ÎCCJ, decizie (scj.ro #83243)

Reorganizare.

Efecte patrimoniale

Reorganizarea unei persoane

juridice are atât un efect creator,

cât

și un efect extinctiv: persoana juridică supusă fiind unei divizări totale,

și-a încetat existența.

Are, de asemenea, un efect

translativ, în cazul în speță, al divizării, operând o transmisiune cu titlu

universal, societățile rezultate din divizare dobândind o parte din patrimoniul

persoanei juridice supusă divizării, respectiv o fracție din drepturile și

obligațiile cu valoare economică care au aparținut persoanei juridice care și-a

încetat existența.

Transmisiunea cu titlu

universal care operează în cazul divizării este reglementată de art.47 din

Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice și juridice, după cum urmează:

„Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea ființă prin divizare

se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul

care a dispus dizolvarea nu s-a stabilit o altă proporție.

Drept urmare, prin efectul

translativ al divizării, societățile nou înființate dobândesc o fracție de

patrimoniu, iar nu bunuri concrete, interpretarea

contrară, a recurentei,

fiind eronată sub acest aspect.

Pe

baza acestor fracții se realizează prin actul de divizare o împărțire în

natură, care de această dată are caracterul declarativ al oricărui partaj.

De principiu, situațiile

neclare și echivoce generate de împărțeala în natură pot fi regularizate prin

voința societăților dobânditoare sau, în caz de neînțelegere, de către

instanță, actul de regularizare având și el tot caracter declarativ, iar nu

translativ de proprietate.

(Înalta

Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr.1203 din 25 martie

2008)

I. Prin sentința nr.918 din

13 martie 2006, Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a admis în

parte cererea formulată de reclamata SC T.C. în

contradictor

cu pârâtele SC C.N., SC G. 4 I., SC S.B., SC R., SC S.C. și SC D.P.A. în sensul

că:

- a constatat nulitatea

absolută parțială a protocolului din 1993 în ceea ce privește cota de 20,11%

din dreptul de proprietate asupra imobilelor arătate.

- a constatat că reclamanta

este în prezent proprietară în proporție de 57,75% asupra respectivului imobil.

- a respins ca neîntemeiat

primul capăt de cerere referitor la constatarea dobândirii de către reclamantă,

în urma reorganizării fostului T.A.G.C.M. a dreptului de proprietate exclusivă

asupra imobilelor indicate în cererea de chemare în judecată.

II. Curtea de Apel București – Secția a V-a

comercială, prin decizia nr.951 din 19 aprilie

2007 a

admis apelul formulat de

reclamantă, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a constatat

nulitatea absolută parțială a protocolului din 1993 în ceea ce privește cota de

23,92% din dreptul de proprietate asupra imobilelor indicate și că reclamanta

este în prezent proprietară în proporție de 61,5% asupra respectivelor imobile,

menținând restul dispozițiilor sentinței.

Reținând coincidența dintre

motivele de apel și motivele acțiunii de chemare în judecată instanța de apel a

stabilit cele ce urmează.

Decretul nr.31/1954 stabilește neîndoielnic că patrimoniul persoanei juridice

se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul

juridic care a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporție.

iar prin decizia nr.554/1995 nu s-a făcut o repartizare a activelor ci, s-a

menționat doar unitatea de stat care se reorganizează și din care se constituie

noile societăți comerciale, în ce o privește pe reclamantă precizându-se mai

multe grupuri de șantiere de construcții, secție de producție, depozit,

laborator și sectorul social – cazare, context în care pentru împărțirea și

finalizarea elementelor de patrimoniu s-au încheiat Protocoalele începând cu

anul 1991.

întregul material probator rezultă că B.S. și C. au devenit proprietatea comună

a societăților succesoare, folosite în mod repetat în activitatea economică,

nepunându-se în discuție principiul specialității capacității de folosință,

reclamanta nefăcând nici dovada că sectorul social – cazare ar fi avut

patrimoniu propriu constituit și din bunurile în litigiu.

ale societăților succesoare nu s-au constituit prin protocoale, acestea

reținând situația de drept preexistentă, părțile comportându-se ca

coproprietari și nu proprietari exclusivi, situație consacrată și prin

hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile dintre părți.

de lucru judecat, judecătorul fondului a avut în vedere argumentele de fapt și

de drept care s-au referit la aspecte asupra cărora poartă litigiul de față și

care au sprijinit soluțiile date diferitelor cauze, ca de exemplu decizia

nr.411/12 iunie 2003 irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Cluj și decizia

nr.1837/13 martie

2002 a

Curții Supreme de Justiție

prin care a rămas irevocabilă sentința civilă nr.348/8 aprilie

2001

a

Tribunalului Cluj.

de proprietate al pârâtelor s-a născut

în temeiul art.17 – 20 din Legea nr.15/1990

iar nu în temeiul Protocolului din 25 mai 1993, cum corect a reținut instanța

de fond, situație în care era de prisos analiza tuturor motivelor de nulitate

ale acestuia invocate de apelantă, context în care a fost înlăturat și ultimul

motiv de apel cu privire la constatarea că aceasta este proprietara exclusivă

asupra bunurilor în litigiu.

III. În contra deciziei a declarat recurs

reclamanta SC T.C. solicitând modificarea sa în parte și pe fond admiterea

cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată pentru motivul

prevăzut de art.304.9 Cod procedură civilă invocând:

prevederilor art.47 din Decretul nr.31/1954 și ale art.20 alin.2 din Legea

nr.15/1990:

- bunurile societății mamă se împart prin actul

de divizare iar nu prin acte încheiate între societățile comerciale derivate

din societatea mamă iar actul de divizare l-au constituit deciziile prefectului

prin care partajul s-a realizat în natură pe același criteriu pe baza căruia

s-a efectuat și reorganizarea;

- transmisiunea patrimoniului unei persoane

juridice supuse procedurii de divizare trebuie să se facă conform art.34 alin.1

din Decretul nr.31/1954 cu respectarea principiului specialității capacității

de folosință a persoanelor juridice nou înființate iar reclamanta prin actul de

divizare al prefectului are obiectul de activitate „activități sociale, cămine,

locuințe, cantine”;

- interpretarea dată de instanța de apel

prevederilor art.47 din Decretul nr.31/1954 și art.20 alin.2 din Legea

nr.15/1990 conduce la concluzii inacceptabile în sensul că în urma divizării ar

fi posibile încheierea de acte juridice între societățile comerciale, rezultate

din divizare prin care să-și împartă bunurile conform cotelor părți deținute

asupra patrimoniului;

- interpretând

greșit prevederile art.47 din Decretul nr.31/1954 și ale art.20 alin.2 din

Legea nr.15/1990, instanța de apel a reținut greșit că Protocolul din data de

25 mai 1993 este lovit doar de nulitate absolută parțială în ce privește cotele

deținute de SC CONSTRUCȚII NAPOCA SA și SC SOMEȘ BALASTIERE SA.

Recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

intimatele pârâte au luat naștere ca persoane juridice și respectiv societăți

comerciale prin reorganizarea în forma divizării a Trustului în baza art.47 din

Decretul nr.31/1954 și respectiv art.17 – 18 din Legea nr.15 /1990 privind

reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți

comerciale, prin decizii ale Prefectului Județului Cluj.

persoane juridice are atât un efect creator, în speța de față concretizat prin

înființarea a 11 noi societăți comerciale cât și un efect extinctiv: persoana

juridică supusă fiind unei divizări totale, și-a încetat existența.

efect translativ, în cazul în speță, al divizării, operând o transmisiune cu

titlu universal, societățile rezultate din divizare dobândind o parte din

patrimoniul persoanei juridice supusă divizării, respectiv o fracție din

drepturile și obligațiile cu valoare economică care au aparținut persoanei

juridice care și-a încetat existența.

universal care operează în cazul divizării este reglementată de art.47 din

Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice și juridice, după cum urmează:

„Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea ființă prin divizare

se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul

care a dispus dizolvarea nu s-a stabilit o altă proporție.

5.

Textul de lege folosind noțiunea de „patrimoniu” , drepturile și obligațiile

care-l formează sunt apreciate în totalitatea lor, ca o universalitate.

6.

Drept urmare, prin efectul translativ al divizării, societățile nou înființate

dobândesc o fracție de patrimoniu, iar nu bunuri concrete, interpretarea

contrară, a recurentei,

fiind eronată sub acest aspect.

baza acestor fracții se realizează prin actul de divizare o împărțire în

natură, care de această dată are caracterul declarativ al oricărui partaj, și

care, în cazul de față a coincis structural cu unitățile existente în cadrul

fostului TAG – CM.

neclare și echivoce generate de împărțeala în natură pot fi regularizate prin

voința societăților dobânditoare sau, în caz de neînțelegere, de către

instanță, actul de regularizare având și el tot caracter declarativ, iar nu

translativ de proprietate.

9.

Este situația bunurilor asupra cărora reclamanta a solicitat să se constate că

a dobândit dreptul de proprietate exclusivă și cu privire la care societățile

rezultate din divizare și care au fost constituite cu respectarea criteriului

existenței fostelor unități ale trustului divizat, în aplicarea aceluiași

criteriu, întrucât respectivele bunuri nu aparțineau unei unități anume dar

prin destinație le-a deservit pe toate, prin protocol separat, au hotărât să le

păstreze în coproprietate conform cotelor cuvenite.

10.

Drept urmare, Protocolul din

1993 a

cărui nulitate absolută, ca

act de transfer reclamanta a cerut să se constate, are natura juridică a unui

act de regularizare a împărțelii în natură a patrimoniului fostului trust și,

ca atare, el nu este un act de transfer cum greșit susține recurenta, ci un act

declarativ.

atare situație, cauzele de nulitate pe care recurenta – reclamantă le-a legat

de natura translativă a dreptului de proprietate sunt fără obiect iar celelalte

cauze de nulitate invocate nu au incidență asupra protocolului încheiat, după

cum rezultă din cele ce urmează.

12.

Principiul specialității capacității de folosință, a cărui nerespectare o

invocă recurenta, nu are aplicabilitate în cauza de față.

Potrivit

art.34 din Decretul nr.31/1954 „Persoana juridică nu poate avea decât acele

drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare

sau statut.

Orice

act juridic care nu este făcut „în vederea realizării acestui scop este nul”.

13.

Este de observat, că art.34 din Decretul nr.31/1954 cantonează capacitatea de

folosință la aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi și obligații

civile care au ca izvor actele juridice civile ulterioare constituirii ei iar

nicidecum transmiterea patrimoniului prin efectul divizării, întrucât

încălcarea sau nu a principiului presupune conformitatea dintre un act juridic

și scopul stabilit deja prin actul de înființare, în cazul de față, decizia

prefectului.

atare, înscrierea în obiectul de activitate al societății reclamante de

„activități sociale, cămine, locuințe, cantine” privește activitatea comercială

pe care această societate urmează să o desfășoare, fără legătură cu bunurile cu

destinație socială asupra cărora societățile dobânditoare au stabilit

modalitatea coproprietății și modul de exploatare a acesteia.

Față

de cele ce preced, Înalta Curte, în raport de art.304.9 Cod procedură civilă a

respins recursul ca nefondat.