, fiind îndeplinite
condițiile art.2 alin. (1)
lit
. c) din Legea
nr.554/2004.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că, este greșită aprecierea
pârâtului cu privire la
necompetența
acestuia.
În opinia instanței de fond, deși pârâtul a apreciat că faptele semnalate nu
intră în competența sa, se face o analiză a situației de fapt ajungându-se la
concluzia că situația prezentată s-a creat ca urmare a unei dispute între S.C.
PA. SA, Consiliul Județean
Cluj
și RA Aeroportul
Cluj
cu privire la proprietatea asupra suprafeței de teren
de 8985
mp
pe care sunt amplasate depozitele de
carburanți ale reclamantei, fără să răspundă însă de ce faptele sesizate nu
reprezintă abuz de poziție dominantă, de ce nu sunt aplicabile dispozițiile
art.6
lit.a
), c) și d) precum și dispozițiile art.9
alin.(1)
lit.a
) și b) din lege, în ceea ce privește
Consiliul Județean
Cluj
și de ce nu reprezintă
suficiente temeiuri pentru pornirea unei investigații.
Și în această situație, conform art.40 alin. (2) din Legea nr.21/1996
republicată, Consiliul Concurenței trebuia să emită o decizie de respingere pe
care trebuia să o comunice, în scris, autorului, cu precizarea motivelor
în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii sau a plângerii,
decizia de respingere fiind precedată de ascultarea argumentelor
reclamantului în fața Comisiei Consiliului Concurenței care coordonează
compartimentul de specialitate implicat.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul, invocând prevederile
art.304 pct.9 C.
proc.civ
.
Instanța de fond, în mod eronat, a reținut că situația descrisă de autoarea
plângerii putea face obiectul unei analize întrucât, în opinia sa, faptele
sesizate prin plângere constituiau un abuz de poziție dominantă, ceea ce
impunea Consiliului Concurenței să stabilească dacă s-au produs fapte cu
caracter contravențional sancționate de legea concurenței.
Eroarea instanței de fond constă în faptul că nu a înțeles că remiterea unei
adrese reprezintă o opțiune pe care legiuitorul a pus-o la dispoziția
Consiliului Concurenței.
Instanța de fond nu a ținut seama de faptul că autoritatea de concurență a fost
abilitată de lege să soluționeze o plângere printr-un simplu răspuns, dacă
constată că faptele relatate în plângere nu cad sub incidența prevederilor
Legii concurenței.
La primirea unei plângeri, denunțând, respectiv acuzând o practică
anticoncurențială
, Consiliul Concurenței este obligat să
procedeze conform art.40 alin. (1), respectiv, examinează dacă plângerea prezintă
suficient temei de fapt și de drept pentru a justifica dispunerea
pornirii unei investigații. După caz, Consiliul Concurenței fie va deschide o
investigație pe baza unui ordin emis de Președintele instituției, fie va emite
o decizie motivată de respingere a plângerii, fie va remite o simplă
adresă de comunicare, precum și faptele relatate în plângere nu intră sub
incidența legii concurenței.
Din analiza dispozițiilor art.40 din lege, rezultă că instanța de
fond nu a interpretat corect aceste prevederi legale,
neavând
în vedere faptul că
art
. 40 oferă
recurentului-pârât trei alternative de soluționare a plângerii.
Sub aspectul fondului plângerii, recurenta apreciază că faptele prezentate nu
sunt
anticoncurențiale
.
În ceea ce privește refuzul prelungirii contractelor nr.15, 16, 17 din 27
martie 2000, încheiate între S.C. RF SA și RA Aeroportul
Cluj
, consideră că obiectul nemulțumirii reclamantei
rezidă în unele neînțelegeri strict de ordin comercial, întrucât privesc
raporturile contractuale de prestări servicii și de închiriere dintre
reclamantă și RA Aeroportul
Cluj
În ceea ce privește nemulțumirea reclamantei în legătură cu impunerea de către
Consiliul Județean
Cluj
, în scopul închirierii a unei
suprafețe de teren minime care, în situația reclamantei,
excede
interesului său comerciale de exploatare, reclamanta nu face dovada că s-a
adresat cu plângere la Consiliul Județean
Cluj
,
potrivit Legii nr.554/2004.
În ceea ce privește refuzul de prelungire a contractelor comerciale la care
reclamanta face referire, rezultă că în speță este vorba de o dispută
referitoare la
renegocierea
unor contracte, iar
faptul că reclamanta a încheiat contractele respective fără a se asigura
de o clauză fermă de prelungire a duratei contractelor în condițiile
contractate inițial, se regăsește în riscul comercial al reclamantei
În situația în care reclamanta avea convingerea că prevederile contractate îi
confereau dreptul la o prelungire automată a contractelor, aceasta avea la
dispoziție calea acțiunii judecătorești.
Reclamanta s-a considerat discriminată prin aceea că RA Aeroportul
Cluj
și Consiliul Județean
Cluj
au încheiat contracte cu alți agenți economici cu activități concurente,
însă nu a nominalizat acei agenți economici și nu a făcut dovada
pretinsei discriminări.
De asemenea, în eventualitatea pretinsei discriminări, reclamanta
avea la dispoziție calea acțiunii judecătorești.
Din plângerea formulată rezultă că reclamanta nu se referea la o „piață” ci
numai la gestionarea unor active – bunuri imobile, situate în incinta
Aeroportului
Cluj
.
Neînțelegerile contractuale, fiind izvorâte din executarea și
interpretarea clauzei de prelungire a raportului contractual, nu pot fi
calificate ca fapte pedepsite de legea concurenței, deoarece, pe de o parte.,
nu se regăsesc în practicile
anticoncurențiale
prevăzute de art.5 și 6, iar pe de altă parte, nu sunt întrunite elementele
constitutive de contravenție prevăzute la art.51 alin.(1)
lit.a
)
din Legea nr.21/1996, republicată.
Sub aspect procedural, recurentul apreciază ca fiind eronată poziția
intimatei-reclamante deoarece aceasta nu s-a conformat solicitării de a
prezenta informații suplimentare.
Intimata-reclamantă S.C. PA SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea
recursului ca
nefondat
.
Adresa nr.240/13 ianuarie 2005, deși reprezintă un act administrativ
jurisdicțional, a îmbrăcat în mod eronat haina juridică a unui înscris act
administrativ.
Procedura audierii a fost încălcată de către recurentă.
Sub aspectul fondului cauzei, recurentul se face culpabil pentru
nerespectarea
procedurii plângerii reglementate de
art.40 din Legea concurenței nr.21/1996, republicată.
Recursul este fondat.
Prin adresa
nr.RS
- 240/13 ianuarie 2005, recurentul a
comunicat intimatei că plângerea formulată de către aceasta nu intră în
competența Consiliului Concurenței.
Recurentul-pârât a concluzionat, prin aceeași adresă, că disputa dintre
reclamantă, pe de o parte, și Consiliul Județean
Cluj
și RA Aeroportul
Cluj
, pe de altă parte, cu privire
la proprietatea asupra unui teren este de competența instanței de
judecată.
Prin adresa nr.1017 din 28 martie 2005, Consiliul Concurenței și-a
menținut punctul de vedere în sensul că „aspectele semnalate nu intră în sfera
de competență a acestuia”.
Refuzul recurentei-pârâte de a da curs plângerii reclamantei reprezintă un act
de putere, un act administrativ individual ce poate fi atacat în contencios
administrativ, cum bine a precizat instanța de fond.
Actul atacat nu este administrativ- jurisdicțional. Nici procedura prevăzută de
art.40 din Legea nr.21/1996 republicată, nu este
administrativ-jurisdicțională, ci administrativă, întrucât Consiliul
Concurenței este definit ca o autoritate administrativă și nu
administrativ-jurisdicțională.
Instanța de fond a apreciat că, în ipoteza în care reclamanta a invocat abuzul
de poziție dominantă săvârșit de RA Aeroportul
Cluj
SA și Consiliul Județean
Cluj
, Consiliul Concurenței
era obligat să se pronunțe prin decizie, deoarece aceste fapte intră în
competența și sfera de analiză a acestei autorități.
Interpretarea dată de instanța de fond este eronată.
Potrivit art.40 din Legea nr.21/1996 : „La primirea unei cereri sau plângeri
denunțând, respectiv acuzând o practică
anticoncurențială
,
Consiliul Concurenței examinează dacă aceasta prezintă suficient temei de fapt
ori de drept pentru a justifica dispunerea pornirii unei investigații.
Dacă cererea sau plângerea nu prezintă suficiente temeiuri pentru a
justifica pornirea unei investigații, Consiliul Concurenței o respinge,
comunicând decizia, în scris, autorului, cu precizarea motivelor în
termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii sau a plângerii Decizia de
respingere va fi precedată de ascultarea argumentelor reclamantului în fața
Comisiei Consiliului Concurenței care coordonează compartimentului de
specialitate implicat.
În cazul în care cererea sau plângerea înaintată nu cade sub incidența
prezentei legi, Consiliul Concurenței va răspunde în scris, în termenele
prevăzute prin legi speciale.
Din analiza răspunsului comunicat de către recurent la plângerea intimatei,
rezultă că nu sunt îndeplinite prevederile art.40 alin.(1) și (2) din
Legea nr.21/1996 republicată, faptele prezentate nu pot fi calificate
drept
anticoncurențiale
.
Plângerea înaintată nu cade sub incidența Legii nr.21/1996 republicată, deși
reclamanta a susținut contrariul, Consiliul Concurenței nu este ținut de
interpretarea dată de persoanele care formulează plângere,
neputând
încadra la alin. (1) și (2) ale art.40 orice cerere care se pretinde a denunța
fapte
anticoncurențiale
.
În speță, nu era necesară declanșarea unei investigații, fiind aplicabile
prevederile art.40 alin. (3) cererea Consiliului Concurenței, la care reclamanta
nu a răspuns, prin care se solicitau date suplimentare,
neputând
duce la o altă concluzie.
Consiliul Concurenței a ajuns la o concluzie bine fundamentată, reținând că
faptele descrise de către reclamantă nu reprezintă fapte
anticoncurențiale
.
În atare situație, Consiliul Concurenței nu era obligat să dea o decizie de
respingere în temeiul art.40 alin. (2) din Legea nr.21/1996 republicată,
deoarece numai din descrierea pretinsei fapte
anticoncurențiale
se putea observa că natura litigiului este pur administrativ nu
comercial, fiind de competența instanțelor judecătorești.
Soluția instanței de fond apare astfel ca fiind greșită, recurentul alegând
bine calea procedurală prevăzută de art.40 alin. (3) și nu
cea prevăzută de art.40 alin. (2) din lege.
Astfel nu era necesară procedura audierii și nici cea a declanșării
investigației.
Pe fondul plângerii, din analiza cuprinsului acesteia, rezultă că
neînțelegerile sunt de natură comercială, părțile având încheiate
contracte de prestări servicii și de locațiune.
Împotriva actelor administrative emise de către Consiliul Județean
Cluj
, reclamanta trebuie să se adreseze instanței de
contencios administrativ, conform Legii nr.554/2004.
În consecință, fiind îndeplinite prevederile art.304 pct.9 Cod procedură
civilă, urmează ca în temeiul art.20 din Legea nr.554/2004 și art.312 alin. (1)
teza I Cod procedură civilă, să se dispună admiterea recursului.
În temeiul art.20 din Legea nr.554/2004 și art.312 alin. (3) C.
proc.civ
., sentința
recurată
a
fost casată și pe fond, acțiunea formulată de reclamanta S.C. PA SA
Otopeni
, a fost respinsă ca neîntemeiată.