ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 273/2019

Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 10 noiembrie 2014, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâta S.C. E. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata următoarelor sume de bani:

1) suma de 29.154 RON despăgubiri globale cu titlu de daune materiale (cheltuieli înmormântare și cheltuieli conexe evenimentului) suportate în mod egal de reclamanții A. și D., în calitate de părinți ai defunctei F.;

2) suma de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR de la data plății, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de reclamanta A. prin decesul fiicei F.;

3) suma de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR de la data plății, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de reclamantul D. prin decesul fiicei F.;

4) suma de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR de la data plății, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de reclamanta C., prin decesul surorii F.;

5) suma de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR de la data plății, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de reclamanta B. prin decesul surorii F.

6) dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii, până la plata efectivă a sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri.

Prin Sentința civilă nr. 1089 din 04.03.2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis, în parte, acțiunea reclamanților, dispunând obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

- către A., suma de 16.250 RON, cu titlu de daune materiale și 50.000 euro în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale;

- către D., suma de 50.000 euro în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale;

- către C., suma de 50.000 euro în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale;

- către B., suma de 50.000 euro în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale.

De asemenea, a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins celelalte pretenții ale reclamaților, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel toate părțile litigiului.

La data de 08.12.2015, G., în calitate de lichidator judiciar al pârâtei, a depus la dosar note scrise, arătând că față de aceasta s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență, fiind numit lichidator judiciar provizoriu, prin încheierea din 03.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în Dosarul nr. x/2015. A solicitat suspendarea judecății cauzei în temeiul dispozițiilor art. 262 alin. (4) și art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin încheierea din 16 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, a constatat suspendată de drept judecata apelurilor formulate de ambele părți.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs reclamanții A., B., C. și D.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenții au susținut că apelul exercitat în cauză de către pârâta S.C. E. S.A. nu intră sub incidența dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, nefiind vorba despre o acțiune împotriva societății de asigurare. Rațiunea suspendării tuturor acțiunilor împotriva societății aflate în faliment este protejarea tuturor creditorilor și valorificarea creanțelor într-un cadru organizat, în dosarul de insolvență.

Or, apelul acestei părți tinde la protejarea patrimoniului societății debitoare, întrucât are drept scop diminuarea despăgubirilor acordate în primă instanță recurenților reclamanți. Calea de atac inițiată de asigurător se bucură de independența procesuală a oricărei cereri principale formulate către instanța de judecată. Au mai arătat recurenții că orice cerere formulată de societatea împotriva căreia s-a deschis procedura falimentului se va judeca în continuare, potrivit unei interpretări per a contrario a dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 și în conformitate cu art. 75 alin. (2) lit. a) teza I.

Cum art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 nu prevede soarta acțiunilor și căilor de atac promovate de societatea de asigurare aflată în faliment împotriva propriilor debitori, în speță sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 75 alin. (2) lit. a), potrivit cărora "Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1) căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui creditor începute înaintea deschiderii procedurii și nici acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului."

În opinia recurenților, soluția corectă ar fi fost suspendarea judecății apelului propriu, în baza art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, și disjungerea căii de atac declarate de pârâtă, urmând ca aceasta să se judece în continuare.

În raport de toate aceste argumente, recurenții au solicitat admiterea recursului, cu consecința repunerii pe rol a cauzei și continuarea judecății apelului formulat de societatea de asigurare.

a. Procedura derulată în recurs

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat, la data de 21 mai 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și, constatându-se că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a fost comunicat părților care nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 24 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, reținând dispozițiile art. 493 alin. (5) și (6) și art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de reclamanții A., B., C. și D., fixând termen de judecată la 5 decembrie 2018, cu citarea părților, în ședință publică, când instanța a suspendat judecata cauzei, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Recurenții au formulat cerere de repunere pe rol, care a primit termen pentru soluționare la 13 februarie 2019.

b.) Analiza instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată, având în vedere raportul întocmit asupra admisibilității în principiu și criticile din cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Cu titlu preliminar, în ceea ce privește încadrarea criticilor din memoriul de recurs, Înalta Curte constată că, deși acestea conturează o aplicare greșită a legii, respectiv a art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, ele nu vor fi examinate din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cum s-a susținut de către apărătorul recurenților cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei. Motivele evocate pot fi circumscrise, însă, ipotezei reglementate de art. 488 pct. 5 din același cod, întrucât vizează încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură în desfășurarea judecății, prin prisma temeiurilor reținute.

Potrivit dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial nr. 466/25.06.2014, "de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condițiile art. 178, în cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desființată sau, după caz, revocată, acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează."

Alin. 2 al textului legal mai sus menționat prevede că "nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii și nici acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b) acțiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor și/sau terților garanți."

Astfel, pentru ca normele de exceptare menționate, care presupun continuarea judecății, să fie aplicabile, ar trebui să fie mai întâi incidentă ipoteza prevăzută de alin. (1) al art. 75, care instituie regula suspendării de drept a tuturor acțiunilor judiciare, extrajudiciare sau măsurilor de executare silită de la data deschiderii procedurii insolvenței (de la care sunt prevăzute derogări prin alineatul următor).

Însă, așa cum în mod corect a statuat instanța de apel, art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 nu este incident în cauză, având în vedere calitatea debitorului S.C. E. S.A., aceea de societate de asigurare față de care s-a deschis procedura falimentului.

Cu privire la asemenea debitori - societăți de asigurare/reasigurare -, actul normativ menționat conține dispoziții speciale, regăsite în Capitolul IV, intitulat "Dispoziții privind falimentul societăților de asigurare/reasigurare".

Sub aspectul care interesează cauza dedusă judecății, art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, stabilește că "hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare", fără să mai conțină vreo dispoziție de exceptare de la măsura suspendării, ca în ipoteza reglementată de art. 75.

Astfel, în mod corect instanța de apel a dat prioritate dispoziției art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, rezolvând astfel, corespunzător, raportul dintre norma generală și cea specială din perspectiva principiului specialia generalibus derogant (norma specială derogă de ia cea generală).

Faptul că norma specială nu se completează cu dispoziții ale normei generale sub motiv că ar fi lăsat neacoperite anumite aspecte (situație posibilă când normei speciale i-ar lipsi anumite elemente structurale - ipoteza sau dispoziția - ceea ce referitor la datele speței ar fi însemnat, conform celor invocate, ca legiuitorul să fi intenționat ca situațiile de exceptare de la măsura suspendării să se aplice indiferent de calitatea debitorului intrat în procedura falimentului) rezultă, o dată în plus, și din prevederile art. 242 ale Legii nr. 85/2014.

Conform textului menționat, "Prevederile cap. I, cu excepția celor cuprinse în secțiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăților de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol".

Deci, potrivit art. 262 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, principalele efecte ale deschiderii procedurii falimentului unei societăți de asigurare/reasigurare debitoare vizează publicitatea acestei măsuri, retragerea autorizației de funcționare, dacă această măsură nu a fost dispusă anterior de Autoritatea de Supraveghere Financiară, interdicția înstrăinării acțiunilor de către acționarii semnificativi, ridicarea dreptului de administrare, distribuirea sumelor din Fondul de garantare, suspendarea acțiunilor judiciare/extrajudiciare și a procedurilor de executare silită.

Totodată, conform art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, la data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenta indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

Alin. 2 al aceluiași articol arată că, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestuia, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii.

După rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului unei societăți de asigurare/reasigurare, în vederea plății creanțelor care nu depășesc plafonul de garantare, creditorii de asigurări, în funcție de propria opțiune, fie pot solicita plata de la Fondul de garantare, fie pot solicita înscrierea la masa credală, în procedura falimentului.

Scopul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare îl constituie satisfacerea drepturilor creditorilor de asigurări. De aceea, un efect principal al deschiderii procedurii falimentului îl reprezintă plata creanțelor creditorilor de asigurări, consumatorii raporturilor de asigurare fiind cel mai bine protejați dintre toți creditorii participanți la o procedură de insolvență, deoarece, în caz de faliment al unui asigurător/reasigurător, creanțele creditorilor de asigurări sunt acoperite în întregime de Fondul de garantare.

Fondul de garantare va efectua plăți în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Efectul plății sumelor de bani din Fond se naște din lege, prin urmare, nu este necesară aprobarea judecătorului sindic în acest sens și nici avizarea Autorității de Supraveghere Financiară.

Fondul de garantare acoperă creanțele de asigurări, nu ca o obligație proprie pe temei contractual, ci în virtutea protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, astfel că plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului falimentar, fiind achitate în numele și pe seama acestuia, Fondul fiind îndreptățit să își recupereze aceste sume din averea societății de asigurare debitoare.

Obligația de plată a sumelor cuvenite creditorilor de asigurări se naște în sarcina Fondului de garantare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, conform art. 266 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, dată de la care operează și suspendarea de drept pentru toate acțiunile îndreptate împotriva societății de asigurare debitoare, conform art. 262 alin. (4) din aceeași lege.

În raport de considerentele expuse, nu apar ca întemeiate susținerile recurenților vizând greșita aplicare de către curtea de apel a dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, textul legal neprevăzând vreo excepție pentru a nu opera măsura suspendării de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva încheierii din 16 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2014.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2019.

Procesat de GGC -NN