LOPYTA v. POLAND

CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 28113/02 de către Henryk ČOPYTA împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Catrică Secțiune), care a stat la 15 ianuarie 2008 în calitate de Cameră compusă de: Nicolas Bratza, Președintele, Josep Casadevall, Stanislav Pavlovschi, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, judecători și Lawrence Early, grefierul secțiunii având în vedere cererea depusă la 8 iulie 2002, având în vedere negocierile prietenoase de decontare care nu au avut succes, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritul cazului, având în vedere cererea Guvernului de a elimina cazul din lista cazurilor sale și textul unei declarații unilaterale făcute în vederea soluționării problemelor planteate de cerere, având în vedere observațiile reclamantului cu privire la propunerea Guvernului de declarație unilaterală, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Henryk Čopyta, este un național polonez care s-a născut în 1935 și trăiește în Kielce. Guvernul polonez („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Observarea psihiatică a reclamantului La o dată neespecificată în 2001 procurorul districtului Kielce a deschis o anchetă împotriva reclamantului și l-a acuzat de insultare a unui funcționar public. La 28 ianuarie 2002, Curtea districtului Kielce (Sād Rejonowy ) a ordonat reclamantului să facă o observație psihiatrică de șase săptămâni în spitalul Morawica Psichiatric. Reclamantul a suferit o astfel de observație din 22 august până la 3 octombrie 2002. Prin scrisoarea din 3 octombrie 2002, experții psihiatrici au solicitat procurorului districtului Kielce să prelungească observația reclamantului pe motivul că a manifestat o „atitudine defensivă” ( postawa celowo – obronna ) și nu a răspuns la nici o întrebare pusă la el. Astfel, în opinia lor, nu a fost posibil să se pregătească un raport. Cererea experților a sosit la biroul Procurorului de district la 10 octombrie 2002. Observarea psihiatrică a reclamantului a continuat de la 3 octombrie la 13 noiembrie 2002. La 8 noiembrie 2002, Procurorul de District a solicitat Curții de District Kielce pentru prelungirea observației psihice ale reclamantului. El a susținut că nu a fost posibil să pregătească un raport psihiatric în termenul inițial fixe pentru motive atribuibile reclamantului. În timpul celei de-a doua observații, experții au pregătit raportul psihiatric asupra reclamantului. Reclamantul susține că raportul a fost prezentat procurorului de district numai la 30 decembrie 2002. La 31 decembrie 2002, procurorul de district a întrerupt procedura împotriva reclamantului, deoarece, după cum s-a urmat din raportul de experți, reclamantul nu a putut să-și înțeleagă actele în momentul comisionării presupusului infracțiunii. Cu toate acestea, autoritățile fiscale au refuzat să își distreze apelul din moment ce a fost depus din timp, decizia respectivă a fost în cele din urmă confirmată de Curtea de District Kielce în decizia sa din 15 iulie 2003. La 21 martie 2003, Curtea de District Kielce a acordat cererea de prelungire a observației psihice a reclamantului de la 3 octombrie la 13 noiembrie 2002. Martie 2003, Henryk Čopyta a adoptat o atitudine defensivă, ceea ce a făcut imposibil de a face un diagnostic și de a pregăti un raport până la 3 octombrie 2002. Din aceste motive, instanța a decis ca în primul punct al părții operative a deciziei [și a acordat prelungirea] în conformitate cu art. 203 § 3 din Codul de Procedură Penală. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că cererea de prelungire a observației psihice a suspectului într-un instituție de sănătate a fost depusă la instanță prea târziu. O astfel de cerere ar fi trebuit depusă înainte de expirarea termenului de șase săptămâni specificat în decizia instanței din 28 ianuarie 2002. În conformitate cu art. 203 § 3 din Codul de Procedură Penală, o decizie care pune suspectul sub observație într-o instituție de sănătate este luată numai de o instanță. Ar trebui remarcat, de asemenea, că, în conformitate cu art. 203 § din CCP, experții psihiatrici nu au notificat instanței cu privire la terminarea observației suspectului.” La 28 martie 2003, reclamantul a apelat împotriva acestei decizii, susținând că cererea de prelungire a fost formulată la 9 noiembrie 2002, și nu la 3 noiembrie 2002. El a susținut în continuare că, de la ultima zi a observației sale psihice prelungite a scăzut la 2 noiembrie 2002, cererea de prelungire a acesteia a fost făcută 7 zile după terminarea stagiunilor sale legale. La 18 aprilie 2003, Curtea Regională Kielce ( Sād Okręgowy ) a respins recursul reclamantului, în măsura în care este relevant: „Apelul este nejustificat. Reclamantul susține că, în ciuda expirării termenului de observație psihiatrică, el a fost reținut în permanență fără o ordonanță adecvată a Curții de District în acest sens, este nefondat, deoarece, în conformitate cu cererea experților psihiatru de prelungire a observației psihiatrice, există încă motive bune pentru a continua această observație, și că faptul a fost recunoscut într-o ordonanță judiciară (este adevărat că a fost dată la o dată ulterioră) permițând cererea experților. Ar trebui, de asemenea, să se spună că decizia în cauză a fost luată în conformitate cu normele prevăzute la art. 203 alineatul § 3 din CCP, și că cererea experților psihiatrici a fost justificată de imposibilitatea de a pregăti raportul lor la timp datorită atitudinei defensive ale H. Čopyta în cursul observației inițiale. ...” Între timp, la 24 februarie 2003, reclamantul a depus o plângere penală la Procurorul din districtul Kielce, susținând că personalul Spitalului Psihiatric Morawica și-a abuzat competențele și a maltratat el și alți pacienți. La 4 martie 2003, Procurorul din district a refuzat să deschidă o anchetă. La 14 mai 2003, Curtea de District Kielce a respins recursul reclamantului împotriva acestei hotărâri. A susținut concluziile procurorului că reclamantul nu a specificat nicio circumstanță concretă care ar permite să se stabilească că a fost comisă o infracțiune penală. 2. Procedura civilă instituită de solicitant a) La o dată neespecificată în 1999 reclamantul a depus o cerere de compensare împotriva Trezorului de Stat la Curtea Regională Radom. La 22 noiembrie 2001, Curtea Regională a respins acțiunea. Februarie 2002 Curtea de Apel din Lublin a susținut hotărârea de primă instanță. Reclamantul susține că avocatul său de asistență juridică a refuzat să depună un recurs de casă împotriva hotărârii Curții de Apel, dar nu a furnizat nicio informație pentru a justifica această afirmație. b) La o dată neespecificată în 1998 reclamantul a depus în judecată o hotărâre de redresare și compensare a societății electrice Skarżysko-Kamienna, o altă societate și primarul Skarżysko-Kamienna, în cadrul Curții Regionale Kielce. La 29 octombrie 2001, Curtea Regională și-a respins cererile. La 12 martie 2002, Curtea de Apel a susținut hotărârea de primă instanță. Reclamantul nu a depus un recurs de casație. c) La o dată neespecificată în 2003, reclamantul și-a înaintat fostul avocat de asistență juridică la Curtea de districtul Kielce, cerând o compensație. La 22 decembrie 2003, Curtea de district și-a respins cererile ca fiind nefondată. La 7 aprilie 2004, Curtea regională Kielce a anulat hotărârea de primă instanță și a întrerupt procedura, având în vedere faptul că reclamantul și-a retras cererile. d) La 4 august 2003, reclamantul a depus o plângere împotriva unui judecător la Curtea de District Kielce în legătură cu o procedură privind costurile efectuate în cadrul procedurii de executare. La 17 noiembrie 2004, Curtea de District a respins plângerea reclamantului ca fiind nefondată. La 13 aprilie 2005, Curtea Regională Kielce a susținut decizia Curții de District. 3. Procedura penală împotriva terților instituiți de reclamant a) La 23 ianuarie 2004, reclamantul a depus o plângere penală împotriva angajaților Federației consumatorilor și a Inspectorării Comerțului. El a afirmat că au fost negligenți în ceea ce privește manipularea plângerilor sale privind un calculator pe care l-a cumpărat. La 20 februarie 2004, procurorul din districtul Kielce a refuzat să deschidă o anchetă, constatand că nu există niciun caz de răspuns. La 16 iunie 2004, Curtea din districtul Kielce a susținut această decizie. b) La o dată neespecificată în 2004, reclamantul a depus o plângere penală împotriva companiei Canal+, susținând că a încercat să obțină bani de la el sub pretenții false. La 30 septembrie 2004, Procurorul districtului Kielce a întrerupt procedura, declarând că reclamantul a fost un debitor al Canal+. La 21 februarie 2005, Curtea districtului Kielce a susținut această decizie. c) La 28 iunie 2004, reclamantul a depus o plângere penală împotriva unei companii de telefonie mobilă, susținând că aceasta l-a împiedicat să utilizeze telefonul mobil. La 31 august 2004, Procurorul districtului Kielce a refuzat să deschidă o anchetă, constatand că nu s-a comis nicio infracțiune penală. La 7 aprilie 2005, Tribunalul districtului Kielce a susținut această decizie. art. 203 din Codul de Procedință Penală prevede, în măsura în care este relevant: „§ 1. O examinare psihiatrica a acuzatului poate fi simultană cu observația sa într-o instituție de sănătate, în cazul în care experții indică că o astfel de necesitate apare. § 2. Curtea reglementează [cu privire la această chestiune], specificând locul de observare. În cursul anchetei preliminare, instanța reglementează [cu privire la această chestiune] o cerere de procuror. § 3. Observarea într-o instituție de sănătate nu durează mai mult de 6 săptămâni; instanța, la cererea de către instituție, poate prelungi acest termen pentru o altă perioadă stabilită [care este] necesară pentru încheierea observației. Experții informează instanța cu privire la încheierea observației fără întârziere. § 4. Deciziile menționate mai sus în §§ 2 și 3 pot fi apelate împotriva. ...” COMPLAINTE 1. Într-o scrisoare din 29 mai 2003, reclamantul s-a plângut de detenția sa ilegală într-un spital psihiatric de la 3 octombrie până la 13 noiembrie 2002. El nu se bazează pe nicio dispoziție a Convenției. 2. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la nedreptatea celor patru seturi de proceduri civile în care a fost implicat și la erorile de lege comise de instanțe interne în cadrul acestei proceduri. 3. El s-a plâns, de asemenea, cu privire la refuzul serviciului de urmărire penală de a urmări în ceea ce privește trei seturi de proceduri penale. Reclamantul, fără a invoca nicio dispoziție a Convenției, s-a plâns că a fost deținut ilegal într-un spital psihiatric din 3 octombrie până la 13 noiembrie 2002. Curtea consideră că această plângere este examinată în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție, care prevede, în măsura în care este cazul: „1. Oricine are dreptul la libertate și securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: (...) (b) arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru nerespectarea ordinii legale ale unei instanțe sau pentru asigurarea respectării oricărei obligații prevăzute de lege; (...)” Prin scrisoarea din 15 octombrie 2007, Guvernul a informat Curtea că propunea să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunilor ridicate de această parte a cererii și a solicitat în continuare Curtea să elimine partea relevantă a cererii în conformitate cu art. 37 din convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „(...) Guvernul dorește să exprese, prin intermediul unei declarații unilaterale, recunoașterea privației ilegale de libertate a reclamantului în timpul observației prelungite în perioada între 3 octombrie 2002 și 13 noiembrie 2002. În aceste circumstanțe, și având în vedere faptele specifice ale cazului, Guvernul declară că propune să plătească reclamantului suma de 18.000 PLN. Suma menționată mai sus, care să acopere orice prejudiciu material și nepecuniare, precum și costurile și cheltuielile, va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadelor de decontare plus trei puncte procentuale. Guvernul ar sugera cu respect ca declarația de mai sus să fie acceptată de Curte ca „un alt motiv” care să justifice socoteala din lista de cazuri a Curții, astfel cum se menționează la art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție. (...)” Reclamantul a respins cererea Guvernului de a-și da seama de situația. El a raționat că compensația propusă este inadecvată. Curtea observă la început că părțile nu au putut conveni cu privire la termenii unei soluții prietenoase a cauzei. Acesta reamintește că, în conformitate cu art. 38 alineatul (2) din Convenție, negocierile de stabilire prietenoasă sunt confidențiale și că art. 62 alineatul (2) din Regulamentul Curții prevede în continuare că nicio comunicare scrisă sau orală și nicio ofertă sau concesiune făcută în cadrul încercării de a asigura o soluționare prietenoasă nu pot fi menținute sau invocate în proceduri litigioase. Cu toate acestea, declarația de mai sus a fost făcută de Guvernul în afara cadrul negocierilor de stabilire prietenoasă. Curtea reamintește că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii”. art. 37 § 1 în amendă include prevederea că: „Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile în cauză.” Curtea reamintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) din Convenție pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația în funcție de principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecție preliminară), [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEHR 2003-VI; a se vedea și Meriakri c. Moldova (striking out), nr. 53487/99, §§ 29-32, 1 martie 2005; Van Houten c. Țările de Jos (striking out), nr. 25149/03, §§ 34-37, CEHR 2005 și Sindicatul Suedez al Muncitorilor de Transport v. Suedia (striking out), nr. 53507/99, §§ 24-27, 18 iulie 2006). Curtea remarcă că în mai multe cazuri a precizat caracterul și amploarea exactă a obligațiilor care iese în favoarea statelor contractante , inclusiv a statului contestat în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție în ceea ce privește „legitimitatea” a privarii libertății (a se vedea, de exemplu, Benham c. Regatul Unit , hotărârea din 10 iunie 1996, Raporturi 1996 III; Erkalo c. Țările de Jos , hotărârea din 2 septembrie 1998, Raporturile hotărârilor și deciziilor 1998 VI; Baranowski c. Polonia , nr. 28358/95 , CEDH 2000 III; Nowicka c. Polonia , nr. 30218/96 , 3 decembrie 2002; Shamsa c. Polonia , nr. 45355/99 și nr. 45357/99 , 27 noiembrie 2003; D.P. c. Polonia , nr. 34221/96 , 20 ianuarie 2004 și Ambruszkiewicz v. Polonia , nr. 38797/03, 4 mai 2006). În cazul în care Curtea a constatat încălcarea prezentului articol, a acordat satisfacție echitabilă, valoarea care depinde de caracteristicile specifice ale cauzei. Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația unilaterală a Guvernului, precum și valoarea compensației propuse, care poate fi considerată rezonabilă în comparație cu atribuțiile Curții în cazuri similare, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării părții relevante ale cererii în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) (a se vedea, pentru principiile relevante, Tahsin Acar , citat mai sus ) . Având în vedere toate considerațiile de mai sus, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenție și în protocolele sale nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă ), în măsura în care se referă la plângerea în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție . Curtea remarcă, de asemenea, că această decizie constituie o rezoluție finală a acestei cereri numai în ceea ce privește procedurile în fața Curții, fără a aduce atingere utilizării de către solicitant a altor măsuri de remediere în fața instanțelor interne pentru a solicita o compensare suplimentară în ceea ce privește faptele impugnate. În consecință, această parte a cererii ar trebui să fie eliminată din lista. Rezultatele reclamantei au susținut, în continuare, că diferitele proceduri civile menționate mai sus au fost nedreptate, în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție. El s-a plâns, de asemenea, de refuzul serviciului de urmărire judiciară pentru a urmări în judecată părțile terțe menționate mai sus. În ceea ce privește celelalte plângeri, Curtea, care le-a examinat și, indiferent de alte motive posibile de inadmisibilitate, nu găsește nimic în dosarul care ar putea dezvăluie orice apariție a unei încălcări a Convenției, rezultă că această parte a cererii este manifestament nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. art. 29 § 3 din Convenție Având în vedere concluziile de mai sus, este necesar să se întrerupă aplicarea articolului 29 § 3 din Convenție la acest caz. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate a termenilor declarației guvernului contestat în ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 5 § 1 din convenție și a modalităților de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul articol; hotărăște să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în măsura în care se referă la reclamația menționată în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din convenție; restul cererii inadmisibil. Lawrence Early Nicolas Bratza Președintele grefierului

FOURTH SECTION

DECISION

Application no. 28113/02

by Henryk ŁOPYTA

against Poland

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 15

January 2008 as a Chamber composed of:

Nicolas Bratza,

President,

Josep Casadevall,

Stanislav Pavlovschi,

Lech Garlicki,

Ljiljana Mijović,

Ján Šikuta,

Päivi Hirvelä,

judges,

and Lawrence Early,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 8 July 2002,

Having regard to the unsuccessful friendly settlement negotiations,

Having regard to the decision to apply Article 29 § 3 of the Convention and examine the admissibility and merits of the case together,

Having regard to the Government’s request to strike the case out of its list of cases and the text of a unilateral declaration made with a view to resolving the issues raised by the application,

Having regard to the applicant’s comments on the Government’s proposal for a unilateral declaration,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Henryk Łopyta, is a Polish national who was born in 1935 and lives in Kielce. The Polish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr J. Wołąsiewicz of the Ministry of Foreign Affairs.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

On an unspecified date in 2001 the Kielce District Prosecutor opened an investigation against the applicant and charged him with insulting a civil servant.

On 28 January 2002 the Kielce District Court (

Sąd Rejonowy

) ordered the applicant to undergo a six-week psychiatric observation in the Morawica Psychiatric Hospital. The applicant underwent such observation from 22

August to 3 October 2002.

By a letter dated 3 October 2002 the psychiatric experts requested the Kielce District Prosecutor to prolong the applicant’s observation on the ground that he had displayed a “defensive attitude” (

postawa celowo – obronna

) and had not answered any questions put to him. Thus, in their view, it was not possible to prepare a report. The experts’ request arrived at the District Prosecutor’s office on 10 October 2002.

The applicant’s psychiatric observation continued from 3 October to 13

November 2002.

On 8 November 2002 the District Prosecutor applied to the Kielce District Court for prolongation of the applicant’s psychiatric observation. He submitted that it had not been possible to prepare a psychiatric report within the originally fixed time-limit for reasons attributable to the applicant.

During the second observation the experts prepared their psychiatric report on the applicant. The applicant claims that the report was submitted to the District Prosecutor only on 30 December 2002. On 31 December 2002 the District Prosecutor discontinued the proceedings against the applicant, since – as followed from the expert report – the applicant had not been able to understand his acts at the time of the commission of the alleged offence. The applicant appealed against that decision. However, the prosecution authorities refused to entertain his appeal since it had been submitted out of time. That decision was eventually confirmed by the Kielce District Court in its decision of 15 July 2003.

On 21 March 2003 the Kielce District Court granted the prosecution’s application for prolongation of the applicant’s psychiatric observation from 3 October to 13 November 2002. It found, in so far as relevant:

“In the court’s view the prolongation of Henryk Łopyta’s psychiatric observation was necessary, since as underlined by the psychiatric experts before the court on 21

March 2003, Henryk Łopyta adopted a defensive attitude, which rendered it impossible to make a diagnosis and to prepare a report by 3 October 2002. For these reasons the court ruled as in the 1

st

point of the operative part of the decision [and granted the prolongation] pursuant to Article 203 § 3 of the Code of Criminal Procedure.

However, it should be noted that the application for prolongation of the suspect’s psychiatric observation in a health establishment was lodged with the court too late. Such application should have been lodged before the expiry of the six-week time-limit specified in the court’s decision of 28 January 2002. Pursuant to Article 203 § 3 of the Code of Criminal Procedure a decision placing the suspect under observation in a health establishment is taken solely by a court.

It should also be noted that, contrary to Article 203 § of the CCP, the psychiatric experts did not notify the court about the termination of the suspect’s observation.”

On 28 March 2003 the applicant appealed against that decision. He argued that the application for prolongation had been made on 9 November 2002, and not on 3 November 2002. He further submitted that, since the last day of his extended psychiatric observation fell on 2 November 2002, the application for prolongation had been made 7 days after the termination of his lawful internment.

On 18 April 2003 the Kielce Regional Court (

Sąd Okręgowy

) dismissed the applicant’s appeal. It found, in so far as relevant:

“The appeal is unjustified. The applicant’s claim that, despite the expiry of the time-limit for his psychiatric observation he was continuously detained without an appropriate District Court order in this respect, is unfounded, since, according to the psychiatric experts’ request for prolongation of [his] psychiatric observation there still existed good reasons to continue such observation, and that fact was acknowledged in a court order (it is true that it was given on a later date) allowing the experts’ request.

It should also be stated that the decision under appeal was taken in accordance with the rules specified in Article 203 § 3 of the CCP, and that the psychiatric experts’ request was justified by the impossibility of preparing their report on time due to H. Łopyta’s defensive attitude in the course of the original observation.

...”

In the meantime, on 24 February 2003 the applicant filed a criminal complaint with the Kielce District Prosecutor, alleging that the staff of the Morawica Psychiatric Hospital had abused their powers and ill-treated him and other patients. On 4 March 2003 the District Prosecutor refused to open an investigation. On 14 May 2003 the Kielce District Court dismissed the applicant’s appeal against that decision. It upheld the prosecutor’s findings that the applicant had not specified any concrete circumstances which would make it possible to establish that a criminal offence had been committed.

a) On an unspecified date in 1999 the applicant filed a compensation claim against the State Treasury with the Radom Regional Court. On 22

November 2001 the Regional Court dismissed his action. On 13

February 2002 the Lublin Court of Appeal upheld the first-instance judgment. The applicant submits that his legal-aid lawyer refused to lodge a cassation appeal against the Court of Appeal’s judgment, but has provided no information to substantiate this assertion.

b) On an unspecified date in 1998 the applicant sued the Skarżysko-Kamienna power company, another company and the mayor of Skarżysko-Kamienna in the Kielce Regional Court, seeking an order for repossession and compensation. On 29 October 2001 the Regional Court dismissed his claims. On 12 March 2002 the Cracow Court of Appeal upheld the first-instance judgment. The applicant did not lodge a cassation appeal.

c) On an unspecified date in 2003 the applicant sued his former legal-aid lawyer in the Kielce District Court, seeking compensation. On 22 December 2003 the District Court dismissed his claims as unfounded. On 7 April 2004 the Kielce Regional Court quashed the first-instance judgment and discontinued the proceedings, having regard to the fact that the applicant had withdrawn his claims.

d) On 4 August 2003 the applicant filed a complaint against a bailiff with the Kielce District Court in relation to an order for costs made in enforcement proceedings. On 17 November 2004 the District Court dismissed the applicant’s complaint as unfounded. On 13 April 2005 the Kielce Regional Court upheld the District Court’s decision.

a) On 23 January 2004 the applicant filed a criminal complaint against the employees of the Consumer Federation and the Trade Inspectorate. He alleged that they had been negligent in relation to the handling of his complaints concerning a computer which he had purchased. On 20 February 2004 the Kielce District Prosecutor refused to open an investigation, finding that there was no case to answer. On 16 June 2004 the Kielce District Court upheld that decision.

b) On an unspecified date in 2004 the applicant filed a criminal complaint against the Canal+ company, alleging that it had attempted to obtain money from him under false pretences. On 30 September 2004 the Kielce District Prosecutor discontinued the proceedings, finding that the applicant had been a debtor of Canal+. On 21 February 2005 the Kielce District Court upheld that decision.

c) On 28 June 2004 the applicant filed a criminal complaint against a mobile phone company, alleging that it had prevented him from using his mobile phone. On 31 August 2004 the Kielce District Prosecutor refused to open an investigation, finding that no criminal offence had been committed. On 7 April 2005 the Kielce District Court upheld that decision.

B.

Relevant domestic law

Article 203 of the Code of Criminal Procedure provides, in so far as relevant:

Ҥ 1. A psychiatric examination of the accused may be simultaneous with his/her observation in a health establishment in a case where the experts indicate that such a necessity arises.

COMPLAINTS

THE LAW

A.

Complaint under Article 5 § 1

The applicant, without invoking any provision of the Convention, complained that he had been unlawfully detained in a psychiatric hospital from 3 October to 13 November 2002. The Court considers that this complaint falls to be examined under Article 5 § 1 of the Convention, which provides, in so far as relevant:

“1.

Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with a procedure prescribed by law:

(...)

(b)

the lawful arrest or detention of a person for non- compliance with the lawful order of a court or in order to secure the fulfilment of any obligation prescribed by law;

(...)”

By letter dated 15 October 2007 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issues raised by this part of the application. They further requested the Court to strike out the relevant part of the application in accordance with Article 37 of the Convention.

The declaration provided as follows:

“(...) the Government hereby wish to express – by way of a unilateral declaration – their acknowledgement of the applicant’s unlawful deprivation of liberty during his prolonged observation in the period between 3 October 2002 and 13 November 2002.

In these circumstances, and having regard to the particular facts of the case, the Government declare that they offer to pay the applicant the amount of PLN 18,000.

The sum referred to above, which is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage, as well as costs and expenses, will be free of any taxes that may be applicable. It will be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default periods plus three percentage points.

The Government would respectfully suggest that the above declaration be accepted by the Court as ‘any other reason’ justifying the striking out of the case of the Court’s list of cases, as referred to in Article 37 § 1 (c) of the Convention.

(...)”

The applicant resisted the Government’s application to have the case struck out. He reasoned that the compensation proposed was inadequate.

The Court observes at the outset that the parties were unable to agree on the terms of a friendly settlement of the case. It recalls that, according to Article 38 § 2 of the Convention, friendly-settlement negotiations are confidential and that Rule 62 § 2 of the Rules of Court further stipulates that no written or oral communication and no offer or concession made in the framework of the attempt to secure a friendly settlement may be referred to or relied on in contentious proceedings. However, the above declaration was made by the Government outside the framework of the friendly-settlement negotiations.

The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

Article 37 § 1

in fine

includes the proviso that:

“However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto so requires.”

The Court also recalls that under certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) of the Convention on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.

To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular

the

Tahsin Acar

judgment (

Tahsin Acar v.

Turkey

(preliminary objection), [GC], no.

26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; see also

Meriakri v.

Moldova

(striking out), no. 53487/99, §§ 29-32, 1

March 2005;

Van Houten v. the Netherlands

(striking out), no.

25149/03, §§ 34-37, ECHR 2005

‑

IX

and Swedish Transport Workers Union v.

Sweden

(striking out), no.

53507/99, §§ 24-27, 18 July 2006).

The Court notes that it has specified in a number of cases the precise nature and extent of the obligations which arise for Contracting States including the respondent State under Article 5 § 1 of the Convention as regards “lawfulness” of one’s deprivation of liberty (see, for example,

Benham v. the United Kingdom

, judgment of 10 June 1996,

Reports

1996

‑

III;

Erkalo v. the Netherlands

, judgment of 2 September 1998,

Reports of Judgments and Decisions

1998

‑

VI;

Baranowski v. Poland

, no.

28358/95, ECHR 2000

‑

III;

Nowicka v. Poland

, no.

30218/96, 3

December 2002;

Shamsa v. Poland

, nos.

45355/99 and 45357/99, 27 November 2003;

D.P. v. Poland

, no.

34221/96, 20 January 2004 and

Ambruszkiewicz v. Poland

, no.

38797/03, 4 May 2006). Where the Court has found a breach of this Article it has awarded just satisfaction, the amount of which depended on the particular features of the case.

Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s unilateral declaration, as well as the amount of compensation proposed, which can be considered reasonable in comparison with the Court’s awards in similar cases, the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the relevant part of the application pursuant to Article 37 § 1 (c) (see, for the relevant principles,

Tahsin Acar

, cited above).

In the light of all the above considerations, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1

in fine

) in so far as it concerns the complaint under Article 5 § 1 of the Convention.

The Court further notes that this decision constitutes a final resolution of this application only in so far as the proceedings before the Court are concerned. It is without prejudice to the use by the applicant of other remedies before the domestic courts to claim further

compensation in respect of the impugned facts.

Accordingly, this part of the application should be struck out of the list.

B.

Remaining complaints

The applicant further alleged that the various above-mentioned civil proceedings had been unfair, in breach of Article 6 § 1 of the Convention. He also complained about the refusal of the prosecution service to prosecute the above-mentioned third parties.

As regards the remaining complaints, the Court, having examined them, and regardless of other possible grounds of inadmissibility, finds nothing in the case file which might disclose any appearance of a violation of the Convention. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

C.

Article 29 § 3 of the Convention

In view of the above conclusions, it is appropriate to discontinue the application of Article 29 § 3 of the Convention to the case.

For these reasons, the Court unanimously

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration in respect of the complaint under Article 5 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to the above complaint in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Lawrence Early

Nicolas Bratza

Registrar

President