ÎCCJ, decizie (scj.ro #83243)

Textul art.47 din Decretul nr.31/1954 stabilește neîndoielnic că patrimoniul persoanei juridice se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul juridic care a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporție.

Trustul s-a divizat total iar prin decizia nr.554/1995 nu s-a făcut o repartizare a activelor ci, s-a menționat doar unitatea de stat care se reorganizează și din care se constituie noile societăți comerciale, în ce o privește pe reclamantă precizându-se mai multe grupuri de șantiere de construcții, secție de producție, depozit, laborator și sectorul social – cazare, context în care pentru împărțirea și finalizarea elementelor de patrimoniu s-au încheiat Protocoalele începând cu anul 1991.

Din întregul material probator rezultă că B.S. și C. au devenit proprietatea comună a societăților succesoare, folosite în mod repetat în activitatea economică, nepunându-se în discuție principiul specialității capacității de folosință, reclamanta nefăcând nici dovada că sectorul social – cazare ar fi avut patrimoniu propriu constituit și din bunurile în litigiu.

Drepturile de proprietate ale societăților succesoare nu s-au constituit prin protocoale, acestea reținând situația de drept preexistentă, părțile comportându-se ca coproprietari și nu proprietari exclusivi, situație consacrată și prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile dintre părți.

Fără a reține autoritatea de lucru judecat, judecătorul fondului a avut în vedere argumentele de fapt și de drept care s-au referit la aspecte asupra cărora poartă litigiul de față și care au sprijinit soluțiile date diferitelor cauze, ca de exemplu decizia nr.411/12 iunie 2003 irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Cluj și decizia nr.1837/13 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție prin care a rămas irevocabilă sentința civilă nr.348/8 aprilie 2001 a Tribunalului Cluj.

Dreptul de proprietate al pârâtelor s-a născut în temeiul art.17 – 20 din Legea nr.15/1990 iar nu în temeiul Protocolului din 25 mai 1993, cum corect a reținut instanța de fond, situație în care era de prisos analiza tuturor motivelor de nulitate ale acestuia invocate de apelantă, context în care a fost înlăturat și ultimul motiv de apel cu privire la constatarea că aceasta este proprietara exclusivă asupra bunurilor în litigiu. III. În contra deciziei a declarat recurs reclamanta SC T.C. solicitând modificarea sa în parte și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată pentru motivul prevăzut de art.304.9 Cod procedură civilă invocând: 1. aplicarea greșită a prevederilor art.47 din Decretul nr.31/1954 și ale art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990: - bunurile societății mamă se împart prin actul de divizare iar nu prin acte încheiate între societățile comerciale derivate din societatea mamă iar actul de divizare l-au constituit deciziile prefectului prin care partajul s-a realizat în natură pe același criteriu pe baza căruia s-a efectuat și reorganizarea; - transmisiunea patrimoniului unei persoane juridice supuse procedurii de divizare trebuie să se facă conform art.34 alin.1 din Decretul nr.31/1954 cu respectarea principiului specialității capacității de folosință a persoanelor juridice nou înființate iar reclamanta prin actul de divizare al prefectului are obiectul de activitate „activități sociale, cămine, locuințe, cantine”; - interpretarea dată de instanța de apel prevederilor art.47 din Decretul nr.31/1954 și art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990 conduce la concluzii inacceptabile în sensul că în urma divizării ar fi posibile încheierea de acte juridice între societățile comerciale, rezultate din divizare prin care să-și împartă bunurile conform cotelor părți deținute asupra patrimoniului; - interpretând greșit prevederile art.47 din Decretul nr.31/1954 și ale art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990, instanța de apel a reținut greșit că Protocolul din data de 25 mai 1993 este lovit doar de nulitate absolută parțială în ce privește cotele deținute de SC CONSTRUCȚII NAPOCA SA și SC SOMEȘ BALASTIERE SA. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Recurenta – reclamantă și intimatele pârâte au luat naștere ca persoane juridice și respectiv societăți comerciale prin reorganizarea în forma divizării a Trustului în baza art.47 din Decretul nr.31/1954 și respectiv art.17 – 18 din Legea nr.15 /1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, prin decizii ale Prefectului Județului Cluj. 2. Reorganizarea unei persoane juridice are atât un efect creator, în speța de față concretizat prin înființarea a 11 noi societăți comerciale cât și un efect extinctiv: persoana juridică supusă fiind unei divizări totale, și-a încetat existența. 3. Are, de asemenea, un efect translativ, în cazul în speță, al divizării, operând o transmisiune cu titlu universal, societățile rezultate din divizare dobândind o parte din patrimoniul persoanei juridice supusă divizării, respectiv o fracție din drepturile și obligațiile cu valoare economică care au aparținut persoanei juridice care și-a încetat existența. 4. Transmisiunea cu titlu universal care operează în cazul divizării este reglementată de art.47 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice și juridice, după cum urmează: „Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea ființă prin divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul care a dispus dizolvarea nu s-a stabilit o altă proporție. 5. Textul de lege folosind noțiunea de „patrimoniu” , drepturile și obligațiile care-l formează sunt apreciate în totalitatea lor, ca o universalitate. 6. Drept urmare, prin efectul translativ al divizării, societățile nou înființate dobândesc o fracție de patrimoniu, iar nu bunuri concrete, interpretarea contrară, a recurentei, fiind eronată sub acest aspect.

Pe baza acestor fracții se realizează prin actul de divizare o împărțire în natură, care de această dată are caracterul declarativ al oricărui partaj, și care, în cazul de față a coincis structural cu unitățile existente în cadrul fostului TAG – CM.

De principiu, situațiile neclare și echivoce generate de împărțeala în natură pot fi regularizate prin voința societăților dobânditoare sau, în caz de neînțelegere, de către instanță, actul de regularizare având și el tot caracter declarativ, iar nu translativ de proprietate.

Este situația bunurilor asupra cărora reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate exclusivă și cu privire la care societățile rezultate din divizare și care au fost constituite cu respectarea criteriului existenței fostelor unități ale trustului divizat, în aplicarea aceluiași criteriu, întrucât respectivele bunuri nu aparțineau unei unități anume dar prin destinație le-a deservit pe toate, prin protocol separat, au hotărât să le păstreze în coproprietate conform cotelor cuvenite.

Drept urmare, Protocolul din 1993 a cărui nulitate absolută, ca act de transfer reclamanta a cerut să se constate, are natura juridică a unui act de regularizare a împărțelii în natură a patrimoniului fostului trust și, ca atare, el nu este un act de transfer cum greșit susține recurenta, ci un act declarativ.

În atare situație, cauzele de nulitate pe care recurenta – reclamantă le-a legat de natura translativă a dreptului de proprietate sunt fără obiect iar celelalte cauze de nulitate invocate nu au incidență asupra protocolului încheiat, după cum rezultă din cele ce urmează.

Principiul specialității capacității de folosință, a cărui nerespectare o invocă recurenta, nu are aplicabilitate în cauza de față. Potrivit art.34 din Decretul nr.31/1954 „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut „în vederea realizării acestui scop este nul”.

Este de observat, că art.34 din Decretul nr.31/1954 cantonează capacitatea de folosință la aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi și obligații civile care au ca izvor actele juridice civile ulterioare constituirii ei iar nicidecum transmiterea patrimoniului prin efectul divizării, întrucât încălcarea sau nu a principiului presupune conformitatea dintre un act juridic și scopul stabilit deja prin actul de înființare, în cazul de față, decizia prefectului.

Ca atare, înscrierea în obiectul de activitate al societății reclamante de „activități sociale, cămine, locuințe, cantine” privește activitatea comercială pe care această societate urmează să o desfășoare, fără legătură cu bunurile cu destinație socială asupra cărora societățile dobânditoare au stabilit modalitatea coproprietății și modul de exploatare a acesteia. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în raport de art.304.9 Cod procedură civilă a respins recursul ca nefondat.