ÎCCJ, decizie (scj.ro #84999)

Denunțarea ca practică anticoncurențială . Procedură de soluționare. Legea nr . 21/1996, art . 40 Procedura de soluționare a plângerii denunțând o practică anticoncurențială diferă după cum faptele sesizate intră sau nu sub incidența acestei legi. Astfel procedura prevăzută în alineatul (2) al acestui articol, respectiv realizarea unei investigații și a unei audieri, nu se aplică și în situația în care faptele sesizate nu se află sub incidența legii concurenței. Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr . 264 din 18 ianuarie 2007 Notă: Instanța a avut în vedere Legea nr . 21/1996, legea concurenței, în forma republicată în M.Of nr . 742 din 16/08/2005. Prin cererea formulată la 21 aprilie 2005, reclamanta S.C.

PA. SA a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând anularea adresei nr.1017 din 28 martie 2005, constatarea faptului că plângerea nr . RS-240 din 7 decembrie 2004 intră sub incidența Legii nr.21/1996 și obligarea pârâtului să soluționeze reclamația printr-o decizie. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, soluția dată de Consiliul Concurenței plângerii este nefondată , deoarece erau sesizate fapte anticoncurențiale . Pârâtul a reținut în mod greșit că nu este competent și că se aplică dispozițiile legii concurenței, deși inspectorul de concurență a solicitat informații și date, acest lucru ducând la concluzia că în urma examinării și-a constatat competența. Actul emis este nelegal și prin prisma modului prin care pârâtul a înțeles să își îndeplinească atribuțiile în procedura de soluționare a plângerii.

Pârâtul a formulat, întâmpinare prin care a ridicat excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât răspunsul dat nu reprezintă un act administrativ în sensul Legii nr.554/2004, nefiind menționat la art.2 lit.a ). Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr.833 din 6 aprilie 2006, pronunțată în Dosar nr.13393/2/2005 ( D.1419/2005) Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis acțiunea reclamantei a anulat adresa nr.1017 din 28 martie 2005 a obligat pârâtul să procedeze la soluționarea plângerii nr.RS – 240 din 7 decembrie 2004 prin emiterea unei decizii, a obligat pârâtul la 2380 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut că, susținerea pârâtului în sensul că adresa emisă în temeiul art.40 alin. (3) din Legea nr.21/1996 republicată nu ar fi act administrativ nu poate fi reținută. Aprecierea pârâtului reprezintă un act de putere, un act administrativ cu caracter individual dat în aplicarea art.40 alin.(3) din Legea nr.21/1996 republicată, de natură a stinge un raport juridic substanțial, întrucât pârâtul se declară necompetent să se pronunțe cu privire la unele fapte învederate că ar fi anticoncurențiale și deci răspunde cu caracter definitiv plângerii formulate, fiind îndeplinite condițiile art.2 alin. (1) lit . c) din Legea nr.554/2004. Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că, este greșită aprecierea pârâtului cu privire la necompetența acestuia.

În opinia instanței de fond, deși pârâtul a apreciat că faptele semnalate nu intră în competența sa, se face o analiză a situației de fapt ajungându-se la concluzia că situația prezentată s-a creat ca urmare a unei dispute între S.C. PA. SA, Consiliul Județean Cluj și RA Aeroportul Cluj cu privire la proprietatea asupra suprafeței de teren de 8985 mp pe care sunt amplasate depozitele de carburanți ale reclamantei, fără să răspundă însă de ce faptele sesizate nu reprezintă abuz de poziție dominantă, de ce nu sunt aplicabile dispozițiile art.6 lit.a ), c) și d) precum și dispozițiile art.9 alin.(1) lit.a ) și b) din lege, în ceea ce privește Consiliul Județean Cluj și de ce nu reprezintă suficiente temeiuri pentru pornirea unei investigații.

Și în această situație, conform art.40 alin. (2) din Legea nr.21/1996 republicată, Consiliul Concurenței trebuia să emită o decizie de respingere pe care trebuia să o comunice, în scris, autorului, cu precizarea motivelor în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii sau a plângerii, decizia de respingere fiind precedată de ascultarea argumentelor reclamantului în fața Comisiei Consiliului Concurenței care coordonează compartimentul de specialitate implicat. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul, invocând prevederile art.304 pct.9 C. proc.civ . Instanța de fond, în mod eronat, a reținut că situația descrisă de autoarea plângerii putea face obiectul unei analize întrucât, în opinia sa, faptele sesizate prin plângere constituiau un abuz de poziție dominantă, ceea ce impunea Consiliului Concurenței să stabilească dacă s-au produs fapte cu caracter contravențional sancționate de legea concurenței.

Eroarea instanței de fond constă în faptul că nu a înțeles că remiterea unei adrese reprezintă o opțiune pe care legiuitorul a pus-o la dispoziția Consiliului Concurenței. Instanța de fond nu a ținut seama de faptul că autoritatea de concurență a fost abilitată de lege să soluționeze o plângere printr-un simplu răspuns, dacă constată că faptele relatate în plângere nu cad sub incidența prevederilor Legii concurenței. La primirea unei plângeri, denunțând, respectiv acuzând o practică anticoncurențială , Consiliul Concurenței este obligat să procedeze conform art.40 alin. (1), respectiv, examinează dacă plângerea prezintă suficient temei de fapt și de drept pentru a justifica dispunerea pornirii unei investigații.

După caz, Consiliul Concurenței fie va deschide o investigație pe baza unui ordin emis de Președintele instituției, fie va emite o decizie motivată de respingere a plângerii, fie va remite o simplă adresă de comunicare, precum și faptele relatate în plângere nu intră sub incidența legii concurenței. Din analiza dispozițiilor art.40 din lege, rezultă că instanța de fond nu a interpretat corect aceste prevederi legale, neavând în vedere faptul că art . 40 oferă recurentului-pârât trei alternative de soluționare a plângerii. Sub aspectul fondului plângerii, recurenta apreciază că faptele prezentate nu sunt anticoncurențiale . În ceea ce privește refuzul prelungirii contractelor nr.15, 16, 17 din 27 martie 2000, încheiate între S.C.

RF SA și RA Aeroportul Cluj , consideră că obiectul nemulțumirii reclamantei rezidă în unele neînțelegeri strict de ordin comercial, întrucât privesc raporturile contractuale de prestări servicii și de închiriere dintre reclamantă și RA Aeroportul Cluj În ceea ce privește nemulțumirea reclamantei în legătură cu impunerea de către Consiliul Județean Cluj , în scopul închirierii a unei suprafețe de teren minime care, în situația reclamantei, excede interesului său comerciale de exploatare, reclamanta nu face dovada că s-a adresat cu plângere la Consiliul Județean Cluj , potrivit Legii nr.554/2004.

În ceea ce privește refuzul de prelungire a contractelor comerciale la care reclamanta face referire, rezultă că în speță este vorba de o dispută referitoare la renegocierea unor contracte, iar faptul că reclamanta a încheiat contractele respective fără a se asigura de o clauză fermă de prelungire a duratei contractelor în condițiile contractate inițial, se regăsește în riscul comercial al reclamantei În situația în care reclamanta avea convingerea că prevederile contractate îi confereau dreptul la o prelungire automată a contractelor, aceasta avea la dispoziție calea acțiunii judecătorești. Reclamanta s-a considerat discriminată prin aceea că RA Aeroportul Cluj și Consiliul Județean Cluj au încheiat contracte cu alți agenți economici cu activități concurente, însă nu a nominalizat acei agenți economici și nu a făcut dovada pretinsei discriminări.

De asemenea, în eventualitatea pretinsei discriminări, reclamanta avea la dispoziție calea acțiunii judecătorești. Din plângerea formulată rezultă că reclamanta nu se referea la o „piață” ci numai la gestionarea unor active – bunuri imobile, situate în incinta Aeroportului Cluj . Neînțelegerile contractuale, fiind izvorâte din executarea și interpretarea clauzei de prelungire a raportului contractual, nu pot fi calificate ca fapte pedepsite de legea concurenței, deoarece, pe de o parte., nu se regăsesc în practicile anticoncurențiale prevăzute de art.5 și 6, iar pe de altă parte, nu sunt întrunite elementele constitutive de contravenție prevăzute la art.51 alin.(1) lit.a ) din Legea nr.21/1996, republicată.

Sub aspect procedural, recurentul apreciază ca fiind eronată poziția intimatei-reclamante deoarece aceasta nu s-a conformat solicitării de a prezenta informații suplimentare. Intimata-reclamantă S.C. PA SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat . Adresa nr.240/13 ianuarie 2005, deși reprezintă un act administrativ jurisdicțional, a îmbrăcat în mod eronat haina juridică a unui înscris act administrativ. Procedura audierii a fost încălcată de către recurentă. Sub aspectul fondului cauzei, recurentul se face culpabil pentru nerespectarea procedurii plângerii reglementate de art.40 din Legea concurenței nr.21/1996, republicată. Recursul este fondat. Prin adresa nr.RS - 240/13 ianuarie 2005, recurentul a comunicat intimatei că plângerea formulată de către aceasta nu intră în competența Consiliului Concurenței.

Recurentul-pârât a concluzionat, prin aceeași adresă, că disputa dintre reclamantă, pe de o parte, și Consiliul Județean Cluj și RA Aeroportul Cluj , pe de altă parte, cu privire la proprietatea asupra unui teren este de competența instanței de judecată. Prin adresa nr.1017 din 28 martie 2005, Consiliul Concurenței și-a menținut punctul de vedere în sensul că „aspectele semnalate nu intră în sfera de competență a acestuia”. Refuzul recurentei-pârâte de a da curs plângerii reclamantei reprezintă un act de putere, un act administrativ individual ce poate fi atacat în contencios administrativ, cum bine a precizat instanța de fond. Actul atacat nu este administrativ- jurisdicțional. Nici procedura prevăzută de art.40 din Legea nr.21/1996 republicată, nu este administrativ-jurisdicțională, ci administrativă, întrucât Consiliul Concurenței este definit ca o autoritate administrativă și nu administrativ-jurisdicțională.

Instanța de fond a apreciat că, în ipoteza în care reclamanta a invocat abuzul de poziție dominantă săvârșit de RA Aeroportul Cluj SA și Consiliul Județean Cluj , Consiliul Concurenței era obligat să se pronunțe prin decizie, deoarece aceste fapte intră în competența și sfera de analiză a acestei autorități. Interpretarea dată de instanța de fond este eronată. Potrivit art.40 din Legea nr.21/1996 : „La primirea unei cereri sau plângeri denunțând, respectiv acuzând o practică anticoncurențială , Consiliul Concurenței examinează dacă aceasta prezintă suficient temei de fapt ori de drept pentru a justifica dispunerea pornirii unei investigații.

Dacă cererea sau plângerea nu prezintă suficiente temeiuri pentru a justifica pornirea unei investigații, Consiliul Concurenței o respinge, comunicând decizia, în scris, autorului, cu precizarea motivelor în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii sau a plângerii Decizia de respingere va fi precedată de ascultarea argumentelor reclamantului în fața Comisiei Consiliului Concurenței care coordonează compartimentului de specialitate implicat. În cazul în care cererea sau plângerea înaintată nu cade sub incidența prezentei legi, Consiliul Concurenței va răspunde în scris, în termenele prevăzute prin legi speciale.

Din analiza răspunsului comunicat de către recurent la plângerea intimatei, rezultă că nu sunt îndeplinite prevederile art.40 alin.(1) și (2) din Legea nr.21/1996 republicată, faptele prezentate nu pot fi calificate drept anticoncurențiale . Plângerea înaintată nu cade sub incidența Legii nr.21/1996 republicată, deși reclamanta a susținut contrariul, Consiliul Concurenței nu este ținut de interpretarea dată de persoanele care formulează plângere, neputând încadra la alin. (1) și (2) ale art.40 orice cerere care se pretinde a denunța fapte anticoncurențiale . În speță, nu era necesară declanșarea unei investigații, fiind aplicabile prevederile art.40 alin. (3) cererea Consiliului Concurenței, la care reclamanta nu a răspuns, prin care se solicitau date suplimentare, neputând duce la o altă concluzie.

Consiliul Concurenței a ajuns la o concluzie bine fundamentată, reținând că faptele descrise de către reclamantă nu reprezintă fapte anticoncurențiale . În atare situație, Consiliul Concurenței nu era obligat să dea o decizie de respingere în temeiul art.40 alin. (2) din Legea nr.21/1996 republicată, deoarece numai din descrierea pretinsei fapte anticoncurențiale se putea observa că natura litigiului este pur administrativ nu comercial, fiind de competența instanțelor judecătorești. Soluția instanței de fond apare astfel ca fiind greșită, recurentul alegând bine calea procedurală prevăzută de art.40 alin. (3) și nu cea prevăzută de art.40 alin. (2) din lege. Astfel nu era necesară procedura audierii și nici cea a declanșării investigației.

Pe fondul plângerii, din analiza cuprinsului acesteia, rezultă că neînțelegerile sunt de natură comercială, părțile având încheiate contracte de prestări servicii și de locațiune. Împotriva actelor administrative emise de către Consiliul Județean Cluj , reclamanta trebuie să se adreseze instanței de contencios administrativ, conform Legii nr.554/2004. În consecință, fiind îndeplinite prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, urmează ca în temeiul art.20 din Legea nr.554/2004 și art.312 alin. (1) teza I Cod procedură civilă, să se dispună admiterea recursului. În temeiul art.20 din Legea nr.554/2004 și art.312 alin. (3) C. proc.civ ., sentința recurată a fost casată și pe fond, acțiunea formulată de reclamanta S.C.

PA SA Otopeni , a fost respinsă ca neîntemeiată.