ÎCCJ, decizie (scj.ro #87098)

Hotărâre judecătorească. Lipsa încheierii de amânare a pronunțării. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura în fața primei instanțe

Index alfabetic: încheiere de amânare a pronunțării

Codul de procedură civilă de la 1865, art. 105 alin. (2), art. 147,

art. 255 alin. (2), art. 260, art. 261, art. 304 pct. 5

Încheierea de amânare a pronunțării face parte integrantă din hotărârea judecătorească, iar lipsa acesteia este de natură a produce o vătămare părților în condițiile în care nu permite acestora să cunoască ce s-a întâmplat la acea dată și nici instanței învestite cu soluționarea căii de atac să cenzureze legalitatea hotărârii, astfel încât, în această situație, devin incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1499 din 11 aprilie 2014

I. Prin cererea înregistrată la 17.12.2012 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr. xx084/301/17.12.2010, reclamantul M.C.I. a chemat-o în judecată pe pârâta B.C.R. SA, solicitând obligarea acesteia la modificarea modului de calcul al dobânzii curente în cadrul contractului de credit pentru persoane fizice nr. 11533 din 17.12.2007 potrivit formulei EURIBOR+1,5%, la comunicarea graficelor de rambursare aferente acestei formule și la eliminarea acestei clauze abuzive din contract; la rambursarea sumelor percepute cu titlu de dobândă în mod abuziv sau la compensarea acestor sume cu rate viitoare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de credit  nr. 11533 din 17.12.2007, ale cărui prevederi nu au fost negociate direct de către părți, în sensul dispozițiilor Legii nr. 193/2000, contractul fiind unul preformulat, de adeziune, modul de elaborare al clauzelor contractuale depășind înțelegerea consumatorului obișnuit, iar formulările intenționat lacunare oferind pârâtei posibilitatea interpretării lor, exclusiv în favoarea sa.

La termenul de judecată din 01.04.2011, pârâta a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să stabilească modul de calcul al dobânzii conform algoritmului EURIBOR plus marja fixă existentă în contract, la care să se adauge diferența dintre valoarea dobânzii de referință și valoarea indicelui de referință. Ulterior, la 10.06.2011, pârâta și-a precizat cererea reconvențională indicând, pentru ipoteza admiterii acțiunii reclamantului, formula de calcul a dobânzii, ca fiind EURIBOR + 9,26 p.a.

La termenul de judecată din 13.05.2011, reclamantul și-a modificat cererea introductivă, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 din contractul de credit bancar, în sensul interpretării sintagmei „dobândă de referință variabilă” ca fiind indicele de referință EURIBOR, singurul aplicabil unui credit contractat în moneda euro; constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 9 lit. c din contractul de credit bancar și modificarea acesteia, în sensul calculării comisionului de administrare prin aplicarea unei valori procentuale la soldul creditului, și nu la valoarea inițială a creditului; constatarea caracterului abuziv și eliminarea clauzei stipulate la art. 2.10. lit. a din contractul de credit bancar - condiții generale de creditare, care permite pârâtei să majoreze unilateral nivelul dobânzii, fără consimțământul debitorului și fără să-și motiveze decizia; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, bazat pe calculul corect al dobânzii și comisioanelor și restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și executare.

Prin sentința civilă nr. 8863 din 10 iunie 2011, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția propriei necompetențe materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția comercială.

Cauza a fost înregistrată la 6.09.2011 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă sub nr. xx521/3/2011.

Prin sentința civilă nr. 8049 din 6 iunie 2012, tribunalul a admis în parte acțiunea modificată și precizată, formulată de reclamantul M.C.I.; a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 lit. c din contractul nr. 11533 din 17.12.2007; a obligat pârâta să emită un nou grafic de rambursare a creditului; a respins celelalte pretenții ale reclamantului ca nefondate; a respins cererea reconvențională formulată de pârâta B.C.R. SA ca neîntemeiată și a obligat reclamantul la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

În motivarea soluției pronunțate, prima instanță a reținut că părțile au încheiat la 17.12.2007 contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 11533, prin care pârâta B.C.R. SA a acordat reclamantului M.C.I. un împrumut în sumă de 28.000 euro pentru o perioadă de 300 de luni.

Ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, pârâta a aliniat clauzele contractului de credit dedus judecății referitoare la dobândă în raport de prevederile acestei ordonanțe, modul de calcul al dobânzii fiind explicitat în adresa nr. 12014 din 23.09.2010, comunicată reclamantului.

Tribunalul a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000, invocate  de  reclamant.

Astfel, în baza dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, s-a apreciat că pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este persoană juridică autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidența legilor privind protecția consumatorilor, acționează în cadrul activității sale comerciale. Similar, s-a apreciat că reclamantul are calitatea de consumator în sensul aceleiași legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta a acționat în scopuri personale, exterioare oricărei activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale.

De asemenea, în raport de prevederile art. 4 din actul normativ anterior, au fost evocate condițiile pentru ca o clauză abuzivă să fie apreciată ca abuzivă, respectiv: să nu fi fost negociată; prin ea însăși sau împreună cu alte clauze să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, prin nerespectarea cerinței  bunei-credințe.

Totodată, tribunalul a reținut că natura abuzivă a unei clauze contractuale se  evaluează funcție de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; de toți factorii care au determinat încheierea contractului, precum și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Reclamantul a invocat caracterul abuziv al prevederilor art. 5, art. 9 lit. c) și art. 2.10 lit. a) din contractul de credit încheiat de părți.

Tribunalul a apreciat că nu au caracter abuziv clauzele prevăzute de art. 5 din contractul de credit încheiat de părți și art. 2.10 lit. a din condițiile generale – anexă a contractului de credit.

Referitor la art. 5 din contract, s-a reținut că la data încheierii contractului dobânda curentă era de 6,95% pe an, fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior, după expirarea perioadei de 12 luni, dobânda curentă fiind calculată conform algoritmului: dobânda de referință variabilă, afișată la sediile BCR, la care se adaugă 1,5 pp.

Relativ la art. 2.10 lit. a) din condițiile generale – anexă a contractului de credit, prima instanță a consemnat că vizează creditele cu dobândă variabilă și că, potrivit acesteia, pe parcursul derulării contractului, banca putea modifica dobânda fără consimțământul  împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.

Pentru a înlătura pretinsul caracter abuziv al acestor clauze, tribunalul a reținut că, deși reclamantul nu a avut posibilitatea de a negocia conținutul clauzelor  referitoare la dobândă,  prevăzute de art. 5 din contractul de credit și la art. 2.10 lit. a) din condițiile generale, acesta a avut posibilitatea de a opta între trei tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă în monedă națională sau în euro, cu dobânda variabilă calculată în funcție de indicele EURIBOR/LIBOR/ROBOR; cu dobânda variabilă calculată în funcție de dobânda de referință  variabilă afișată la sediile BCR, tipuri de contracte de credit ce se aflau în oferta băncii la data încheierii contractului dedus judecății.

Astfel, având în vedere că reclamantul și-a exprimat opțiunea prin alegerea variantei de creditare cu dobândă variabilă calculată în raport de dobânda de referință variabilă afișată la sediile BCR, tribunalul a apreciat că acesta și-a asumat și riscurile legate de creșterea dobânzii, respectiv de creare a unui dezechilibru între drepturile și obligațiile  contractuale, aspect în raport de care a reținut că nu este îndeplinită cerința relei credințe a pârâtei.

În același sens, al riscului asumat de către reclamant, s-a reținut că se situează faptul că în graficul de rambursare erau cuprinse condițiile în care se poate modifica dobânda.

Față de aceste considerente, tribunalul a reținut că în ceea ce privește clauzele prevăzute de art. 5 din contractul de credit și art. 2.10 lit. a) din condițiile generale, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 5 din Legea nr. 363/2007, art. 1 lit. a) și lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr.193/2000.

În ceea ce privește prevederile O.U.G. nr. 174/2008 și ale Legii nr. 363/2007 invocate de reclamant în cerere, acestea sunt ulterioare încheierii contractului de credit, astfel încât nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere principiul neretroactivității legii civile consacrat de art. 1 C. civ., în forma în vigoare la data nașterii raportului de drept dedus judecății și de art. 15 alin. (2) din Constituție.

Cu privire la art. 9 lit. c) din contractul nr. 11533 din 17.12.2007, tribunalul a apreciat că clauza este abuzivă și, ca atare, lovită de nulitate absolută.

În motivarea acestei rezoluții, tribunalul a reținut că în baza acestei clauze, pentru creditul pus la dispoziție, banca percepe comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare, comisionul de administrare de 14 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct. 1.

În cauză, însă, s-a apreciat, se creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile  părților, întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea  întregului  credit  contractat, iar nu la valoarea soldului la data plății comisionului.

Referitor la solicitarea părților ca instanța să modifice cuprinsul clauzelor contractuale, tribunalul a apreciat că nu poate interveni pentru a suplini acordul de voință al unei părți, obligând-o împotriva voinței sale la acceptarea unei anume formule de calcul a dobânzii, agreate de cealaltă parte și neprevăzută în contract, în contextul în care nu exista nicio dispoziție legală sau contractuală în vigoare la data nașterii raportului de drept dedus judecății care să permită atare intervenție, în acest sens reținând și practica CJUE, respectiv decizia din 29.11.2010 în procedura

Banco Español de Credito

SA împotriva

Joaquin Calderón Camino

.

Pe cale de consecință, tribunalul a obligat pârâta să emită un nou grafic de rambursare.

În ceea ce privește cererea reclamantului de restituire a sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă (reclamantul solicitând prin cererea astfel cum a fost modificată și precizată doar restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă, nu și a altor sume), tribunalul a reținut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că ambele clauze invocate de reclamant referitoare la dobândă au fost apreciate de instanță ca nefiind abuzive.

Pentru considerentele de fapt și de drept reținute, tribunalul a admis în parte cererea astfel cum a fost modificată și precizată, a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 lit. c) din contractul nr. 11533 din 17.12.2007, a obligat pârâta să emită un nou grafic de rambursare, a respins celelalte pretenții ale reclamantului ca nefondate și a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.

În baza art. 274 și 276 C. proc. civ., având în vedere măsura în care părțile au căzut în pretenții și cheltuielile de judecată efectuate de fiecare dintre ele, a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă, reprezentând parte din onorariul de avocat

II.

Împotriva sentinței civile nr. 8049 din 6 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, au declarat apel

atât reclamantul M.C.I., cât și pârâta B.C.R. SA București, ambii criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 167 din 29 aprilie 2013, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 8049 din 6 iunie 2012 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă; a admis apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în tot cererea principală și, în consecință: a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 din contractul de credit bancar nr. 11533 din 17.12.2007, în sensul interpretării sintagmei "dobânda de referință variabilă" ca fiind indicele EURIBOR/lună; a obligat pârâta la restituirea sumelor reținute în plus, în temeiul celor două clauze abuzive, la emiterea unui nou grafic de rambursare conform noului algoritm de calcul al dobânzii  la  credit (1,5% + EURIBOR) și la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată neacordate de prima instanță; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În argumentarea soluției pronunțate, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

Referitor la caracterul abuziv al clauzei privind dobânda, cuprinsă în art. 5 din contractul de credit bancar nr. 11533 din 17.12.2007, a reținut ca fiind întemeiat petitul formulat de reclamant, deoarece în speță dobânda variabilă este raportată la o dobândă stabilită discreționar de bancă, și nu la indici de referință obiectivi, verificabili, exteriori voinței băncii.

Astfel, curtea a apreciat că o atare clauză apare ca fiind izvorul unei obligații pur potestative din partea celui care se obligă, deoarece nu se cunoaște în funcție de ce criterii va fi stabilită „dobânda afișată la sediile BCR…” de către furnizorul de servicii bancare.

În aceste condiții, s-a apreciat că clauza cuprinsă în art. 5 relevă un dezechilibru semnificativ între prestațiile băncii și prestațiile consumatorului, deoarece acesta din urmă, deși ar putea beneficia de o diminuare a dobânzii, în condițiile scăderii EURIBOR, indice de referință obiectiv, verificabil și care nu depinde de voința băncii contractante, în realitate nu beneficiază totuși, deoarece banca are posibilitatea să intervină și să majoreze marja fixă ce se adaugă la indicele EURIBOR, astfel încât, efectul final este același cu cel ce decurgea anterior, din clauza ce cuprindea o condiție pur potestativă.

Astfel că, admițând apelul, curtea a dispus schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii și a acestui capăt de cerere formulat de reclamant și pentru restabilirea echilibrului prestațiilor și contraprestațiilor părților a înlocuit clauza modificată cu clauza stabilită inițial de părți, potrivit căreia dobânda contractuală se formează din marja fixă de 1,5 % la care se adaugă EURIBOR/lună, ceea ce este de natură să conducă la obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului ca urmare a recalculării dobânzii, conform celor dispuse, precum și la obligarea pârâtei la restituirea sumelor reținute în plus potrivit celor două clauze declarate abuzive.

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată, curtea, reținând culpa procesuală a intimatei-pârâte, decurgând din respingerea apelului său și admiterea apelului reclamantului, în temeiul art. 298 raportat la art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta și la plata acelor cheltuieli de judecată ocazionate de atitudinea sa procesuală prin raportare la soluția pronunțată, care nu au fost acordate de prima instanță.

Cu privire la apelul pârâtei-reclamante, curtea a apreciat criticile formulate ca nefondate, după cum urmează:

Susținerea pârâtei în sensul că instanței nu îi era permis să  analizeze caracterul abuziv al clauzelor defăimate de reclamant, pentru că acestea ar fi parte din obiectul principal al contractului, a fost înlăturată, curtea reținând că o atare construcție tinde la limitarea accesului reclamantului la justiție din perspectiva legislației protecției consumatorului și reprezintă un fine de neprimire a cererii reclamantului, care nu poate fi acceptat în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, referitor la comisionul de administrare, curtea a reținut că nu constituie element al obiectului principal al contractului de credit, care constă în suma împrumutată ce urmează a se restitui și dobânda aferentă, cunoscută și predictibilă și din perspectiva consumatorului, deoarece acestea apar ca accesorii ale creditului principal, aspecte în raport de care a apreciat susținerea pârâtei că clauza referitoare la comisionul de administrare nu putea fi supusă cenzurii instanței de judecată să fie cu atât mai nefondată.

Astfel, curtea a reținut ca fiind corect și judicios raționamentul primei instanțe care a apreciat ca fiind abuzivă clauza prevăzută la art. 9 lit. c) din contractul de credit pentru existența dezechilibrului semnificativ generat prin raportarea comisionului de administrare la valoarea creditului inițial, iar nu la soldul rămas.

Referitor la susținerile pârâtei, în sensul că prestațiile băncii decurgând din necesitatea monitorizării creditului trebuie recompensate tocmai cu acest comision de administrare, au fost apreciate de curte ca fiind contrare dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar asupra împrejurării că reclamantul nu a invocat vicierea consimțământului său cu privire la aceste clauze, a reținut că aspectul nu înlătură caracterul abuziv al acestora, deoarece efectele nulității decurg din dispozițiile legii speciale în materia protecției consumatorilor, iar nu din vicierea propriu-zisă a consimțământului la încheierea contractului, neinvocarea viciului de consimțământ pe cale de acțiune nefiind un motiv de excludere a aplicării legislației în materia protecției consumatorului.

III. Împotriva deciziei civile nr. 167 din 29 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, în termen legal a declarat recurs pârâta B.C.R. SA București, criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului depus la dosar, pârâta a dezvoltat o serie amplă de critici referitoare la hotărârea atacată.

Astfel, circumscris dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., B.C.R. SA București a susținut că instanța de apel a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzelor de la art. 5 și art. 9 lit. c) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 11533 din 17.12.2007, dintr-unele înțelese și acceptate ca stabilind componente distincte ale costului/„prețului" creditului respectiv, din clauze ce formează obiectul principal al contractului, în clauze abuzive reglementând extra-costuri, neînțelese și neacceptate de împrumutat.

În acest sens a arătat că în mod eronat instanța de apel a reținut, referitor la dobândă, că ar fi raportată la o dobândă stabilită discreționar de bancă, și nu la indici de referință obiectivi, verificabili, exteriori voinței băncii, iar în privința comisionului de administrare că nu ar face parte din „prețul" creditului alături de dobânda datorată și că ar fi o componentă „mult prea oneroasă" a prețului creditului.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, art. 126 din O.G. nr. 99/2006 coroborat cu art. 3 alin. 1 lit. g) din Normele B.N.R. nr. 17 din 18 decembrie 2003 și cu art. 175 din Regulamentul nr. 18 din 17 septembrie 2009, art. 3 și art. 4 par. 1 din Directiva 93/13/CEE, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, art. II alin. (2) din Legea nr. 288 din 28 decembrie 2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, coroborate cu denunțările Actului adițional propus de bancă, în contextul alinierii contractului de credit nr. 11533 din 17.12.2007, la prima redactare a O.U.G. nr. 50/2010.

Față de aceste susțineri, pârâta a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului BCR, referitor la comisionul de administrare, respingerii apelului reclamantului, privind dobânda variabilă aplicabilă începând cu luna a 13-a contractuală și pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Înalta Curte, din oficiu, în baza dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat lipsa încheierii de amânare a pronunțare din 22.04.2013 ca motiv de ordine publică, subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborat cu art. 261 și art. 105 alin. (2) din același cod.

Analizând recursul din perspectiva motivului de ordine publică invocat, Înalta Curte a reținut că este fondat în considerarea următoarelor argumente:

Verificând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a rămas în pronunțare la termenul din 15.04.2013, când a amânat pronunțarea la 22.04.2013 și apoi la 29.04.2014, precum și că la dosar nu se regăsește încheierea de amânare de pronunțare din 22.04.2013.

Orice măsură, dispoziție a instanței trebuie să se regăsească într-o încheiere, care constituie o hotărâre relativ la cele petrecute la fiecare dintre termenele de judecată, așa cum statuează dispozițiile art. 255 alin. (2) raportat la art. 147 C. proc. civ., potrivit cărora toate celelalte hotărâri date de instanță în cursul judecății, cu excepția celor care soluționează fondul cauzei în primă instanță, apelul și recursul, se numesc încheieri și cuprind dezbaterile urmate în ședință.

În speță, instanța de apel, rămânând în pronunțare la termenul din 15.04.2013, în încheierea de ședință de la acea dată a consemnat susținerile părților și, având nevoie de timp pentru a delibera, în baza art. 260 C. proc. civ., a amânat pronunțarea la 22.04.2013.

Dispozițiile art. 260 C. proc. civ. prevăd, pentru situația în care instanța nu poate hotărî de îndată, posibilitatea amânării pronunțării pentru un termen ce va fi anunțat de președinte și care nu va putea fi mai mare de 7 zile.

Astfel, la termenul din 22.04.2013, instanța trebuia ori să soluționeze cauza, ori, așa cum s-a întâmplat în speță, având nevoie în continuare de timp pentru a delibera, în aplicarea art. 260 C. proc. civ., să amâne pronunțarea pentru alte cel mult 7 zile.

Această amânare de pronunțare trebuia să se concretizeze într-o încheiere de ședință care să respecte condițiile impuse de art. 261 C. proc. civ.

Textul legal anterior evocat este o normă imperativă, de ordine publică, potrivit căreia hotărârea și, implicit, încheierea, ca varietate a acesteia, se dă în numele legii și trebuie să cuprindă: arătarea instanței care a pronunțat-o și numele judecătorilor care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sau reședința părților, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanților legali și al avocaților; obiectul cererii și susținerile în prescurtare ale părților cu arătarea dovezilor; arătarea concluziilor procurorului; motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților; dispozitivul; calea de atac și termenul în care se poate exercita; mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, precum și semnăturile judecătorilor și grefierului.

Toate aceste mențiuni sunt de natură să asigure transparența actului de justiție și desfășurarea procesului cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, creând părților convingerea că au beneficiat de un proces echitabil, în fața unei instanțe competente, precum și posibilitatea verificării legalității și temeiniciei hotărârii în căile de atac.

Cum încheierea de amânare de pronunțare face parte integrantă din hotărârea pronunțată, Înalta Curte a reținut că lipsa încheierii de amânare de pronunțare de la 22.04.2013 nu permite părților să cunoască ce s-a întâmplat la acea dată și nici instanței învestite cu soluționarea căii de atac exercitate împotriva deciziei civile nr. 167 din 29 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, din care face parte integrantă, să cenzureze legalitatea compunerii instanței și alcătuirii completului de judecată, precum și măsura adoptată.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte – dar nici ignorarea lor –, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Or, instanța de apel, prin omisiunea pronunțării încheierii de amânare, a fracturat cursul procesual al litigiului prin aceea că nu a explicat raționamentul juridic adoptat, așa încât hotărârea sa nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

În aceste condiții, Înalta Curte a apreciat că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În cauză, vătămarea produsă părților este evidentă, în condițiile în care, așa după cum s-a arătat anterior, această omisiune nu permite cenzura legalității hotărârii în faza procesuală a recursului.

Toate aceste considerente impun concluzia că instanța de apel nu a pronunțat hotărârea atacată cu respectarea art. 261 C. proc. civ., ceea ce conduce, în conformitate cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 5 din același cod, la casarea hotărârii atacate și trimiterea acesteia, spre rejudecare, instanței de apel.

Având în vedere că a fost apreciat ca fondat motivul de nelegalitate de ordine publică, analiza celorlalte motivele de recurs formulate de pârâtă este de prisos.