ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 509/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 509/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 509/2018

După

deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 23 decembrie 2016, sub nr. x/215/2016, reclamantul A. Craiova a

solicitat în contradictoriu cu pârâta minoră B. prin reprezentanți

legali C. si D.

obligarea

acestuia la plata sumei de 1.662,68 lei reprezentând contravaloarea zilelor de

spitalizare ocazionate de spital cu servicii medicale.

Prin

sentința civilă nr. 3523 din 14 martie 2017, pronunțată de

Judecătoria Craiova, în Dosarul nr. x/215/2016, a fost admisă

excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei B., prin

reprezentanți legali C. și D., excepție invocată de instanța

din oficiu.

A fost

respinsă cererea formulată de reclamantul A. Craiova în

contradictoriu cu pârâta B., prin reprezentanții legali C. si D., ca fund

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual

pasivă.

Soluția

primei instanțe a fost menținută de Tribunalul Dolj, secția

I civilă, prin Decizia nr. 1981 din 12 octombrie 2017, prin care s-a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței

pronunțate de judecătorie.

Împotriva acestei

din urmă decizii a declarat recurs reclamantul, înregistrat la Tribunalul

Dolj, la data de 21 noiembrie 201

7.

Prin adresa din

data de 07 decembrie 2017, Tribunalul Dolj a înaintat cererea de recurs,

împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, la data de 12 ianuarie 2018.

Prin

rezoluția din 17 ianuarie 2018, s-a fixat termen la 20 februarie 2018, în

vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta

Carte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență,

pe care o va admite,

în

considerarea următoarelor argumente:

Decizia

supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în

apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică

de 200,000 lei,

Potrivit primei

teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri

pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și

pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C.

proc. civ., „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a

prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt

supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (…), precum

și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv".

Prin Decizia nr. 369

din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea

Constituțională a constatat că sintagma „precum și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor

judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este

neconstituțională.

În ceea ce

privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,

distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit

dacă din considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte

de Casație și Justiție soluționează recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în

litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000

lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de

către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul

controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de

dispoziția legală constatată ca fiind contrară

Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a

fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin.

(2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (3)

și art. 21 din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din

considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul

nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului

la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat

de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în

măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate

litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții

Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată

prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii,

indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o

anumită instanță.

În absența

unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții

Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un

proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța

supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea

Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber

la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei

nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M.

Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când

a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din

Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea

jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea

Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a

absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la

Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe

acest aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în

competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa

că nu toate recursurile intră de plano în competența de

soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, în stabilirea

competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei

inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această

competență revine Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369

din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Competența

de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de

către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în

interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

În acest context,

se va constata că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C.

proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze

recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate în primă

instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit.

k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de

soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de

curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii

depășește pragul de 200.000 lei.

Astfel, în ceea ce

privește interpretarea și aplicarea în cauză a

dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta

Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile

declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a

altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în

interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei

hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice

alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de

competență citata rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a instanței supreme.

Prin urmare, art.

97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate

împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

Reformularea art.

97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de

drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea conținutului expres ai normei și cu extinderea

nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se ia crearea unei

reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art.

122 C. proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai

prin modificarea normelor prezentului cod".

Nici

dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce ia o

altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia

recursului, care ar aparține instanței supreme.

Astfel, potrivit

textului menționat, „recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Rezultă

că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare

natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul

căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce

privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de

instanța supremă, ei se determină și circumscrie conform

normei de competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Ca atare,

potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă

instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar

să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere

expresă a legii în privința altor hotărâri.

În speță

însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba

despre o decizie pronunțată de tribunal în ape!, în privința

căreia nu există o dispoziție legală expresă

atributivă de competență în favoarea instanței supreme.

În acest context,

neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel

Craiova, căreia îi aparține competența, ca instanță

ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului formulat de reclamantul A.

Craiova împotriva Deciziei civile nr. 1981 din data de 12 octombrie 2017,

pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în favoarea

Curții de Apel Craiova.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică astăzi 20 februarie 2018.