ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1456/2019
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1456/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, sub număr de Dosar x/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA - Oradea, solicitând obligarea pârâtei la plata daunelor produse prin încălcarea drepturilor de proprietate industrială asupra brevetului de invenție x, în baza O.U.G. nr. 100/2005, aprobată prin Legea nr. 280/2005 și Legea nr. 214/2008.
Reclamantul a arătat că a fost obligat să cedeze drepturile asupra invenției sale către Statul Român, respectiv instituțiile acestuia, pârâta utilizând această invenție fără a achita remunerații către reclamant.
Reclamantul a invocat, în drept, dispozițiile art. 3 din Legea nr. 64/1991 privind drepturile titularului de brevet, precum și dispozițiile O.U.G. nr. 100/205, care permit titularilor de brevete să solicite despăgubiri în cazul încălcării drepturilor acestora în perioada martie 1945 - 22 decembrie 1989. Aceste dispoziții sunt completate de dispozițiile Legii 214/2008, care permit repunerea în termenul de solicitare a despăgubirilor.
Prin Încheierea din 14 martie 2012, tribunalul a dispus suspendarea cauzei în baza art. 155
1
C. proc. civ., față de neîndeplinirea obligațiilor stabilite de instanță în sarcina sa.
Reclamantul a formulat Cerere, înregistrată la Tribunalul București cu nr. x din 5 aprilie 2012, arătând că în toate cererile introductive privind invențiile reclamantului, adresate Tribunalului București, a învederat că "deținătorii arhivei cu dosarele de administrare a invențiilor sale nici până în prezent nu i le-au predat cu situația de rezolvare la zi a fiecărui dosar". Or, nepredarea situației la zi a administrării fiecărui dosar, împiedică precizarea cererii introductive, formulată în baza O.U.G. nr. 100/2005, "de transpunere a Directivei nr. 2004/48/CE de respectare a art. 53 din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană".
Reclamantul a depus la 15 martie 2013, extras din Brevetul de invenție nr. x din 1967 și extras din carnetul de muncă.
Ulterior, Tribunalul a pus în vedere reclamantului - prin Încheierea din 22 mai 2013 - să precizeze cererea, sub sancțiunea suspendării cauzei.
La data de 18 septembrie 2013, a dispus suspendarea judecății cauzei pe acest temei.
Reclamantul a solicitat repunerea pe rol a cauzei la data de 22 septembrie 2014, iar prin Încheierea din 22 octombrie 2014, a fost respinsă, ca neîntemeiată, această cerere și s-a menținut măsura suspendării cauzei.
Prin Decizia civilă nr. 722 R din 24 octombrie 2015, pronunțată în Dosar nr. x/2011/a1, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul formulat de recurentele reclamante C. și D. (introduse în cauză ca moștenitoare ale reclamantului) împotriva Încheierilor de ședință din 18 septembrie 2013 și 22 octombrie 2014, a casat încheierile menționate și a trimis cauza spre continuarea judecății la aceeași instanță.
Prin Încheierea din 9 decembrie 2015, tribunalul a dispus suspendarea cauzei în baza art. 155
1
C. proc. civ., având în vedere că reclamantele D. și C. nu și-au îndeplinit obligațiile stabilite de instanță, și anume cele de a depune la dosar copie dactilografiată a acțiunii.
Reclamantele au formulat cerere de repunere pe rol la data de 1 noiembrie 2018, anexând cererea de chemare în judecată în formă dactilografiată.
Prin Încheierea din 12 aprilie 2017, a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București ca tardiv formulată; au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei obiectului cererii reclamanților, și excepția prematurității acțiunii, ca neîntemeiate.
Prin Sentința civilă nr. 2371 din 19 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs moștenitoarele reclamantului, arătând că în mod greșit instanța a considerat că Legea nr. 214/2008 a intrat în vigoare la 27 noiembrie 2008, și nu la 28 noiembrie 2008, în condițiile în care a fost publicată în Monitorul Oficial la 28 octombrie 2008, iar art. III preciza intrarea în vigoare în 30 de zile de la data publicării.
Calea de atac astfel exercitată a fost calificată, prin Încheierea de ședință pronunțată la data de 15 mai 2019 de Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, ca fiind apel.
Prin aceeași încheiere de ședință a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a căii de atac, invocată de intimata pârâtă.
Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut că eventuala calificare greșită a căii de atac nu duce la respingerea sa ca inadmisibilă, ci la o recalificare. Față de valoarea precizată a obiectului acțiunii, de 21.397.020 dolari SUA, pricina nu se încadrează în limita de 100.000 RON, sub care apelul nu era incident.
Prin Decizia nr. 859A din 29 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanții-reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 2371 din 19 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2011; a fost anulată sentința și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanțe.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut în esență că:
Publicată fiind în Monitorul Oficial la 28 octombrie 2008, și în condițiile în care art. III preciza intrarea în vigoare în 30 de zile de la data publicării, Legea nr. 214/2008 a intrat în vigoare la data de 27 noiembrie 2008, întrucât termenul de intrare în vigoare a unei legi, calculat pe zile, se calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, și expiră la ora 24:00 a ultimei zi, de la publicare (în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 24/2000).
În condițiile în care termenul de prescripție de 3 ani se împlinea la 27 noiembrie 2011, adică într-o zi de duminică, se aplică în mod corespunzător prelungirea acestuia până la prima zi lucrătoare următoare (conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ.), acțiunea fiind formulată în termen de către reclamant prin depunerea la serviciile poștale în data de 28 noiembrie 2011, așa cum rezultă din ștampila oficiului poștal aplicată pe plicul anexat cererii de chemare în judecată la dosarul primei instanțe.
Așa fiind, s-a constatat că în mod greșit tribunalul a considerat prescrisă acțiunea, pronunțând o hotărâre fără a intra în cercetarea fondului, astfel încât, în baza art. 297 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Împotriva acestei decizii și împotriva încheierilor pronunțate de curtea de apel la data de 15 mai 2019, a formulat recurs pârâta SC B. SA.
În motivarea recursului se arată în esență că:
Decizia și încheierile de ședință recurate au fost date cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu interpretarea greșită a normelor de drept aplicabile.
În dispozitivul sentinței pronunțate în primă instanță s-a indicat în mod corect calea de atac, respectiv apelul.
În pofida acestei mențiuni din dispozitivul hotărârii, reclamanții au formulat, prin avocat, recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 859A din data de 29 mai 2019, după calificarea ca apel a căii de atac prin încheierea pronunțată la data de 15 mai 2019, Curtea de apel București a admis apelul pe motivul soluționării greșite de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului la acțiune.
În opinia recurentei pârâte, considerentele și dispozitivul încheierii de ședință din 15 mai 2019 (complet de recurs) prin care calea de atac a fost recalificată ca apel, precum și cele ale Deciziei civile nr. 859 sunt consecințe ale soluționării nelegale a excepției pe care această parte a invocat-o, respectiv aceea a inadmisibilității recursului.
Consideră recurenta că în mod netemeinic și nelegal instanța reținut ca "indicarea greșită a căii de atac nu duce la respingerea sa ca inadmisibilă, ci la o recalificare". Instanța de apel nu a indicat motivele în fapt și nici motivele în drept pe care se bazează respingerea excepției inadmisibilității recursului
Reclamanții, prin avocat, au apreciat, contrar celor corect indicate de instanță de fond prin dispozitivul sentinței atacate în etapa procesuală anterioară, că respectiva hotărâre nu este susceptibilă de apel, motiv pentru care au decis sa formuleze recurs. Astfel, calea de atac formulată nu este rezultatul unei erori materiale cu privire la denumirea sa, ci alegerea acesteia a fost decisă de o persoană de specialitate: de avocatul ales.
Se mai arată că nu s-au prezentat motivele pentru care recurenții din etapa procesuală anterioară au apreciat că hotărârea pronunțată de primă instanță nu ar fi fost susceptibilă de apel, ci de recurs.
În lipsa unor prevederi explicite în legea specială invocată de reclamanți (O.U.G. nr. 100/2005) cu privire la căile de atac care pot fi valorificate de părți, prin prisma dispozițiilor cu caracter general - art. 282 - art. 282
1
din vechiul C. proc. civ. - singurul motiv care ar fi putut atrage neincidența căii de atac a apelului ar fi fost acela al valorii litigiului în materie civilă sub 100.000 RON. Însă, nu s-a făcut dovada că litigiul de față s-ar încadra la o valoare sub 100.000 RON (inclusiv).
Prin urmare, prin dispozitivul sentinței pronunțate, instanța de fond a indicat în mod corect calea de atac a apelului, iar sentința pronunțată și atacată de reclamante cu recurs nu este inclusă în niciuna din categoriile exceptate de lege de la incidența apelului.
Precizează recurenta că, fiind constituită în complet de recurs, curtea de apel și-a însușit doar concluzia ca în speță era incidența calea de atac a apelului, fără a mai cerceta și reține motivul pentru care s-a ajuns la declararea unei alte cai de atac.
Conform considerentelor Încheierii de ședință din 15 mai 2019 (complet de recurs), instanța de apel a respins excepția inadmisibilității căii de atac a recursului, motivarea respingerii fiind rezumată într-o singura propoziție, și anume: "indicarea greșită a căii de atac nu duce la respingerea sa ca inadmisibilă, ci la o recalificare".
Această motivare echivalează, în opinia recurentei, cu o lipsa de motivare, nefiind clare următoarele aspecte: motivele în fapt pe care se bazează respingerea excepției inadmisibilității recursului; dacă instanța de apel a reținut ca "indicarea greșită" a aparținut instanței de fond sau dimpotrivă recurenților din ciclul procesual anterior E., lipsind concluziile proprii pe aceste aspecte; instanța nu a indicat temeiul juridic pe care se fundamentează respingerea excepției inadmisibilității caii de atac a recursului.
Susține recurenta că aceasta lipsa de motivare încalcă dispozițiile art. 261 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 268 alin. (4) C. proc. civ.:
Se mai arată că, în speță, nu este incidență instituția recalificării căii de atac, întrucât alegerea caii de atac s-a datorat exclusiv conduitei părții, reprezentată printr-un profesionist al dreptului (avocat), fiind aplicabile considerentele Deciziei nr. 19 din 24 octombrie 2016 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în procedura recursului în interesul legii - aspect invocat și în fundamentarea excepției inadmisibilității căii de atac declarate împotriva hotărârii primei instanțe.
Prin menționata Decizie, instanța supremă a statuat în sensul că:
"Dispozițiile art. 457 alin. (4) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate.
În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate, instanța de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispozițiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.".
Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești de la data publicării sale.
Curtea de Apel București, în complet de recurs, a decis respingerea excepției inadmisibilității recursului și a recalificat recursul în apel, fără să tină seama de aplicabilitatea deciziei menționate.
În considerarea dispozitivului Deciziei nr. 19 din 24 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Curți de Casație și Justiție, consideră recurenta că, în speță, curtea de apel ar fi urmat să califice în baza art. 84 din vechiul C. proc. civ. (și nu să recalifice) calea de atac formulată de D. și F. în raport cu conținutul acesteia, fiind evidentă - din modul de redactare a documentului - intenția autorului acestuia de a declara calea de atac a recursului. Urmare calificării căii de atac declarate ca fiind recurs, curtea de apel ar fi trebuit sa admită excepția inadmisibilității recursului ridicată de SC B. SA și să pronunțe o decizie de respingere a recursului drept inadmisibil, iar nu să recalifice recursul drept apel.
În consecință, se solicită: admiterea recursului pendinte, și modificarea hotărârilor atacate în sensul respingerii drept inadmisibil a recursului declarat în etapa procesuală anterioară de D. și F.; obligarea intimaților reclamanți, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată efectuate în etapa recursului formulat de SC B. SA precum și în etapa procesuală anterioară.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ.
Nu s-a formulat întâmpinare la recursul astfel susținut.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 304 din C. proc. civ., Curtea reține următoarele:
Sub un prim aspect, recurenta invocă incidența motivului de recurs prevăzut la pct. 9 al art. 304 din C. proc. civ., criticile circumscrise acestuia fiind următoarele: greșita respingere a excepției inadmisibilității căii de atac exercitate împotriva hotărârii primei instanțe, și intitulate recurs de către reclamanții recurenți; greșita recalificare ca apel a aceleași căi de atac.
Din perspectiva primei critici, se constată că, practic, se invocă o obligație a instanței (învestită cu soluționarea unei căi de atac) de a se conforma denumirii din cuprinsul cererii prin care a fost promovat acest demers judiciar, considerând recurenta pârâtă că un atare tratament juridic al respectivei cereri se impunea în considerarea faptului că sentința atacată conținea mențiunea - corectă - potrivit căreia este supusă apelului, conjugat cu împrejurarea că cererea de declarare a căii de atac a fost formulată prin reprezentant avocat.
O asemenea obligație a instanței nu numai că nu este instituită prin vreo normă procedurală imperativă, dar din prevederile conținute de art. 84 raportat la 129 alin. (4) din C. proc. civ. reies obligații în sens contrar ale instanțelor judecătorești, aceste norme prevăzând că "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită", și respectiv "(4) Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.".
În lumina normelor juridice enunțate, curtea de apel fiind învestită cu o cerere prin care se declara o cale de atac împotriva hotărârii pronunțate de tribunal în primă instanță, era ținută să dea eficiență demersului procedural întreprins de titularii respectivei cereri - demers care era în mod neechivoc acela de a supune controlului judiciar hotărârea primei instanțe -, iar nu să ignore această finalitate a actului procedural care a determinat învestirea sa, pentru considerentul formal că el poartă o denumire greșită, sau acela că avocatul părților avea o convingere eronată în legătură cu natura căii de atac căreia îi era supusă sentința pe care o ataca.
În contextul în care inițiatorii căii de atac au susținut admisibilitatea demersului lor judiciar, făcând astfel cunoscută intenția lor de a supune controlului judiciar sentința atacată, lipsa de concordanță între denumirea atribuită căii de atac (de părțile însele, sau chiar de către reprezentantul avocat al acestora), pe de o parte, și, pe de altă parte, mențiunea diferită din hotărârea atacată și dispozițiile legale care configurau fizionomia căii de atac posibil a fi exercitată împotriva hotărârii date în primă instanță, nu puteau determina opunerea unui fine de neprimire (adică reținerea inadmisibilității cererii intitulate ca fiind de declarare a recursului) pentru că o asemenea soluție ar fi fost contrară nu numai normelor procedurale menționate, ci și principiului disponibilității care obliga instanța să soluționeze calea de atac, însă în coordonatele permise de lege.
Principiul legalității căilor de atac impune analiza unei căi de atac în acord cu cadrul legal, context în care instanța sesizată este ținută să dea calificarea corectă unei cereri care se constituie într-un astfel de demers, și să arate motivele pentru care stabilește calificarea dată, fiind lipsită de relevanță - în cadrul unei astfel de analize - identificarea rațiunilor pentru care partea nu a ales, sau nu a identificat calea de atac corectă. Ca atare, nu se poate reține ca reprezentând un viciu de legalitate a hotărârii faptul că instanța ierarhic inferioară nu a cercetat motivul pentru care părțile reclamante au declarat recurs (și nu apel) împotriva hotărârii primei instanțe.
În ce privește motivarea soluției referitoare la respingerea excepției inadmisibilității recursului, și a celei privind calificarea ca apel a căii de atac respective, Înalta Curtea constată că aceasta se regăsește în mod evident în cuprinsul încheierii din data de 15 mai 2019, ce a fost pronunțată de Curtea de apel București în compunerea specifică unui complet de recurs (după cum era înregistrat litigiul pe rolul acelei instanțe). S-a consemnat în respectiva încheiere că instanța a avut în vedere împrejurarea că "eventuala denumire greșită a căii de atac nu duce la respingerea acestei, ci la o recalificare", și totodată s-a procedat la verificarea coordonatelor legale ale căii de atac exercitate stabilind că aceasta este apel prin raportare la valoarea pretențiilor în cuantum de 21.397.020 dolari SUA, valoare care este superioară pragului valoric de 100.000 RON.
Chiar dacă motivarea astfel realizată de instanță nu conține referiri exprese la temeiul juridic avut în vedere, ea dă expresie reglementărilor menționate în precedent, dar și celor care se regăsesc în conținutul art. 282 alin. (1) coroborat cu art. 282
1
alin. (1) din C. proc. civ. - conform cărora "Hotărârile date în primă instanță de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel", și respectiv "Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, asupra acțiunilor posesorii, acțiunilor în evacuare, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă și luarea măsurilor asigurătorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și în alte cazuri prevăzute de lege" -, identificarea acestor norme fiind ușor de realizat în contextul lecturării în integralitate a încheierii în care au fost consemnate argumentele părților referitoare la natura căii de atac și la cadrul legal care interesează această problematică ce era supusă dezbaterilor. Astfel, ținând seama de ansamblul mențiunilor care se regăsesc în respectiva încheiere, de împrejurarea că motivarea expusă de instanță reflectă aplicarea unor norme procedurale de drept comun care au constituit suportul dezbaterilor, și care sunt de altfel uzuale în procesele civile, nu se poate reține că încheierea atacată nu ar fi conformă exigențelor art. 261 și 268 din C. proc. civ.
Sub un alt aspect, susține recurenta pârâtă că, în speță, nu ar fi incidentă instituția juridică a recalificării căii de atac pentru că părțile reclamante au ales să declare recurs, fiind reprezentate de un profesionist al dreptului (avocat).
Argumentul astfel invocat de către recurentă nu poate constitui temeiul reținerii unui viciu de legalitate a hotărârilor recurate avându-se în vedere că, de principiu, drepturile procedurale sunt recunoscute în mod egal persoanelor implicate în procesul civil, aceste drepturi neputând fi restrânse pentru considerentul că părțile au făcut cereri eronat denumite juridic chiar și beneficiind de asistență juridică specializat. Se cuvine a fi observat că prevederile art. 84 coroborat cu art. 129 alin. (4) din C. proc. civ. nu fac vreo deosebire după cum cererile greșit denumite ar fi formulate personal de părți, sau prin intermediul unui avocat, precum și că mandatul specific reprezentării de către avocat nu permite acestui reprezentant să efectueze acte de dispoziție procesuală în lipsa unui mandat special (conform prevederilor art. 69 alin. (1) din C. proc. civ.) spre a i se recunoaște un drept de a refuza o anumită cale de atac alegând să exercite o alta. De asemenea, trebuie constatat că art. 84 C. proc. civ. face referire la cereri care "poartă o denumire greșită", neexistând nicio rațiune pentru includerea în această categorie numai a cererilor care conțin erori materiale relative la denumirea lor, iar nu și a celor a căror greșită denumire este consecința unor erori de raționament juridic al titularilor lor ori al reprezentanților acestora.
În ce privește obligativitatea aplicării în speță a Deciziei nr. 19/2016 pronunțată în procedura recursului în interesul legii, Înalta Curtea constată că susținerea în acest sens a recurentei este vădit nefondată ținând seama de contextul procedural în care se judecă litigiul pendinte.
Judecata pricinii se realizează potrivit reglementărilor din C. proc. civ. adoptat în anul 1865 - fiind început procesul sub imperiul acestei legi procesuale, lege care continuă să se aplice până la finalizarea lui în temeiul dispoziției înscrise în art. 24 din Legea 134/2010 - iar Decizia invocată se referă la interpretarea unei norme procedurale (art. 457 alin. (4)) conținute de C. proc. civ. adoptat prin Legea 134/2010 și intrat în vigoare în anul 2013.
Atâta vreme cât prevederile art. 457 din Legea 134/2010 nu sunt aplicabile cauzei, nu se poate vorbi de obligativitatea în speță a dezlegărilor date acestei norme pe calea recursului în interesul legii.
Este util a fi subliniat că dispoziția procedurală interpretată de instanța supremă prin Decizia nr. 19/2016 are caracter de noutate (ea neavând corespondent în C. proc. civ. din anul 1965) și - astfel cum reiese din considerentele Deciziei - privește situația în care instanța de control judiciar se confruntă cu existența unor mențiuni inexacte în cuprinsul hotărârii atacate, alin. (4) fiind edictat pentru aceeași rațiune ca și alin. (3) al art. 457, și anume ca partea care exercită calea de atac să nu fie prejudiciată, ca efect al mențiunii inexacte sau lipsei mențiunii din hotărârea atacată, cu privire la calea de atac pe care o poate exercita.
Or, o atare ipoteză nu se regăsește în litigiul pendinte, astfel că soluția propusă de recurenta pârâtă, și anume reținerea inadmisibilității căii de atac formulate de reclamanți în fața curții de apel, nu poate fi primit nici în considerarea unei identități de rațiune.
Pe de altă parte, este de observat că în considerentele aceleași decizii s-a reținut că "(...) dacă partea își denumește greșit calea de atac, deși aceasta a fost corect indicată de către instanță, devin aplicabile prevederile art. 22 alin. (4) și art. 152 din C. proc. civ., ca normă de drept comun", aceasta fiind situația echivalentă celei din litigiul pendinte în care se pune problema exercitării de către reclamante a căii de atac a recursului în locul celei a apelului, care era indicată în sentința atacată și era corectă juridic. Urmând raționamentul menționat al instanței supreme, soluția din speța pendinte prin care instanța ierarhic inferioară a dat încadrarea juridică de apel căii de atac promovate de părțile reclamante este una judicioasă, prevederile art. 129 alin. (4) și ale art. 84 din vechiul C. proc. civ. fiind echivalente celor din art. 22 alin. (4) și art. 152 din noul C. proc. civ. (adoptat prin Legea 134/2010).
Împrejurarea că instanța de control judiciar a atribuit titulatura de "recalificare" demersului de încadrare juridică a căii de atac în coordonatele permise de lege nu este de natură a afecta legalitatea acestei operațiuni juridice, ea fiind în mod evident o calificare a căii de atac ce s-a realizat în acord cu atribuțiile conferite de legiuitor.
Având în vedere ansamblul considerentelor expuse, Înalta Curte apreciază că sunt vădit nefondate susținerile recurentei pârâte în sensul că soluția de respingere a excepției inadmisibilității căii de atac pe care părțile reclamante au exercitat-o împotriva hotărârii de primă instanță și au intitulat-o recurs, și soluția de calificare ca apel a respectivei căi de atac, ar constitui expresia unei greșite interpretări și aplicări a legii, și respectiv că soluțiile astfel adoptat nu ar fi motivate, spre a atrage incidența prevederilor art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ.
Pe cale de consecință, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. urmează a se dispune respingerea recursului astfel cum a ost susținut prin criticile analizate în precedent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 859A din data de 29 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2011.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2019.