ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4014/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Cluj data de 10 aprilie 21017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Spitalului Clinic Municipal Cluj Napoca, solicitând obligarea acestuia la daune morale în cuantum de 1.000.000 RON, pentru nerespectarea dreptului său la viață privată.

Prin Sentința civilă nr. 358 din 8 septembrie 2017, Tribunalului Cluj, secția Civilă, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A. solicitând schimbarea în tot în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia civilă nr. 38A din 27 februarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamantul A., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și solicitând casarea în tot și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a învederat că dispozițiile art. 294 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., confirmă că înscrisurile depuse de intimată, privind starea de sănătate, nu trebuiau primite la dosar, ori, dacă acest lucru era absolut necesar, atunci judecătorul, în virtutea rolului său activ, trebuia să verifice dacă intimata a depus respectivele înscrisuri cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 677/2001.

S-a învederat că instanța de apel a considerat corect că se impune a se analiza situația de fapt raportat la lipsa autorizației de supraveghere, cu privire la depunerea înscrisurilor privind starea de sănătate a reclamantului, confirmând că autorizația nu a existat. În mod greșit, instanța de apel a opinat că această omisiune ar fi de natură a atrage, eventual, sancțiunea nulității actului și că această omisiune nu ar fi în măsură, prin ea însăși, să conducă la concluzia săvârșirii unei fapte ilicite de către intimată.

Recurentul-reclamant a susținut că se impunea ca instanța de apel să nu se pronunțe pe ceva ce nu s-a cerut și trebuia să analizeze dacă s-a încălcat legea sau nu de către intimată.

S-a invocat dispozițiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 677/2001, menționându-se că, în ceea ce privește fapta ilicită, aceasta este dovedită prin lipsa autorizației la care legea face referire, iar prejudiciul și raportul de cauzalitate trebuie să fie prezumate, conform practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altă critică a vizat aprecierea eronată în sensul că nu ar fi incidente cauzei dispozițiile Legii nr. 95/2006 și ale Legii nr. 487/2002, deși acestea sunt în strânsă legătură cu drepturile reclamantului, care ar trebui garantate cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal.

Intimatul Spitalul Clinic Municipal Cluj Napoca a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefundat.

Prin încheierea din camera de consiliu din 2 octombrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamant având în vedere dispozițiile art. 493 C. proc. civ.

Examinând criticile invocate de reclamant raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 677/2001 "o eventuală dezvăluire către un terț a datelor prelucrate poate fi efectuată numai dacă există o obligație legală a operatorului în acest sens".

Instanța de apel, având în vedere dispozițiile art. 298 C. proc. civ., a statuat corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 7 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 677/2001, datele cu caracter personal fiind dezvăluite ca urmare a stabilirii în sarcina pârâtului a obligației legale de a dezvălui aceste date unui terț, în cazul de față instanței de judecată.

Recurentul susține că prin acțiunea intimatei au fost încălcate norme juridice imperative și, prin aceasta i s-a cauzat un prejudiciu. În opinia recurentului, prejudiciul este de natură a-i afecta imaginea având în vedere că procesele sunt publice, pe de o parte, iar, pe de altă parte, au fost divulgate informații cu caracter medical, strict confidențial, de care au luat cunoștință ulterior fiica sa minoră, învățătoarea acestea și colegii de serviciu și mama minorei.

Referitor la acest prejudiciu, s-a considerat corect că informațiile respective nu au fost făcute publice, ci au fost transmise la dosarul instanței de judecată care le-a solicitat, motiv pentru carte s-a apreciat corect că imaginea în societate a recurentului nu avea cum să fie știrbită prin adresa întocmită de pârâtul-intimat.

În ceea ce privește critica vizând lipsa autorității de supraveghere pentru emiterea adresei menționate, curtea va constata că o asemenea autorizație nu a fost necesară, sub acest aspect fiind corect interpretate dispozițiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 677/2001. Autorizația autorității de supraveghere este necesară în măsura în care nu există un consimțământ pentru prelucrarea datelor din partea persoanei vizate, dacă prelucrarea e necesară strict pentru scopurile menționate în respectiva dispoziție: protejarea vieții, integrității fizice sau sănătății altor persoane, diferite de persoana vizată de informațiile în discuție.

În speță, informațiile au fost furnizate în baza unui temei diferit, cu respectarea art. 9 alin. (5) din actul normativ menționat.

Nici critica prin care s-a susținut de către reclamant că prin comportamentul său, intimata i-ar fi încălcat dreptul la viața privată nu este întemeiată.

Acest drept, protejat de art. 71 C. civ. și a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului nu a fost încălcat prin comunicarea unor date privind starea de sănătate, instanței de judecată învestite cu soluționarea unei cauze privind pe fiica minoră a reclamantului.

Instanța de apel a apreciat corect că dreptul la viața privată nu are un caracter absolut, astfel cum rezultă din jurisprudența C.E.D.O. în legătură cu art. 8 din Convenție, în cuprinsul alin. (2) al acestui articol fiind prevăzute condițiile în care ingerința în dreptul la viața privată este permisă, inclusiv în cazul informațiilor privind starea de sănătate a unei persoane (hot. C.E.D.O. în cauza Mockute c. Lituaniei din 27 februarie 2018).

Aplicarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., la care a făcut referire reclamantul-recurent, care prevăd că judecătorul va respinge motivat cererea de depunere la dosar a înscrisului, în întregime sau în parte, când conținutul înscrisului se referă la chestiuni strict personale privind demnitatea sau viața privată a unei persoane, nu a format obiect al motivelor de apel formulate de reclamant, fiind invocate în recurs omisso medio.

Înalta Curte va reține, totodată, referitor la jurisprudența C.E.D.O. invocată de recurent, prin care se arată că în cadrul procedurilor judiciare trebuie păstrat un just echilibru între protecția principiului publicității procedurilor judiciare și protecția datelor cu caracter personal, faptul că acestea au fost transpuse în legislația internă prin intermediul art. 17 C. proc. civ. care prevede că "ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege".

Curtea de apel a reținut în același context că hotărârile în cauza C. civ. contra Spaniei (C-101/01 din 6 noiembrie 2013) nu conține statuări de natură să influențeze soluția pronunțată, fiind relevantă doar din perspectiva definirii noțiunilor de date cu caracter personal, prelucrare a datelor cu caracter personal și date cu caracter personal referitoare la sănătate.

Pentru aceste considerente, se va constata că nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 38/A din 27 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - MM