ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1325/2019

Deliberând asupra recursului civil de față, ținând seama și de prevederile art. 499 din C. proc. civ., se constată următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate:

- caracterul simulat al Contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 3 martie 2011 de BNP D. și a întregii operațiuni juridice constituită din încheierea, în aceeași împrejurare, a înscrisului autentic și a înscrisului sub semnătură privată intitulat declarație, simulația fiind ilicită întrucât au fost încălcate dispozițiile imperative ale legii, bunele moravuri și ordinea publică;

- nulitatea absolută a Contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 3 martie 2011 de BNP D. pentru lipsa cauzei juridice și fraudă la lege, actul atacat ascunzând o înțelegere ocultă care a avut ca scop eludarea dispozițiilor legale, și

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezentul litigiu.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin Sentința civilă nr. 304 din 3 martie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul C.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții A. și B.

Prin Decizia nr. 710A din 20 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți, și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis acțiunea.

S-a constatat caracterul simulat al contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 3 martie 2011 la BNP D.; s-a constatat nulitatea contractului de împrumut susmenționat și a actului secret; a fost obligat pârâtul la plata sumei de 6.685,00 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță, și la 3.343,00 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei ultime decizii, a declarat recurs pârâtul-intimat C., solicitând casarea în tot a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În motivarea recursului se susține în esență că:

Prin decizia pronunțată, instanța de apel a modificat cadrul procesual al litigiului și obiectul cererii de chemare în judecată, aducând astfel atingere principiului disponibilității. În exercitarea rolului activ, judecătorul poate califica corect cererile deduse judecații, însă nu are posibilitatea de a se pronunța asupra lucrurilor pe care nicio parte nu le-a cerut în proces.

În speță, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat să se constate "nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 3 martie 2011 de BNP D.", iar prin cererea de apel s-a reiterat solicitarea de a fi admisă acțiunea așa cum a fost formulată. Cu toate acestea, instanța de apel, în mod nejustificat și fără a pune în discuția părților, abuzând de rolul său activ și încălcând principiul disponibilității, pe cel al contradictorialității, pe cel al oralității și al aflării adevărului a constatat nulitatea contractului de împrumut, precum și a actului secret.

Susține recurentul că, procedând astfel, instanța a anulat presupusul act secret fără temei legal, și fără ca părțile să solicite acest lucru, constatând din oficiu că recurentul "nu a avut intenția de a se obliga". În aceste condiții, au fost încălcate dispozițiile art. 6 C. proc. civ., dar și cele ale articolelor 9, 13, 14 și 15 din același act normativ, fapt care atrage incidența art. 174 C. proc. civ.

Pronunțarea asupra unei chestiuni de drept pentru prima oară în apel, fără ca părțile să solicite acest lucru, privează ambele părți de posibilitatea de a exercita un grad jurisdicțional, și nu asigură garanțiile unui proces echitabil.

Cum neregularitatea procedurală constând în nesocotirea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil atrage sancțiunea nulității hotărârii, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., afirmă recurentul că se impune admiterea recursului și casarea în tot a hotărârii Curții, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru a soluționa motivat chestiunea de drept analizată, după punerea acesteia în discuția contradictorie a părților și luarea concluziilor lor.

Se mai arată că, tot fără a pune în discuția părților, instanța a calificat așa-zisul act secret ca fiind un contract de mandat, contract al cărui obiect a fost de asemenea stabilit în mod discreționar de instanță.

Și în raport de această din urmă situație, consideră recurentul că este incident cazul de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică susținută este în sensul că instanța nu a motivat hotărârea în concret, și nu a răspuns apărărilor recurentului, astfel cum se impunea prin prisma prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Doar legala motivare a unei hotărâri se circumscrie noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției, și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare. Curtea Europeană a Drepturilor a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are, pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătând că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Precizează recurentul că hotărârea recurată nu prezintă argumentele pentru care au fost înlăturate sau omise probele favorabile, fapt care echivalează cu o necercetare a fondului cauzei și cu o nemotivare efectivă a hotărârii pronunțate, situație care este contrară dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Deși în procesul civil părțile se află pe poziții procesuale egale, instanța a oferit apelanților-reclamanți un tratament procesual privilegiat respingând nemotivat toate apărările și cererile recurentului.

În continuare, recurentul expune apărări pe care le-a susținut în proces, și care nu au fost analizate de instanța de apel, respectiv: susținerea în sensul că actul sub semnătură privată s-ar fi încheiat ulterior încheierii contractului de împrumut; problema existenței autorității de lucru judecat invocată de partea pârâtă.

Precizează că instanța de apel nu a indicat motivul pentru care a constatat încheierea concomitentă a celor două acte juridice (cu referire la probele din dosar, și nici nu s-a pronunțat în vreun fel asupra chestiunii de drept referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Criticile reclamanților din cererea de apel s-au rezumat la faptul că instanța de fond nu a admis în parte probele propuse de aceștia. S-au arătat în întâmpinare motivele pentru care nu era necesară administrarea probelor pretinse de apelanții reclamanți. Cu toate acestea, fără a face vreo referire la aspectul probelor, fără a decide că aceste probe au fost greșit respinse de instanța de fond, Curtea a admis apelul.

Consideră recurentul că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 526/15.04.2015, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 211 din 6 aprilie 2016. Între litigiul soluționat prin hotărârile menționate și prezentul litigiu există identitate de părți: recurentul-pârât, și E. în calitate de apelanți-reclamanți; de asemenea, în cele două litigii s-a formulat același capăt de cerere referitor la "constatarea nulității Contractului de împrumut", și implicit aceleași motive, respectiv lipsa cauzei și încheierea unei "înțelegeri oculte".

Din interpretarea logică a art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește în primul rând dispozitivul, și în subsidiar aspectele pentru care s-a luat acea decizie. Astfel, pentru un argument din considerentele hotărârilor date în precedentul litigiu, nu se poate accepta să fie încălcată autoritatea de lucru judecat rămasă definitivă în dispozitiv.

Mai precizează recurentul că, în Sentința civilă nr. 526 din 15 aprilie 2015, s-a intrat pe fondul cauzei, contrar celor susținute de către apelanții-reclamanți în apel.

De asemenea, consideră că este inadmisibil să i se impute neglijența părților adverse, în sensul că aceștia nu și-au susținut pretențiile în mod corespunzător în litigiul anterior.

Totodată se arată că, în Decizia nr. 211 din 6 aprilie 2016, Curtea de Apel a menționat următoarele aspecte:

"se impune a fi subliniat caracterul vădit nefondat al susținerilor apelanților-reclamanți, în sensul că ceea ce caracterizează simulația nu este existența unui act secret care modifică un act public, ci scopul urmărit, și anume fraudarea intereselor terților". Din acest considerent rezultă că instanța a cercetat fondul cauzei, iar acest aspect - din punct de vedere procesual - imprimă hotărârii judecătorești, în virtutea respectării principiului siguranței raporturilor juridice, efecte de lucru judecat.

O altă critică susținută de recurent este în sensul că, în speță, instanța de apel a calificat presupusa simulație ca fiind ilicită, fără a argumenta în concret de ce aceasta are caracter ilicit.

Simulația este ilicită atunci când aceasta este făcută pentru a ocoli dispozițiile legale imperative, cu scopul de a frauda. Însă, instanța nu a indicat nicio dispoziție legală ce s-a urmărit a fi fraudată sau ocolită, astfel încât hotărârea apare și din această perspectivă ca fiind nemotivată.

Referitor la posibile fapte ce se încadrează în domeniul legii penale, se arată că intimații au făcut o plângere împotriva recurentului, plângere ce a fost clasată - pentru motivul că fapta nu există -, prin ordonanța de clasare din data de 30 mai 2016, Dosar nr. x/2015. Această din urmă ordonanță este intrată în autoritate de lucru judecat, prin respingerea contestației judiciare a intimaților, la data de 6 octombrie 2016, în Dosarul x/2016

Date fiind aspectele expuse, susține recurentul că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a două hotărâri definitive.

Mai susține recurentul că decizia recurată este nelegală pentru că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, se arată că părțile adverse nu au dovedit existența contractului secret printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată.

În condițiile în care există o succesiune de acte încheiate între două părți, iar prin actul ulterior sunt modificate elemente ale actului inițial, nu se poate vorbi de prezența unei simulații, ci a unei modificări contractuale. Pentru existența simulației este necesar ca actul secret să exprime voința părților, contrar actului public, astfel anulând practic efectele acestuia. Așadar, simulația presupune existența a două înscrisuri (instrumentum probationes) care să probeze existența unei voințe (negotium juris) aparente (publice) și a uneia reale (secrete).

În opinia recurentului, actul olograf intitulat "declarație" poate fi considerat cel mult un act modificator al contractului de împrumut, în sensul în care acesta modifică doar modalitatea în care se va face restituirea plății, el completând/modificând actul inițial, și nicidecum nu exprimă o voință contrară, secretă.

Mai susține recurentul că un act olograf nu poate produce efecte modificatoare asupra unui act autentic, astfel încât înscrisul denumit "declarație" este lipsit de orice efect juridic. Înscrisul numit "declarație" - care dă naștere unor obligații sinalagmatice - nu poate face dovada unui raport juridic, acesta neîndeplinind condițiile impuse de art. 274 din C. proc. civ.

Instanța de apel a calificat simulația în mod eronat ca una ilicită, fără a argumenta în ce mod este încălcată ordinea publică sau cum este fraudată legea prin încheierea actelor. De asemenea, instanța a acceptat teza propusă de părțile adverse, conform căreia aceștia doresc să dovedească un "fapt juridic", și anume "încheierea contractului de mandat". Or, încheierea contractului de mandat nu poate fi considerat un fapt juridic, ci un act juridic. De asemenea, instanța de apel nu a precizat în ce a constat greșeala instanței de fond - care a respins acțiunea -, sau care sunt motivele pentru care se impune schimbarea în tot a sentinței apelate.

În acest sens, se susține că, aplicând în mod eronat normele de drept material și pe cele procesuale, instanța de apel a adus în discuție proba cu înscrisuri reprezentând mesaje printate și proba cu martori, împotriva unui act autentic - contractul de împrumut. Or, conform dispozițiilor art. 309 din C. proc. civ., nu poate fi dovedit cu martori un act a cărei valoare este mai mare de 250 de RON, iar în speță este vorba de suma de 308.000 RON.

Următoarele aspecte trebuie avute în vedere - în opinia recurentului - ca fiind deosebit de relevante: contractul de împrumut îndeplinește toate condițiile cerute de lege, așa cum este reținut și în ordonanța de clasare din Dosarul nr. x/2015, intrată în autoritate de lucru judecat prin soluția de confirmare pronunțată în Dosarul nr. x/2016 de pe rolul Curții de Apel București; în finalul încheierii de autentificare a aceluiași contract este menționat că "s-a perceput onorariu de 900 ron plus 216 RON TVA, prin bon fiscal nr. 11 din data de 3 martie 2011", iar bonul fiscal reprezintă dovada remiterii banilor de către recurent către intimați; notarul instrumentator a făcut precizarea că, deși nu a fost prezent fizic la predarea banilor, părțile au încheiat o cerere tip - act olograf - prin care menționează suma remisă.

În aceste condiții, consideră că este inadmisibil ca instanța să anuleze un înscris autentic ce exprimă voința părților, pe baza unor probe indirecte și a unei presupuse simulații ilicite. În fapt, actul olograf numit "declarație", a fost încheiat ulterior autentificării contractului de împrumut, condiții în care instanța nu ar fi trebuit să constate existența unei simulații.

Se arată că împrejurarea că actul olograf a fost încheiat ulterior înscrisului autentic rezultă din interpretarea logico-gramaticală a acestuia, în cuprinsul documentului regăsindu-se formularea:

"actul pe care l-am încheiat astăzi". Fiind folosită forma trecută a verbului, ar fi trebuit să se ajungă la concluzia că, la momentul la care actul olograf a fost redactat, contractul de împrumut era deja încheiat, iar voința părților nu a fost aceea de a simula o altă înțelegere.

Pe de altă parte, susține recurentul că hotărârea atacată este lipsită de consistență și pentru că în aceasta "se observa un melanj a legilor aplicate", respectiv: pe de o parte se face trimitere la vechiul cod, iar pe de altă parte la Noul C. civ.

Legea aplicabilă în speță este vechiul C. civ., iar instanța a calificat în mod eronat presupusul mandat ca fiind unul cu titlu oneros, în conformitate cu dispozițiile Noului C. civ., și l-a analizat din perspectiva acestuia.

Recurentul afirmă că instanța și-a depășit atribuțiile prin calificarea din oficiu a contractului ca fiind un mandat cu titlu oneros, și tot din oficiu l-a anulat, deși intimații au cerut doar anularea contractului de împrumut.

În conformitate cu susținerile reclamanților, recurentul a solicitat "un comision" mascat de contractul de împrumut, pentru a-i pune pe aceștia în contact cu numitul F.. Raportat la acest aspect, chiar în ipoteza în care susținerile intimaților-reclamanți ar fi fost adevărate, și contractul de împrumut ar fi mascat un contract de mandat, susține recurentul că el i-a pus în legătură pe intimați cu F., între aceștia existând un contract de mandat, și astfel și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul pe care instanța de apel l-a calificat ca mandat(presupusul act secret).

Se mai arată că presupusele mesaje SMS depuse la dosar de către apelanții-reclamanți pot face dovada faptului că, și în această ipoteză, recurentul și-a executat obligațiile ce ar fi izvorât din așa-zisul act secret.

Alte aspecte în privința cărora recurentul solicită să fie avute în vedere ca relevante sunt următoarele:

Deși probele nu au valoare predeterminată în procesul civil, instanța de apel a făcut o analiză sumară a probelor și a decis "în mod inexplicabil" să țină cont de acestea. Împotriva unui act autentic, s-a constatat existența unui act secret pe baza unui înscris sub semnătură olografă, a corespondenței purtate între părți prin mesaje telefonice și a recunoașterilor la interogatoriul luat pârâtului. Cu toate acestea, instanța nu a indicat ce fapt juridic a fost dovedit prin acest mijloc de probă.

Sub aspect de legalitate a probatoriului, se susține că pozele depuse la dosar - care fac trimitere la presupuse conversații telefonice - sunt mijloace materiale de probă, însoțite de un proces-verbal întocmit de către avocatul părții adverse care dorește să imprime demersului un plus de substanță.

Trecând peste aspectele de legalitate a încuviințării probatoriului, respectiv dispozițiile art. 26 alin. (1) C. proc. civ., sau cele ale art. 1191 alin. (1) din vechiul C. civ., trebuia reținut că, în lipsa unui contract instrumentum probationem de mandat, nu ar fi avut calitatea de reprezentant al acestora și nu ar fi putut face niciun demers în numele lor. Toate acestea duc la concluzia că prestarea presupusului mandat, care în opinia instanței de apel reprezintă actul secret, ar fi fost imposibilă și, dat fiind că intimații au pregătire juridică, încheierea unei astfel de înțelegeri apare mai mult decât improbabilă.

Referitor la mesajele telefonice depuse la dosar, susține recurentul că acestea nu reprezintă corespondență, cum eronat s-a reținut prin decizia recurată, deoarece sunt depuse doar mesaje trimise de recurent, care au fost scoase din context și nu pot reprezenta probe juridice veritabile (dat fiind că nu se poate constata de ce a răspuns la mesaje în acest mod, și ce a fost întrebat).

Aprecierea instanței de apel în sensul că "apartenența juridică creată prin contractul de împrumut nu corespunde realității rezultă și din împrejurarea că pârâtul ar fi fost de acord cu restituirea în parte a împrumutului, făcând neverosimilă ipoteza predării către reclamanți a sumei de 308.00 RON" constituie - în opinia recurentului - o sancțiune care i-a fost aplicată pentru bună-credință, în contextul în care acesta "din disperare pentru a-și recupera măcar o parte din bani", a acceptat o înțelegere amiabilă, fiind dispus să renunțe la o parte din suma împrumutată.

Cât privește argumentul potrivit căruia recurentul nu le-ar fi putut împrumuta soților ... această sumă de bani întrucât nu erau prieteni, se susține că prezumția în sine nu poate fi generalizată, iar încheierea înscrisului autentic reprezintă o formă de protecție și de precauție a creditorului.

Consideră că, pentru justa soluționare a cauzei, nu trebuie omis a se analiza reacția părților. În acest context, dacă interesul său a fost unul continuu de a-și recupera banii, părțile adverse prin acțiunile judiciare întreprinse au vizat tergiversarea plații.

În drept, sunt invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul astfel susținut, prin acest act procedural solicitând respingerea căii de atac promovate de recurentul pârât.

În argumentarea solicitării astfel formulate se arată în esență că:

Pentru a fundamenta criticile din cererea de recurs, recurentul-pârât a prezentat trunchiat solicitarea făcută de reclamanții-intimați prin acțiunea promovată, susținerile din motivarea cererii de apel, precum și motivarea instanței de apel.

În realitate, instanța de apel a acordat exact cât și ceea ce s-a cerut prin petitul acțiunii cu care a fost învestită și prin motivele de apel

Aprecierea recurentului-pârât în sensul că "instanța califică așa-zisul act secret ca fiind un contract de mandat" este cu totul lipsită de fundament, afirmația instanței vizând întreaga operațiune juridică; înscrisul sub semnătura privată intitulat "declarație" constituie un început de dovadă scrisă care, coroborat cu corespondența și recunoașterea la interogatoriu, conduc la concluzia că nu a existat un contract de împrumut, ci unul de mandat - cu titlu oneros.

Pe de altă parte, consideră intimații că acest motiv nu poate fi asociat cu încălcarea normelor de procedură.

În ceea ce privește pretinsa lipsă a unei motivări a deciziei atacate apel, susțin intimații că hotărârea este caracterizată de o mare acuratețe, concizie și claritate. Motivarea instanței se bazează chiar pe conduita recurentului-pârât, astfel cum aceasta rezultă din probele administrate în cursul procesului.

Consideră că instanța de apel a avut în vedere apărările recurentului-pârât, de vreme ce soluția este întemeiată tocmai pe susținerile acestuia, respectiv pe mențiunile din înscrisul declarație, pe răspunsurile date la interogatoriul, și chiar pe întrebările formulate chiar de acesta. Pe baza acestor probe, instanța a dedus că înțelegerea reală dintre părți este un contract calificat ca fiind de mandat mascat prin contractul de împrumut, situație care conduce la concluzia că ne aflăm în prezența simulației sub forma actului deghizat.

Întrucât lipsește contraprestația recurentului-pârât, în sensul că nu s-a ocupat de a face demersuri reale la ANRP, pe de o parte, iar pe de altă parte din probele administrate rezultă că nici nu a dat vreo sumă de bani ca împrumut, rezultă că scopul în vederea căruia recurentul-pârât a încheiat actele este acela de a obține o sumă de bani fără a efectua o contraprestație, lucru care, în conformitate cu dispozițiile art. 966 C. civ. se sancționează cu nulitate absolută, în speța dată având de a face cu o obligație fără cauză sau bazată pe o cauză falsă sau nelicită.

Cu privire la momentul încheierii simultane a celor două contracte, se arată că acest lucru poate fi lesne dedus atât din răspunsurile intimaților-reclamanți, din lipsa de sinceritate vădită, și dovedită a recurentului-pârât, dar și din logica situației.

Se precizează că, timp ce notarul îndeplinea procedura de redactare a actului autentic, intimatul A. a încercat să se asigure că nu va fi "tras pe sfoară", astfel că a condiționat semnarea actului autentic de redactarea și semnarea înscrisului intitulat "Declarație" recurentul-pârât a consimțit la semnarea acestui din urmă înscris pentru că știa că, altfel, intimații-reclamanți ... nu vor semna actul autentic. Pârâtul a încercat însă să fie cât mai ambiguu și vag. Acest context explică - în susținerea intimaților - de ce în actul sub semnătură privată intitulat "Declarație" se face referire la actul de împrumut.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat invocată de recurent, se arată că nu a fost invocată pe calea apelului de recurentul-pârât, iar reclamanții-intimați nu aveau interesul să invoce respectiva autoritate.

Se mai arată că nici instanța de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat, întrucât a realizat o judecată asupra fondului, pronunțându-se întregii operațiuni juridice ilicite, inclusiv asupra capătului de cerere privind constatarea caracterului simulat.

Prin Sentința civilă nr. 526/2015 pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin Decizia civilă nr. 211 din 6 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, a fost respinsă cererea reclamanților - de constatare a nulității convenției încheiate de părți - pentru considerentul că "nu s-a făcut dovada admiterii în precedent a unei acțiuni în constatarea caracterului simulat al actului criticat, și cu atât mai mult a caracterului ilicit al simulației". Astfel, în mod evident nu ne aflăm în prezența unei autorități de lucru judecat, neexistând o judecată asupra fondului.

Cât privește ultima critică a recurentului-pârât, consideră intimații că "aceasta este și cea mai edificatoare în ceea ce privește modul în care acesta înțelege să orchestreze lucrurile".

Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Curtea reține următoarele:

Cu titlu preliminar, este necesar a fi amintit faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârii atacate pe această cale, în acest sens fiind dispozițiile, lipsite de echivoc, înscrise în art. 488 partea introductivă din C. proc. civ. conform cărora "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)".

Având în vedere menționata trăsătură ce este de esența recursului, nu pot fi evaluate în acest context procedural aspectele de netemeinicie a deciziei instanței, astfel cum sunt expuse în conținutul criticilor pe care recurentul a înțeles să le formuleze prin cererea de recurs, asemenea critici fiind făcute cu depășirea limitelor dreptului la recurs pe care legea procedurală i-l conferă; de asemenea nu se poate realiza o reevaluare a probelor administrate în etapele procesuale anterioare, situație față de care nu vor fi analizate susținerile recurentului care tind la a determina o astfel de reevaluare.

Prin decizia atacată cu recursul pendinte s-a reformat hotărârea primei instanțe, în sensul că s-a constatat caracterul simulat al contractului de împrumut autentificat sub nr. x din 3 martie 2011, contract încheiat (cu privire la suma de 308.000 RON) între pârâtul-recurent, în calitate de împrumutător, și reclamanții-intimați, în calitate de împrumutați. De asemenea, s-a constatat nulitatea contractului de împrumut menționat și a actului secret.

Recurentul a criticat soluția astfel pronunțată în sensul că nu ar fi motivată cu privire toate la aspecte asupra cărora instanța a tranșat, o asemenea critică fiind aptă a se circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. prin prisma căruia va fi realizată evaluarea care succede:

Din analiza deciziei supuse controlului judiciar se constată că, pentru a dispune reformarea în sensul arătat, sub un prim aspect instanța de apel a reținut existența concomitentă între părțile din proces a două contracte, și anume: contractul de împrumut încheiat în formă autentică, având caracter public, și un contract de mandat cu titlu oneros care avea caracter secret, acesta din urmă fiind mascat (deghizat) de actul autentic menționat anterior.

Relativ la constatarea privind contemporaneitatea (existența concomitentă a) celor două convenții intervenite între părți, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a expus motivele pe baza cărora ajuns la o astfel de concluzie, și aceasta în condițiile în care partea pârâtă (intimat în apel) susținea o situație contrară, și anume aceea că actele juridice respective au fost încheiate într-o altă ordine cronologică față de cea afirmată de reclamanții-apelanți, respectiv că actul sub semnătură privată intitulat "Declarație" (în raport de care a reținut instanța existența convenției de mandat) ar fi fost încheiat ulterior convenției de împrumut, și, astfel, ar constitui un act modificator al celui de împrumut, și nu un act ascuns.

Ținând seama de poziția procesuală divergentă astfel adoptată de părți relativ la chestiunea cronologiei încheierii celor două convenții, precum și de împrejurarea că, la judecata în primă instanță a cauzei, se reținuse chiar inexistența unui act secret (invocat de reclamanți), se impunea ca instanța de apel să expună motivele pentru care a apreciat că sunt lipsite de temeinicie apărările formulate de pârât referitor la menționata chestiune, și în ce a constat greșeala de judecată a primei instanțe, pentru a asigura astfel o corectă aplicare a prevederilor art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 6 alin. (1) din C. proc. civ.- norme care instituie exigența ca instanța să analizeze, și să se pronunțe cu privire la toate cererile și apărările formulate de părțile implicate în procedura judiciară.

În egală măsură, lipsa din motivarea deciziei recurate a considerentelor pentru care instanța de apel a constatat contemporaneitatea celor două convenții intervenite între părțile aflate în proces și a considerentelor pentru care a înlăturat susținerile pârâtului recurent care contestau această contemporaneitate este în dezacord cu cerințele impuse prin art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., această normă stabilind necesitatea de a se arăta în cuprinsul hotărârii "... atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Înalta Curte notează că aspectele legate de ordinea încheierii celor două convenții erau unele esențial a fi lămurite pentru justa soluționare a cauzei pendinte, pentru că, învestită fiind cu judecarea în principal a unei cereri de constatare a simulației, instanța trebuia să verifice nu numai dacă între părțile aflate în litigiu s-au încheiat două convenții, ci și dacă pretinsa convenție secretă s-a realizat anterior, sau cel mai târziu simultan cu actul juridic public (caracterizat de reclamanți ca fiind fictiv) - această cronologie fiind esențială pentru existența situației juridice complexe a simulației. De altfel, instanța de apel a și cerut lămuriri părților - în ședința publică din data de 06.09.2017 - cu privire la momentul când a fost încheiată convenția constatată prin actul sub semnătură privată intitulat "declarație", însă în motivarea hotărârii nu se regăsește vreun considerent care să reflecte modul în care au fost valorificate precizările, divergente, pe care părțile le-au făcut în respectivul context procedural.

În ce privește coordonatele în care s-a realizat judecata în apel, se reține caracterul fondat și al criticii prin care recurentul susține că această judecată a fost făcută cu neobservarea exigențelor impuse de principiul disponibilității și de principiul contradictorialității, precum și a celor ce rezultă din dispoziția înscrisă în art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. - normă care stabilește că "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu" - fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Din această perspectivă, se constată că prin decizia recurată s-a dat convenției care a fost invocată de reclamanții apelanți ca reprezentând actul secret ce exprimă voința reală a părților, o calificare juridică diferită față de cea susținută de reclamanții apelanți prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel, dar și față de coordonatele juridice în care prima instanță a cercetat existența și natura juridică a aceluiași act pretins secret. În concret, reclamanții-apelanți au susținut că au încheiat cu pârâtul (în mod real, dar secret) un contract de comision, iar prima instanță a analizat situația părților în raport de un astfel de tip de act juridic. Instanța de apel a recalificat respectivul act ca fiind un mandat cu titlu oneros, fără însă a pune în discuția părților această din urmă calificare, și fără a se fi invocat prin motivele de apel necesitatea de a se realiza recalificarea respectivului act.

Or, în absența unei critici explicite a apelanților referitoare la calificarea pe care prima instanță a avut-o în vedere în evaluarea relativă la existența unui act (secret) cu trăsăturile celui descris prin cererea de chemare în judecată, precum și în lipsa unui demers de a se fi pus în discuție din oficiu problema lămuririi în apel a corectitudinii calificări date de instanța fondului respectivului act secret - demers ce trebuia să respecte atât rigorile stabilite prin art. 479 alin. (1) teza finală, cât și cele ale art. 22 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ. care sunt în sensul următor "... cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc" -, recurentul nu a putut avea cunoștință de coordonatele în care s-a realizat judecata în apel, astfel încât nu avut beneficiul contradictorialității spre a-și putea exprima punctul de vedere relativ la noua calificare dată de instanța de apel convenției constatate prin înscrisul sub semnătură privată, și a putea formula apărări efective și concrete relative la întrunirea în conținutul actul juridic (recalificat) a condițiilor specifice convenției de mandat.

Dintr-o altă perspectivă, se constată că recurentul pârât a formulat și apărări legate de existența autorității de lucru judecat, indicând trei hotărâri despre care a pretins că au fost pronunțate cu privire la chestiuni care fac obiect și al prezentului litigiu, respectiv: Sentința civilă nr. 526/2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă într-un proces civil ce a avut ca obiect cererea reclamanților de constatare a nulității Contractului de împrumut autentificat sub nr. x/2011, decizia civilă pronunțată în aceeași cauză în etapa apelului, și încheierea pronunțată de instanța penală în Dosarul nr. x/2016. Invocând autoritatea de lucru judecat, pârâtul-recurent a susținut, pe de o parte, faptul că instanțele civile - prin Sentința nr. 526/2015 și prin decizia pronunțată în apel - au analizat pe fond valabilitatea contractului de împrumut și, pentru acest motiv, nu este posibil a se realiza o nouă evaluare în prezentul litigiu a aceluiași act, prin prisma acelorași motive de nulitate, iar, pe de altă parte, că instanța penală a confirmat ordonanța procurorului prin care s-a stabilit lipsa caracterului ilicit al faptei recurentului de a încheia cu reclamanții intimați contractul de împrumut și înscrisul intitulat "declarație".

În condițiile în care a realizat o analiză pe fond a cererii reclamanților - analiză care a presupus atât verificarea condițiilor de valabilitate a contractului de împrumut (mai concret existența unei cauze licite a acestuia), cât și caracterul licit sau nu al înțelegerilor/convențiilor dintre părți reprezentate de același contract de împrumut și de actul olograf intitulat "declarație" - incidentul autorității de lucru judecat invocat de pârâtul intimat în coordonatele menționate se impunea a fi analizat de instanța de apel cu precădere, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., pentru că existența unei autorități de lucru judecat constituie un impediment legal imperativ în a se realiza o a nouă judecată a acelorași chestiuni, conform cu prevederile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. care prevede că:

"Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleași cauze și pentru același obiect".

Stabilirea cu precădere a existenței sau inexistenței unor statuări intrate sub autoritatea lucrului judecat nu constituia o facultate pentru instanță, astfel că nu era necesar să fi fost invocată printr-un apel promovat de pârât - cum fără temei susțin intimații -, ci constituia o obligație pentru instanță de a verifica existența și consecințele unor asemenea statuări. Aceasta deoarece conceptul de autoritate de lucru judecat se analizează în mod necesar în corelație cu principiul stabilității raporturilor juridice, ținând seama de împrejurarea că autoritatea de lucru judecat corespunde necesității de securitate juridică și ordine socială.

Viciile procedurale constatate în precedent în privința judecății ce s-a realizat în etapa apelului reliefează, în sensul prevederilor art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., încălcarea atât a unor norme procedurale imperative care sunt destinate garantării unor drepturi procedurale fundamentale de care trebuie să beneficieze oricare dintre părțile aflate în litigiu (dreptul la un proces echitabil, dreptul la judecarea cauzei în condiții de contradictorialitate, dreptul la apărare), precum și a principiului respectării autorității de lucru judecat și a celui al respectării stabilității raporturilor juridice.

Se cuvine a fi subliniat că principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitiva printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Concluzionând, Curtea reține că, față de trăsăturile și consecințele menționate ale autorității de lucru judecat, instanța de apel nu putea proceda la o analiză pe fond a cauzei, în urma căreia să constate nevalabilitatea actelor juridice intervenite între părți, fără a fi stabilit în prealabil dacă există sau nu o autoritate de lucru judecat generată de hotărârile judecătorești la care recurentul pârât a făcut trimitere.

De asemenea, constituie vicii de legalitate a deciziei recurate omisiunile (constatate în precedent) de a expune considerentele pentru care a reținut existența concomitentă a două convenții intervenite între reclamanți, pe de o parte, și pârât, pe de altă parte, precum și considerentele referitoare la temeiurile (re) calificării actului pretins secret ca fiind un contract de mandat.

Astfel, se constată că instanța de apel nu a lămurit complet situația de fapt care a fost dedusă judecății prin susținerile reclamanților-apelanți și prin apărările opuse de pârâtul-intimat, impunându-se rejudecarea apelului pentru ca această situație să fie lămurită sub toate aspectele, în baza evaluării tuturor cererilor și apărărilor părților prin prisma ansamblului probelor pertinente și concludente care s-au administrat, sau pe care părțile le vor propune și administra cu respectarea exigențelor art. 255 alin. (1) coroborat cu art. 249 din C. proc. civ. În demersul de evaluare a probelor, instanța de apel trebuie sa aprecieze și cu privire la temeinicia apărărilor pârâtului recurent privind incidența prevederilor art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. și a art. 1191 C. civ.- referitoare la imposibilitatea dovedirii cu martori a unui act juridic al cărui obiect are o valoare mai mare de 250 RON.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 497 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În rejudecare, urmează a se analiza dacă se opune sau nu analizării susținerilor reclamanților o autoritate de lucru judecat față de conținutul celor trei hotărâri judecătorești la care pârâtul recurent s-a raportat invocând acest incident procedural. De asemenea, în măsura în care se va considera necesară tranșarea în apel a unor chestiuni care nu au un corespondent explicit în criticile din cuprinsul motivelor de apel formulate de reclamanții apelanți, respectivele chestiuni urmează să fie puse în discuția contradictorie a părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul C., împotriva Deciziei nr. 710 A din 20 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM