ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 510/2018

Decizia nr. 510/2018

După deliberare, asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 15 decembrie 2016, sub nr. x/215/2016, pe rolul

Judecătoriei Craiova, reclamantul A. Craiova a solicitat în contradictoriu

cu pârâtul B. obligarea acestuia la plata sumei de 2.451,57 lei reprezentând

contravaloarea zilelor de spitalizare ocazionate de spital cu servicii

medicale.

Prin sentința civilă nr. 3526 din 14 martie 2017,

pronunțată de Judecătoria Craiova, în Dosarul nr. x/215/2016, a

fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a

pârâtului B., invocată de instanță din oficiu. A fost

respinsă cererea formulată de reclamantul A. Craiova, în contradictoriu

cu pârâtul B., ca fiind formulată împotriva unei persoane iară

calitate procesual pasivă.

Soluția primei instanțe a fost menținută de

Tribunalul Dolj, secția l civilă, prin Decizia nr. 1880 din

2octombrie 2017, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței pronunțate de judecătorie.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul,

înregistrai la Tribunalul Dolj, la data de 27 noiembrie 2017.

Prin adresa din data de 12 ianuarie 2018, Tribunalul Dolj a înaintat

cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, la data de 12 ianuarie 2018.

Prin rezoluția din 17 ianuarie 2018, s-a fixat termen la 20

februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în soluționarea

recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției

de necompetență, pe care o va admite, în considerarea

următoarelor argumente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de

către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu

valoare mai mică de 200.000 lei.

Potrivit primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

C. proc. civ., „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare

a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu

sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...),

precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la

1.000.000 lei inclusiv".

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data

de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma

„precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la

1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr.

2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este

neconstituțională.

În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții

Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia,

trebuie stabilit dacă din considerentele sale se desprinde concluzia

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în

bani în valoare de până ia 200.000 lei inclusiv [litigii soluționate

în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea

art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.].

Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat

doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară

Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a

fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv,

altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din

Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituțională a constatat că, prin impunerea

unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului,

legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în

accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă

a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art.

16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din

decizie).

Din considerentele deciziei menționate nu rezultă că

accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul

dreptului la un proces echitabil, include imperativ accesul ia un recurs

soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile

art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi

încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează

recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu

Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului

la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și

nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce

din decizia Curții Constituționale o statuare asupra

încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența

accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în

jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod

constant că accesul liber ia justiție nu are semnificația

accesului la toate structurile judecătorești și la toate

căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie

recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr.

292 din 4 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art.

126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în

unificarea jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea

Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a

absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la

Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe

acest aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în

competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa

că nu toate recursurile intră de plano în competența de

soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în

bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia

că această competență revine Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții

Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20

iulie 2017.

Competența de soluționare a. acestor recursuri urmează a

fi determinata de către instanța de judecată, ce are

atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale

incidente.

În acest context, se va constata că, în interpretarea și

aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apei este instanța

competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv

(litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii,

în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei

Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor

împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în

care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000

lei.

Astfel, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea în

cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din

cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1.

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum

și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2.

recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării

unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4,

orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc

faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței

supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți

de Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră

plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea

recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea

supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte

este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui

recurs pentru care nu este prevăzută competența altei

instanțe, ar echivala cu nesocotirea conținutului expres al normei

și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia,

ajungându-se la crearea unei reguli noi de competență, prin

adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.: „Reguli noi de

competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod".

Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce

la o altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia

recursului, care ar aparține instanței supreme.

Astfel, potrivit textului menționat, „recursul urmărește

să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile".

Rezultă că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca

obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale

extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul

de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi

cenzurate de instanța supremă, el se determină și

circumscrie conform normei de competență stabilite de art. 97 pct. 1

C. proc. civ.

Ca atare, potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a

fi competentă instanța supremă în soluționarea recursului,

este necesar să existe o hotărâre a curții de apei sau o

prevedere expresă a legii în privința altor hotărâri.

În speță însă, nu se regăsește niciuna dintre

aceste ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunțată de tribunal

în apel, în privința căreia nu există o dispoziție

legală expresă atributivă de competență în favoarea

instanței supreme.

În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, judecata cauzei va fi

decimată către Curtea de Apel Craiova, căreia îi aparține

competența, ca instanță ierarhic superioară celei care a

pronunțat decizia în apei.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat

de reclamantul A. Craiova împotriva Deciziei civile nr. 1880 din data de 2

octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă,

în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 20 februarie 2018.