ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3913/2013

Decizia nr. 3913/2013

Prin

Decizia civilă nr. 495 din 26 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București

au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelanta - pârâtă SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 3137 din 09 martie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a fost admis apelul declarat de reclamantul B., schimbându-se în parte sentința atacată în sensul că au fost admise și capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5 din contractul de credit încheiat de părți și respectiv în art. 8.4. din „Condițiile generale de creditare” - anexă la Contractul de credit bancar, în sensul că s-a dispus înlocuirea clauzei cuprinse în art. 5 din contractul de credit stabilindu-se că dobânda contractuală este formată din marja fixă de 1,5% stabilită inițial în contract plus EURIBOR, constatându-se caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 8.4. din „Condițiile generale de creditare” - anexă la contractul de credit bancar care permite băncii declararea scadenței anticipate a creditului dacă valoarea garanțiilor constituite de reclamant scade sub valoarea creditului rămas de plată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la apelul principal formulat de către apelanta-pârâtă SC A. SA se reține că prima instanță a analizat probele administrate în cauză, atât contractul încheiat de părți, cât și corespondența dintre acestea, de asemenea această instanță a aplicat în mod direct și echitabil Directiva nr. 93/13/CEE, ținând seama și de jurisprudența Curții Europene în sensul necesității restabilirii echilibrului real între clauzele contractuale chiar de către instanțele naționale.

Curtea a apreciat că acele clauze referitoare la comisionul de administrare, la dobânda de referință variabilă și la garanțiile suplimentare nu constituie nicidecum elemente care conturează „obiectul principal al contractului de credit”. Se reține și că soluția primei instanțe nu afectează acest obiect, ci restabilește echilibrul prestațiilor reciproce, în urma constatării dezechilibrului contractual decurgând din clauzele abuzive.

Se reține că este nefondată și critica în sensul că au fost reținute greșit ca fiind aplicabile și unele dispoziții din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar deoarece creditul acordat reclamantului a fost garantat cu ipotecă de gr. I instituită asupra imobilului situat în orașul Onești.

Curtea de apel reține că așa-numitele prestații ale băncii nu derivă dintr-un contract încheiat, fiind anterioare întrunirii acordului de voință al părților contractante, ba mai mult, acesta fiind stabilit unilateral de către bancă, de vreme ce consimțământul consumatorului intervine după efectuarea acestor prestații. Ca atare, costurile acestor demersuri anterioare acordării creditului trebuie suportate de cel care le impune, respectiv banca, deoarece asupra acestora Consumatorul nu și-a exprimat consimțământul, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile reciproce ale părților.

Referitor la apelul declarat de reclamantul B., Curtea de apel a reținut:

Așa cum rezultă din art. 5 din contractul de credit : „La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 7,4% pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct. 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile SC A. SA, la care se adaugă 1,50” (- s.n. - fila 20 din dosarul Tribunalului-vol. I). Ceea ce interesează în cadrul criticii formulate în apel este ultima teză a acestei clauze, care consfințește caracterul abuziv al clauzei, de vreme ce dobânda variabilă este raportată la o dobândă stabilită discreționar de bancă și nu la indici de referință obiectivi, verificabili, exteriori voinței băncii.

Din acest punct de vedere, o atare clauză apare într-adevăr ca fiind izvorul unei obligații pur potestative din partea celui care se obligă, deoarece „dobânda afișată la sediile SC A. SA” nu se cunoaște în funcție de ce criterii va fi stabilită de către furnizorul de servicii bancare, astfel că în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 1010 din V.C.C. - 1864 ( în vigoare la data încheierii contractului) va constata caracterul abuziv și al acestei clauze.

Chiar dacă ulterior, banca a procedat la o modificare a clauzei cuprinse în art. 5, sub pretextul adaptării contractului la noile dispoziții ale O.U.G. nr. 50/2010, favorabile consumatorului, în realitate printr-o atare modificare s-a produs efectul invers decât cel consacrat prin ordonanță, respectiv posibilitatea băncii ca, indiferent de creșterea sau diminuarea indicelui EURIBOR, dobânda datorată de consumator să nu scadă, deoarece aceasta urma a fi adaptată prin creșterea marjei fixe, astfel încât cuantumul dobânzii datorate să nu fie micșorat niciodată.

Or, în atare condițiuni, clauza cuprinsă în art. 5 denotă un dezechilibru semnificativ între prestațiile băncii și prestațiile consumatorului, deoarece acesta, deși ar putea beneficia de o diminuare a dobânzii, în condițiile scăderii EURIBOR, indice de referință obiectiv, verificabil și care nu depinde de voința băncii contractante ( ceea ce s-a și întâmplat în perioada octombrie 2008 - aprilie 2009 - a se vedea evoluția EURIBOR exprimată în graficul de la fila 75 din dosarul Tribunalului - vol. II), nu beneficiază de aceasta deoarece banca intervine și majorează marja fixă ce se adaugă la indicele EURIBOR astfel încât efectul final este același cu cel ce decurgea anterior din clauza ce cuprinde o condiție pur potestativă.

În ce privește critica apelantului referitoare la soluția dată capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 8.4 din contract privind posibilitatea pentru bancă a declarării scadenței anticipate a creditului în cazul scăderii valorii bunurilor asupra cărora s-au constituit garanții de către reclamant, aceasta este fondată pentru următoarele motive:

Prima instanță a apreciat în mod exagerat că fluctuația valorii bunurilor aduse drept garanție pentru restituirea sumei împrumutate justifică pe de o parte completarea garanțiilor, iar pe de altă parte, în caz contrar, declararea scadenței anticipate a creditului, deoarece și printr-o astfel de clauză, se constată crearea unui dezechilibru nejustificat între prestațiile reciproce și interdependente ale părților, din perspectiva aceluiași art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, obligația de garantare a restituirii sumei împrumutate este una accesorie obligației principale de restituire a sumei împrumutate, iar nu una principală. De asemenea, scăderea valorii bunurilor constituite drept garanție pentru restituirea sumei împrumutate, poate fi influențată de factori obiectivi, independenți de atitudinea sau de vreun comportament a reclamantului, consumator în relația cu banca, altfel spus, independent de vreo culpă a reclamantului în executarea obligațiilor contractuale. Din acest punct de vedere, sancțiunea declarării scadenței anticipate a creditului apare mult prea drastică, astfel încât obligația de garantare a restituirii creditului devenind mult prea oneroasă pentru debitor, este necesară restabilirea echilibrului contractual.

Transferarea totală a oricăror riscuri ce țin mai degrabă de piața imobiliară (în speță garanția fiind ipotecară) asupra debitorului creează indiscutabil un dezechilibru major între prestațiile reciproce, deoarece, așa cum banca și-a îndeplinit obligația de remitere a sumei de bani împrumutate reclamantului, și acesta și-a îndeplinit obligația accesorie de a constitui garanții pentru asigurarea îndeplinirii obligației de restituire, intervenirea ulterior a oricărei împrejurări externe („din diferite motive”) ce nu poate fi imputabilă reclamantului neputând conduce prin ea însăși la declararea scadenței anticipate și la sancționarea în acest fel a acestuia. De altfel, printr-o astfel de clauză se apreciază culpabilă reclamantului orice împrejurare ulterioară încheierii contractului care ar crea un risc pentru bancă, ceea ce nu poate fi acceptat din perspectiva unui echilibru real al prestațiilor decurgând din contractul de credit.

De aceea, Curtea a apreciat că și această clauză îndeplinește condițiile pentru a fi considerată abuzivă, astfel că, urmare a admiterii apelului și a schimbării hotărârii, a constatat caracterul său abuziv.

III. Referitor la apelul incident formulat de pârâtă, cu caracter subsidiar, pentru situația admiterii apelului principal al reclamantului, raportat la prevederile art. 293 din C. proc. civ., Curtea a apreciat că acesta este nefondat, pentru următoarele motive:

Așa cum rezultă din conținutul cererii de apel incident, solicitarea apelantei-pârâte privește necesitatea ca, în cazul aprecierii de către instanța de apel a posibilității de a interveni asupra dobânzii variabile, contrar celor susținute de pârâtă, să se dispună reformularea redactării clauzei cuprinse în art. 5 astfel încât sarcina de plată a reclamantului să rămână aceeași, iar algoritmul de calcul restabilit să fie luat în considerare doar pentru viitor.

Aceste solicitări sunt însă neîntemeiate din două motive:

În primul rând, caracterul abuziv al clauzei presupune necesitatea restabilirii echilibrului contractual, cu efect retroactiv, de vreme ce unul din principiile ce guvernează efectele nulității este retroactivitatea, decurgând din necesitatea restabilirii legalității ca urmare a constatării nulității (quod nullum est, nullum producit efectum), iar în al doilea rând, repunerea părților în situația anterioară presupune obligația băncii de a reface calculele privind dobânda conform algoritmului de calcul stabilit de instanța de judecată, ca urmare a înlocuirii clauzei din art. 5 și de a restabili cuantumul obligațiilor reciproce în raport de clauzele reformulate ca urmare a prezentei judecăți.

Ulterior pronunțării Deciziei 495 din 26 noiembrie 2012, reclamantul B. a formulat cerere de completare și lămurire a dispozitivului acestei decizii în sensul de a obliga pârâta la restituirea către reclamant a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor cuprinse în art. 5 din contractul de credit încheiat între părți, precum și de a indica în concret cotația indicelui de referință EURIBOR în funcție de care urmează a fi calculată rata dobânzii contractuale.

Prin Decizia civilă nr. 69 din 18 februarie 2013 a fost admisă, în parte, cererea formulată de către reclamant, dispunându-se completarea deciziei în sensul că, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5 din contractul de credit și art. 8.4 din condițiile generale de creditare-anexă la contractul de credit, constată nulitatea absolută a acestora și pe cale de consecință a fost obligată pârâta la restituirea către reclamant a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule absolut și la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului conform cu noua formulă a contractului de credit, sub sancțiunea de daune cominatorii de 50 lei/zi de întârziere. Cu privire la clauza privind dobânda contractuală s-a dispus lămurirea deciziei în sensul că dobânda va avea în vedere indicele de referință EURIBOR pe lună (EURIBOR 1 M); au fost respinse celelalte solicitări de completare, lămurire, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că în condițiile în care s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor mai sus evocate, era necesară și constatarea nulității absolute a acestora și, ca efect al repunerii părților în situația anterioară, pentru restabilirea legalității, se impune obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor astfel anulate, la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului conform cu noua configurație a contractului de credit, sub sancțiunea de daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, așa cum s-a solicitat prin cererea introductivă, ce a fost admisă, ca urmare a admiterii apelului.

În ce privește

lămurirea deciziei, sub aspectul dobânzii contractuale,

în raport cu criticile ce au fost admise pentru apelantul - reclamant și cu capetele de cerere formulate prin cererea introductivă, de asemenea, Curtea constată că se impune lămurirea acelei părți din dispozitivul deciziei din apel, în sensul că dobânda ce va fi stabilită după declararea nulității clauzei inițiale sub aspectul stabilirii cuantumului acesteia,

va avea în vedere indicele de referință EURIBOR pe lună.

În ce privește solicitarea de completare a dispozitivului deciziei privind „ eliminarea clauzei privind garanțiile suplimentare", aceasta va fi respinsă deoarece o atare precizare este superfluă în condițiile în care pe de o parte clauza a fost declarată nulă prin dispozitivul completat și lămurit conform celor reținute mai sus, iar pe de altă parte, ceea ce interesează reclamantul este că această clauză nulă, nu va produce efecte, conform principiului quod nullum este, nullum producit effectum. Altfel spus, prin hotărâre, instanța de judecată dispune asupra clauzelor așa cum rezultă din motivarea deciziei, ceea ce nu înseamnă însă că prin hotărâre, instanța „reface întreg contractul” sub aspectul conținutului clauzelor.

Împotriva ambelor decizii formulează recurs apelanta pârâtă SC A. SA, solicitând admiterea recursurilor, modificarea în tot atât a Deciziei nr. 495 din 26 noiembrie 2012, cât și a deciziei nr. 69/18 februarie 2013, în sensul admiterii apelului SC A. SA și respingerii apelului B., iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, respectiv în sensul respingerii cererii de completare a dispozitivului Deciziei nr. 495 din 26 noiembrie 2012.

Motivele de recurs privitoare la Decizia nr. 495 din 26 noiembrie 2012 sunt, în esență, următoarele:

Sentința recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea:

(a) prevederilor art. 1 și 4, din Legea nr. 193/2000 respectiv, art. 126 din O.G. nr. 99/2006 coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele SC A. SA nr. 17 din 18 decembrie 2003 și cu art. 175 din Regulamentul nr. 18 din 17 septembrie 2009, art. 3 și art. 4 parag. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, motiv de recurs în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

(b) prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv, a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, motiv de recurs în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ceea ce conduce la:

- interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății - contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 09 mai 2008 (în continuare „contractul de credit bancar” sau „contractul inițial”) ș

i la schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al clauzelor de la

art. 5 și art. 9 lit. a) și b), dintr-unele înțelese și acceptate ca stabilind componente distincte ale costului, „prețului” creditului luat de la subscrisă, respectiv, din clauze ce formează obiectul principal al contractului, în clauze abuzive reglementând extra-costuri, neînțelese și neacceptate de împrumutat:

- fie ca o dobândă „prea oneroasă”;

- fie - în privința comisioanelor - ca o „dobândă mascată” și la;

- concluzii cu totul străine de înțelesul real al clauzelor analizate, motiv de modificare reglementat la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Greșind în interpretare, instanța de apel ajunge la concluzii cu totul străine de înțelesul real al clauzelor analizate.

(c) prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 288 din 28 decembrie 2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, coroborate cu denunțările Actului adițional propus de bancă, în contextul alinierii contractului de credit din 09 mai 2008, la prima redactare a O.U.G. nr. 50/2010, motiv de recurs în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., împrejurare ce conduce la:

- schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei de la art. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 09 mai 2008, cum că nu ar mai fi în vigoare între părți (atunci când, la pagina 25, reține: „chiar dacă ulterior, banca a procedat la o modificare a clauzei cuprinse la art. 5, sub pretextul adaptării contractului la noile dispoziții ale O.U.G. nr. 50/2010, favorabile consumatorului, în realitate, printr-o atare modificare s-a produs efectul invers decât cel consacrat de ordonanță .”) și la;

- schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al Actului adițional propus spre semnare împrumutatului (în luna septembrie 2010), cum că ar fi intrat în vigoare între părțile semnatare și la

- concluzii cu totul străine de înțelesul real al clauzei analizate / actului adițional propus, motiv de modificare reglementat la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Greșind în interpretare, instanța de apel ajunge la concluzii cu totul străine de înțelesul real al clauzelor analizate.

(d) Prevederilor art. 2 lit. c) pct. 2 raportat la art. 15 din Legea 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, motiv de recurs în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., împrejurare ce conduce la:

- interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, contractului inițial, și la schimbarea naturii acestuia, dintr-unul imobiliar, într-unui ipotecar. Greșeala de interpretare a naturii contractului de credit constă în aceea că instanța de apel a judecat efectele clauzei de la art. 8.4. din Condițiile Generale prin prisma exigențelor impuse în activul legislativ, de art. 15 teza a II-a din Legea nr. 190/1999, în sensul că banca, creditorul ipotecar are și în acest contract obligația de a insera în conținutul contractului de credit propriu-zis, clauze prin care să aducă la cunoștința împrumutatului toate garanțiile pe care înțelege să le încheie în numele și pe seama împrumutatului, precum și condițiile de angajare a acestora.

Or, voința comună a părților la contractul inițial, a fost aceea de a încheia un contract imobiliar, distinct de un alt contract, numit „de ipotecă", purtând din 26 mai 2008, și care a fost încheiat la mai mult de două săptămâni, ca accesoriu al contractului principal.

Sentința recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea:

(a) prevederilor art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, respectiv, art. 126 din O.G. nr. 99/2006, coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele SC A. SA nr. 17 din 18 decembrie 2003 și cu art. 175 din Regulamentul nr. 18 din 17 septembrie 2009, art. 3 și art. 4 par. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, și a art. 969 C. civ. - cu privire la toate capetele de cerere prin aceea că restrâng libertatea de inițiativă economică a recurentei, ca instituție financiar - bancară.

(b) prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care este încălcat și din perspectiva faptului că acțiunea promovată tinde să implice judecătorul în stabilirea prețului contractului, fapt nepermis de dispozițiile incidente - dreptul comun și dreptul special național și de dreptul comunitar - a se vedea Hotărârea pronunțată la data de 14 iunie 2012, de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino - în ceea ce privește capetele 1.1. - 1.4, 3.1 și 3.2 ce vizează constatarea caracterului abuziv și modificarea contractului inițial.

(c) prevederilor art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva Consiliului nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, așa cum a fost modificată prin Directiva nr. 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului, din 25 octombrie 2011, privind drepturile consumatorilor, interpretate în lumina considerentelor 20 ș

i

23 - în ceea ce privește capătul 5, ce vizează restituirea sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor indicate la capetele 1.1. -1.4.

Sentința recurată este nelegală din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Interpretând greșit contractul inițial, instanța de apel a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzelor de Ia art. 5 și art. 9 lit. a) și b).

Greșeala de interpretare a actului juridic dedus judecății - contractul inițial, făcută de Curtea de Apel București, în cuprinsul deciziei recurate, iese la iveală, în primul rând, atunci când se raportează motivele decizorii ale hotărârii, la conținutul propriu-zis al clauzelor contractuale, în lumina:

- prevederilor art. 1 și 4, din Legea nr. 193/2000 respectiv, art. 126 din O.G. nr. 99/2006 coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele SC A. SA nr. 17 din 18 decembrie 2003 și cu art. 175 din Regulamentul nr. 18 din 17 septembrie 2009, art. 3 și art. 4 parag. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, respectiv, a;

- prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv, a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 09 mai 2008, încheiat de recurentă, cu dl. B., are natura unui contract real cu prestații succesive pentru împrumutat, numit: „de credit bancar”, având caracteristicile cerute de lege, subclasei contractelor imobiliare.

Părțile la acest contract și-au asumat reciproc, obligații, a căror cauză juridică o reprezintă o contraprestație a cocontractantului. Obligațiile definitorii/esențiale ce se nasc dintr-un astfel de contract de credit imobiliar, (deci, cu regim juridic reglementat), sunt:

(a) pentru banca împrumutătoare: să pună la dispoziția împrumutatului/clientului, dintr-o dată (uno ictu), o sumă de bani, iar

(b) pentru împrumutat:

- să restituite suma împrumutată (principalul) + fructele civile ale acestei sume (dobânda),

- să plătească contravaloarea serviciilor prestate de bancă (care permit acordarea/derularea creditului în perioada contractuală agreată)

- să constituie garanții reale pe imobile existente.

Prețul creditului, este, așadar, format, atât din dobândă, cât și din comisioane.

Întinderea acestor obligații principale este cea convenită de comun acord la momentul încheierii negotium-ului/semnării instrumentum-ului. Prețul creditului luat de la bancă, este din perspectiva împrumutatului, un cost.

Acest „preț”/cost este determinat (în cazul componentelor exprimate în valoare nominală), respectiv, el este determinabil, când părțile la contract stabilesc împreună un mecanism de determinare a valorilor viitoare, în funcție de care se va stabili sarcina de plată a împrumutatului.

Obligațiile de plată asumate de împrumutat reprezintă drepturi de creanță, pentru împrumutător. Fixarea prețului de către creditor, în funcție de elemente exterioare voinței sale, duce la stabilirea întinderii obligației de plată a împrumutatului.

Interpretarea actului juridic dedus judecății/contractul de credit bancar este „greșită”, pentru că transformă clauzele de la art. 5 și de Ia art. 9 lit. a) și b), dintr-unele înțelese și acceptate ca stabilind componente distincte ale costului/„prețului” creditului luat de la subscrisă, respectiv, din clauze ce formează obiectul principal al contractului, în clauze abuzive reglementând extra-costuri, neînțelese și neacceptate de împrumutat:

- fie ca o dobândă „prea oneroasă”,

- fie - în privința comisioanelor - ca o „dobândă mascată”.

Curtea de Apel București pierde din vedere că cele 3 clauze de la art. 5 și art. 9 lit. a) și b) definesc toate, împreună, obiectul principal al contractului de credit și nu doar dobânda care să fie alta decât cea stabilită prin contractul însuși.

Din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală este abuzivă dacă și numai dacă, sunt îndeplinite în mod cumulativ, următoarele condiții. Pentru a putea fi considerată „abuzivă”, o clauză trebuie:

- să nu consacre o componentă ce face parte din obiectul principal al respectivului contract / o componentă ce face parte din „prețul” contractului (atât timp cât redactarea clauzei analizate este clară și neechivocă);

- să nu fi fost negociată direct cu profesionistul;

- să fi fost introdusă în contract, contrar cerințelor bunei-credințe și;

- să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile ș

i obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Curtea de Apel București prezumă, fără temei faptic, fără suportul legii și fără a studia temeinic, înscrisurile pe care le-a avut la dispoziție, că, simpla plată a unei dobânzi, în paralel cu achitarea unor sume de bani cu titlu de comisioane, reprezintă o încălcare a dispozițiilor din domeniul protecției consumatorilor.

Instanța de apel nu a cercetat îndeajuns de metodic, rațiunile pentru care, părțile, de comun acord, au inclus în contractul de credit și cele două comisioane, și dobânda. Aceasta a dezlegat cauza, ca ș

i cum cauzele juridice pentru care sumele de bani au fost percepute ar fi fost identice. Curtea de Apel București nu a inclus în motivarea hotărârii sale cum anume se suprapun componentele de cost, făcând simple trimiteri, incoerente juridic, la prevederi disparate ale Legii

nr. 193/2000.

Instanța de apel trebuia să rețină că împrumutatul a avut reprezentarea corectă a tuturor componentelor de cost ale creditului și că, prin comun acord, a fost stabilită legea părților: contractul în forma în care a fost agreat/semnat inițial.

Art. 969 din V.C.C. consacră această „putere de lege” a învoielii părților făcând aplicația principiului „pacta sunt servanda”. Rațiunea obligativității cuvântului dat de părțile la contract, este aceea de a se evita încheierea de contracte jocandi causa, precum și aceea de a garanta securitatea raporturilor juridice, în sensul de nu permite modificarea raporturilor obligaționale fără obținerea acordului celeilalte părți.

Dintre condițiile/criteriile cuprinse în art. 4 din Legea nr. 193/2000, una trebuie analizată cu prioritate logico - juridică, și anume cea de la alin. (6). Interpretând contractul și analizând voința comună, valabil exprimată, a părților la contract, Curtea de Apel București trebuia să observe că există un preț al creditului luat ș

i

că acesta este compus din:

- dobândă (definitorie pentru orice contract de credit, ș

i cu atât mai mult, pentru unul bancar),

dar și din

- comisioane (cum sunt cel de administrare și de acordare a creditului) plătite de împrumutat către împrumutător pentru serviciile pe care acesta din urmă, Ie prestează pe parcursul derulării contractului / în vederea obținerii creditului).

Instanța de apel, a pierdut, cu totul, din vedere această realitate contractuală, necercetând nici măcar, pentru a avea un punct de plecare în raționamentul său, care a fost, cu adevărat, voința comună a părților, la încheierea contractului de credit.

În lipsa unei asemenea analize, ea a realizat o interpretare greșită a negorium-ului părților, schimbând:

- Natura clauzelor de la art. 5 și art. 9 lit. a) și b) - din clauze exprimând componente distincte de preț, în dobândă prea oneroasă, respectiv în simple deghizări ale dobânzii contractuale, dar și;

- Înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestor clauze contractuale - ca reprezentând, o dublă percepere din partea băncii, pentru unul și același serviciu.

Interpretând greșit contractul inițial, instanța de apel a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei de la art. 5 din Condițiile Speciale.

Instanța de apel a făcut abstracție de:

- incidența prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 288 din 28 decembrie 2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, și de;

- notificările de denunțare a Actului adițional propus de bancă, în contextul alinierii contractului de credit din 09 mai 2008, la prima redactare a O.U.G. nr. 50/2010.

Curtea de Apel București a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei de la art. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 09 mai 2008, cum că nu ar mai fi în vigoare între părți, atunci când, la pag. 25, reține: „chiar dacă ulterior, banca a procedat la o modificare a clauzei cuprinse la art. 5, sub pretextul adaptării contractului la noile dispoziții ale O.U.G. nr. 50/2010, favorabile consumatorului, în realitate, printr-o atare modificare s-a produs efectul invers decât cel consacrat de ordonanță.”

Raționamentul instanței de apel nu a avut la bază niciun probatoriu care să susțină pretinsa posibilitate a băncii de a împiedica dobânda să scadă. Dimpotrivă, astfel cum rezultă și din Adresa din 14 februarie 2013 (Anexa 1), de la momentul încheierii contractului de credit cu intimatul-reclamant și până în prezent, dobânda a cunoscut nu doar evoluții ci și involuții, dovadă în acest sens fiind chiar perioada martie 2012-prezent, când dobânda a scăzut de la 11,012% la 9,8%.

Interpretând greșit contractul inițial, instanța de apel a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei de la art. 8.4. din Condițiile Generale.

Greșeala de interpretare este scoasă în evidență prin raportarea contractului de credit la prevederile art. 2 lit. c) pct. 2 și art. 15 din Legea 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.

În mod greșit, Curtea de Apel București a schimbat natura contractului inițial, dintr-unul imobiliar, într-unui ipotecar. Greșeala de interpretare a naturii contractului de credit constă în aceea că instanța de apel a judecat efectele clauzei de la art. 8.4. din Condițiile Generale, prin prisma exigențelor impuse în activul legislativ, de art. 15 teza a II-a din Legea nr. 190/1999, în sensul că banca/creditorul ipotecar are și în acest contract obligația de a insera în conținutul contractului de credit propriu-zis, clauze prin care să aducă la cunoștința împrumutatului toate garanțiile pe care înțelege să le încheie în numele și pe seama împrumutatului, precum și condițiile de angajare a acestora.

Or, este în afara oricărui dubiu că voința comună a părților la contractul inițial, a fost aceea de a încheia un contract imobiliar, distinct de un alt contract, numit „de ipotecă”, din 26 mai 2008, și care a fost încheiat la mai mult de două săptămâni, ca accesoriu al contractului principal.

Obligația de garantare a sumei împrumutate inițial nu este un preț al creditului, ci o garanție. Dreptul de ipotecă are ca rațiune tocmai garantarea rambursării integrale a sumei împrumutate, și nu doar a ceea ce se mai poate recupera prin valorificarea bunurilor aduse drept garanție la semnarea contractului de credit.

În drept sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Motivele de recurs privitoare la Decizia nr. 60 din 18 februarie 2013 sunt, în esență, următoarele:

Principiul disponibilității care guvernează procesul civil nu a fost exercitat într-o modalitate care să valoreze învestirea instanței de judecată cu un petit clar.

Nicăieri în cuprinsul cererii de apel, apelantul-reclamant nu a indicat care dintre cotațiile posibile ale indicelui EURIBOR dorește să îi fie incluse în contract.

Judecata la fond și judecata în apel, au avut loc, fără ca reclamantul-apelant să indice în concret care dintre cotațiile EURIBOR-ului le dorește în contractul său.

Or, față de limitele în care pot fi promovate cererile de completare a dispozitivului / lămurire a dispozitivului din art. 281

2

C. proc. civ., respectiv, art. 281

1

C. proc. civ., nu poate fi adăugată la soluția inițială reținută de instanța de apel, o soluție care nu a fost cerută prin cererea de apel, în sens contrar încălcându-se principiul fundamental al efectului devolutiv al căii de atac a apelului: „Tantum devolutum, quantum apellatum".

Pe calea completării dispozitivului deciziei din apel, putea fi rezolvat doar acel petit/acea critică din cererea de apel, pe care în mod neechivoc îl/o formulase apelantul. Nu se poate adaugă un petit diferit / distinct decât cel din cererea introductivă/cererea de apel propriu zisă.

Nici pe calea „lămuririi” dispozitivului deciziei din apel, nu poate fi adăugată mențiunea inserării unui nou algoritm în contract care să opereze cu o cotație anume a indicelui EURIBOR.

Recurenta critică soluția dată de Curtea de Apel București și din perspectiva nerespectării legii procedurale aplicabile, respectiv a art. 129 alin. (6) din C. proc. civ.

Art. 129 alin. (6): „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.”

În sensul acestei norme procedurale, „cererea” vizată poate fi cererea introductivă de instanță și/sau cererea de completare/de lămurire a dispozitivului.

În cererea inițială, înregistrată pe rolul Tribunalului București, nici măcar nu se enumeră

cotațiile pos

ibile ale indicelui bancar EURIBOR. În cererea de completare/de lămurire a dispozitivului, se cere instanței să aleagă dintre toate cotațiile posibile, pe aceea pe care o vrea ea.

Prin ipoteză, nu se dispune, deci, de către partea reclamantă, nu se face o solicitare expresă în sensul calculării dobânzii variabile folosind cotația la 1 lună a EURIBOR-ului.

Completarea cerută de apelant excede și cadrul cererii de apel, iar pronunțarea Curții de Apel București, pe acest capăt nou - formulat după încheierea judecății în apel, echivalează cu o flagrantă încălcare a normelor procedurale imperative, care impun judecătorilor să „hotărască" numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

În drept sunt invocate dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă intimatul B. solicită respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat doar în parte, în ceea ce privește Decizia civilă nr. 495 din 26 noiembrie 2012 și în totalitate în ceea ce privește Decizia civilă nr. 69 din 18 februarie 2013, pentru considerentele ce urmează care vor avea în vedere toate motivele de recurs invocate.

Recurenta susține faptul că instanța de apel a interpretat greșit și a schimbat înțelesul lămurit și neîndoielnic al clauzelor de la art. 5 și art. 9 lit. a) și b) din contractul de credit încheiat de către părți ajungând la concluzii cu totul străine de înțelesul real al dobânzilor analizate.

Potrivit art. 5 din contractul de credit se stabilea o dobândă curentă de 7,4% pe an, fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. După această dată dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile SC A. SA, la care se adaugă 1,50.

În discuție este ultima teză a acestei clauze care consfințește caracterul său abuziv, de vreme ce dobânda variabilă este raportată la o dobândă stabilită discreționar de către bancă și nu la indici de referință obiectivi verificabili și care să ofere părții posibilitatea de a înțelege mecanismul de formare al acestei dobânzi.

Clauza prevăzută de art. 9 lit. a) se referă la comisionul de acordare a creditului în cuantum de 2,5%, iar la art. 9 lit. b) din contractul de credit se reglementează plata comisionului de administrare în cuantum de 0,05%.

Instanța de apel a dat o corectă și legală interpretare a dispozițiilor contractuale raportate atât la dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale O.U.G. nr. 50/2010, cât și ale Directivei nr. 93/13/CEE, reținând, în esență, faptul că aceste clauze denotă un dezechilibru semnificativ între prestațiile băncii și prestațiile consumatorului, acordând băncii un drept discreționar de a modifica acordul de voință format la momentul semnării contractului de credit.

Interpretarea dată de către instanța de apel este în concordanță cu Legea nr. 193/2000, cât și cu Directiva nr. 93/13/CEE care conțin o listă a clauzelor care sunt considerate de drept abuzive, printre altele, fiind considerată abuzivă clauza prin care se dă posibilitatea unui furnizor de servicii să crească prețul, modificarea prețului în funcție de modificarea unei rate de pe piața financiară pe care furnizorul nu o poate controla nefiind o clauză abuzivă.

În speță, banca a exclus din mecanismul de formare al dobânzii criteriul obiectiv al pieței financiare, stabilind un element subiectiv, favorabil propriei sale politici financiare dând posibilitatea băncii ca, indiferent de creșterea sau diminuarea indicelui EURIBOR, dobânda să nu scadă niciodată, aceasta urmând a fi adoptată prin creșterea marjei fixe, operând astfel o ajustare automată care să mențină dobânda la nivelul dorit.

Astfel, deși indicele EURIBOR a scăzut de la momentul încheierii contractului fiind de 5% în anul 2008 și ajungând la 0,6% în 2010, ratele calculate de către bancă nu au fost modificate în sensul diminuării lor astfel cum era firesc.

Sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind negociată direct cu intimatul consumator, au fost încălcate principiile bunei credințe, creându-se astfel în detrimentul acestuia un semnificativ dezechilibru.

Argumentele recurentei în sensul că respectivele clauze au fost negociate prin faptul că intimatului i-au fost puse la dispoziție mai multe tipuri de contracte financiare, alegerea aparținând acestuia în final, nu pot fi reținute în sprijinul acestei teorii, nefiind suficiente pentru a face această dovadă.

Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate impuse de bancă clienților în baza unui model validat în prealabil de SC A. SA, „libertatea de voință” a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil, alegere care este și ea controlată de bancă, aceasta fiind cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.

Este evident că s-a produs un dezechilibru contractual atâta vreme cât banca poate modifica în mod unilateral cuantumul dobânzilor sau al comisioanelor, creștere justificată prin apariția unor creșteri suplimentare pe parcursul derulării contractului, costuri care nu sunt prevăzute în contract.

Nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la greșeala de interpretare a naturii contractului inițial și la schimbarea acestuia dintr-unul imobiliar, într-unul ipotecar.

Astfel, contractul de credit imobiliar nu are o reglementare distinctă de cea din Legea nr. 190/1999, prevederile art. 15 stabilind clar că „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente. Creditorul ipotecar are obligația de a insera în conținutul contractului de credit clauze prin care să aducă la cunoștința împrumutatului toate garanțiile pe care înțelege să le încheie în numele și pe seama împrumutatului, precum și condițiile de angajare a acestora”. Nu există o dispoziție legală care să facă o diferențiere, în ceea ce privește condițiile de încheiere, între contractul imobiliar și contractul ipotecar. Faptul că, ulterior încheierii contractului inițial, părțile au încheiat un contract imobiliar numit „de ipotecă” în care nu a fost cuprinsă mențiunea că ipoteca este constituită în baza Legii nr. 193/2000, este lipsit de relevanță atâta vreme cât prin contractul de credit intimatul a garantat cu ipotecă, împrejurare care califică acest contract într-unul ipotecar.

Deși susține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 5 din Legea nr. 190/1999, recurenta nu indică care anume dispoziții legale sunt aplicabile în această ipoteză, opinând că obligația de garantare a sumei împrumutate inițial nu este un preț al creditului, ci o garanție, dreptul de ipotecă având ca rațiune tocmai garantarea rambursării integrale a sumei și nu doar a ceea ce se mai poate recupera prin valorificarea bunurilor aduse drept garanție.

Indiferent de contextul legal aplicabil, dezechilibrul contractual generat de art. 8.4 din condițiile generale este evident întrucât operează un transfer inechitabil al riscurilor din sarcina băncii creditoare (care a impus și a acceptat o garanție de o anumită valoare) în sarcina consumatorului (care nu a făcut altceva decât să se conformeze cerințelor impuse de către bancă).

Inserarea în contract a tuturor acestor clauze denotă intenția evidentă a băncii de a se ține la adăpost de apariția oricărui risc care îi poate diminua câștigul prin transferarea integrală a acestuia către consumator.

În toate apărările făcute recurenta invocă drept justificare pentru comisioanele percepute (de administrare și de acordare a creditului) rațiuni legate de „monitorizarea” și „acoperirea riscurilor” făcând permanent referire la diligențele depuse de către bancă pentru rambursarea creditului, pentru calcularea corectă a ratelor pentru respectarea scadențelor, pentru emiterea la timp a notificărilor etc.

Cu alte cuvinte, fiecare client al băncii urmare a încheierii unui contract de credit are obligația, pe lângă obligațiile individuale prevăzute în contract, să asigure resursele financiare de care banca are nevoie în activitatea sa curentă, sumele încasate cu titlu de dobândă neacoperind aceste cheltuieli ale băncii, costuri necunoscute consumatorului la momentul încheierii contractului.

În acest sens este relevantă Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 26 aprilie 2012 în cauza C-472/10 (INVITEL-Ungaria) potrivit căreia se poate aprecia ca fiind abuzivă clauza care figurează în condițiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii prin care un vânzător sau un furnizor prevede o modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului care trebuie furnizat, fără a descrie însă în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri și fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare.

Justificările recurentei pe tot parcursul desfășurării litigiului cu privire la elementele componente ale dobânzii, la scopul pentru care au fost percepute comisioanele, destinația acestora trebuiau să se regăsească în cuprinsul contractului de credit la momentul încheierii acestuia astfel încât să ofere consumatorului toate informațiile necesare în raport de care să încheie sau nu contractul respectiv.

Ca atare, criticile referitoare încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. în privința interpretării ca fiind abuzive a clauzelor contractuale ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, precum și a dispozițiilor legale invocate nu sunt fondate, motiv pentru care decizia va fi menținută în privința acestor dispoziții.

Este întemeiată însă critica referitoare la măsura dispusă de către instanța de apel prin care s-a dispus înlocuirea clauzei cuprinse în art. 5 din contractul de credit în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă de 1,5% stabilită inițial în contract plus EURIBOR.

Astfel, instanța judecătorească nu poate interveni, în sensul modificării, unei clauze contractuale, substituindu-se astfel acordului de voință al părții.

Stabilirea modului de calcul al dobânzii, urmare a declarării nulității clauzei inițiale care prevedea acest calcul, nu este în atribuția instanței judecătorești, neputând fi decât rezultatul exclusiv al negocierii dintre părți.

Instanța de judecată poate elimina o clauză contractuală, ca efect al constatării/declarării nulității acesteia, însă nu o poate înlocui, chiar și în situația din speța în care există norme legale imperative cu privire la dobânda din contractele de credit.

Înlocuirea ori modificarea unei clauze contractuale nu poate fi decât rezultatul acordului de voință al părților contractante, instanța putând dispune înlocuirea doar în situația în care între părți nu ar fi fost divergente în acest sens, ar fi tranzacționat, ceea ce implicit reprezintă tot voința concordantă a acestora.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte urmează să admită recursul, modificând decizia atacată doar în sensul înlăturării dispoziției de înlocuire a clauzei cuprinse în art. 5 din contractul de credit.

Urmare înlăturării acestei dispoziții, va fi admis și recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 69 din 18 februarie 2013 prin care s-a admis, în parte, cererea privind completarea și lămurirea dispozitivului Deciziei civile nr. 495 din 26 noiembrie 2012, în ceea ce privește clauza privind dobânda contractuală, dobândă care s-a stabilit că va avea în vedere indicele de referință EURIBOR pe lună (EURIBOR 1 M), astfel încât motivele de recurs referitoare la acest capăt de cerere nu vor mai fi analizate.

Referitor la dispoziția privind obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor sale nule absolut și la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului conform cu noua formă a contractului de credit, sub sancțiunea de daune cominatorii de 50 lei/zi întârziere, Înalta Curte o va înlătura apreciind-o ca fiind neîntemeiată.

Astfel, atâta vreme cât nu mai există o clauză în contract cu privire la modul de calcul al dobânzii, clauză asupra căreia instanța nu poate dispune, urmând a fi negociată de către părți, cererea de restituire integrală a sumelor plătite nedatorat nu poate fi primită.

Faptul că a fost înlăturată din contract clauza care stabilește dobânda nu presupune faptul că intimatul nu mai datorează nici un fel de dobândă, inclusiv pentru perioada aferentă părții din credit datorate până la data introducerii prezentei acțiuni, chiar în condițiile în care s-a constatat că respectiva clauză era abuzivă.

Obligația băncii de restituire a dobânzii subzistă însă nu poate fi vorba despre o restituire integrală astfel cum a solicitat intimatul reclamant.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte urmează să admită recursul declarat

împotriva Deciziei nr. 69 din 18 februarie 2013, decizie pe care urmează să o

modifice în sensul respingerii cererii de completare

ș

i lămurire a dispozitivului

Deciziei civile nr. 495 din 26 noiembrie 2012

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 495 din 26 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Modifică în parte decizia atacată în sensul că admite apelurile SC A. SA și înlătură dispoziția privind înlocuirea clauzei cuprinse în art. 5 din contractul de credit în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă de 1,5 % stabilită inițial în contract plus EURIBOR.

Menține restul deciziei recurate.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SA împotriva deciziei civile nr. 69 din 18 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Modifică decizia recurată în sensul că respinge cererea de completare și lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 495 din 26 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2013.