ÎCCJ, decizie (scj.ro #81726)

Acțiune formulată de o societate comercială împotriva unui angajat având ca obiect plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea indemnizației de odihnă pentru zile nelucrate, încasată fără drept. Instanța competentă să soluționeze litigiul este cea în a cărei rază teritorială se află sediul principal al societății și nu instanța de la sediul sucursalei al cărei angajat era pârâtul. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competență teritorială.

Index alfabetic : conflicte de muncă - sediu principal - sediu secundar - salariat Codul muncii, art. 284 În reglementarea actuală în materia conflictelor de drepturi, reprezentată de art. 284 alin. (2) Codul muncii, competența de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție de domiciliul sau sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul, spre deosebire de reglementarea anterioară, în care art. 72 din Legea nr. 168/1999 prevedea stabilirea competenței în raport de sediul „unității", așadar al angajatorului, indiferent dacă acesta avea sau nu calitatea de reclamant. Art. 284 alin.(2) Codul muncii nu conține niciun indiciu al intenției legiuitorului de a se raporta, în toate cazurile, la sediul angajatorului cu care salariatul a încheiat contractul de muncă, iar referirea generică la domiciliul/sediul reclamantului implică raportarea la persoana fizică sau juridică ce pretinde această calitate în proces.

În cazul în care reclamantul este o societate comercială, competența de soluționare a cererii, aparține tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul principal al societății, întrucât noțiunea de „sediu" al reclamantei societate comercială, vizat de art. 284 alin. (2) din Codul muncii, este sediul principal al societății, independent de existența unor sedii secundare și chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-a derulat la o sucursală a societății reclamante.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat stabilirea competenței și în funcție de eventualele dezmembrăminte, de natura celor menționate în art. 43 din Legea nr. 31/1990 - denumite generic „sedii secundare" - ar fi inserat această posibilitate în chiar conținutul normei din art. 284 alin.(2). Astfel că tăcerea legiuitorului în această privință nu poate fi interpretată în sensul posibilității, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea textului de lege și la situații de excepție ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis la lege.

Secția I civilă, decizia nr. 920 din 10 februarie 2012 Prin cererea înregistrată la data de 20.01.2010 la Tribunalul Constanța, Secția civilă, reclamanta SC E. București SA - Sucursala E. Constanța a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.P., obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 3.598 lei, reprezentând contravaloarea indemnizației de odihnă pentru zile nelucrate, aferente anului 2008, încasate fără drept, pârâtul lucrând în anul 2008 doar 8 zile. Prin sentința civilă nr. 243/2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, Secția civilă a fost declinată competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, în aplicarea art. 284 alin. (2) Codul muncii, ce derogă de la dreptul comun, ca normă de favoare pentru salariat, care, de cele mai multe ori, are calitatea de reclamant, caz în care se dă satisfacție cerinței apropierii justiției de locul de muncă.

În cauză, sediul societății reclamante este în București, iar faptul că reclamanta are o sucursală în Constanța și și-a ales sediul procesual la sediul acesteia nu poate atrage schimbarea normei de competență, întrucât alegerea de competență are relevanță doar sub aspectul comunicării actelor de procedură. Pe de altă parte, art. 284 alin.(2) se referă în mod restrictiv doar la sediul persoanei juridice, fără a prevedea derogări pentru situația în care societatea are punct de lucru sau reprezentanță în altă localitate, astfel cum stabilește art. 7 C.proc.civ. în materia litigiilor de drept comun. Prin sentința civilă nr. 8749/2011, Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a declinat, la rându-i, competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivarea sentinței, s-a arătat că art. 284 alin.(2) Codul muncii, ce prevede competența, pentru soluționarea conflictelor de muncă, a instanței în a cărei rază teritorială se află sediul reclamantului, nu cuprinde alte mențiuni, referitoare la sediul principal sau secundar.

De altfel, sub imperiul art. 72 din Legea nr. 168/1999, care a fost abrogat implicit prin art. 284 alin. (2) Codul muncii, prin decizia nr. 2226/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a definit noțiunile de „unitate" și „sediul unității" în sensul textului amintit, deci pentru determinarea competenței teritoriale în soluționarea conflictului de muncă, ca fiind „unitatea și subunitatea în care salariatul a lucrat sau lucrează efectiv în cadrul unui raport juridic de muncă, indiferent dacă aceasta are sau nu personalitate juridică"; de asemenea, tendința practicii judecătorești este aceea de a da satisfacție unei exigențe pragmatice, fiind vizat cel care exercită efectiv și direct atribuțiile de angajator și care, de regulă, se află la reședința salariatului.

Reclamanta și-a indicat drept sediu pe cel al sucursalei din municipiul Constanța, din actele dosarului nerezultând un alt sediu al societății în București, astfel încât competența de soluționare a pricinii trebuie stabilită în funcție de acel sediu. Analizând conflictul de competență cu a cărui soluționare a fost învestită, Înalta Curte a constatat că Tribunalului București îi aparține competența soluționării litigiului, pentru următoarele considerente: În reglementarea actuală în materia conflictelor de drepturi, reprezentată de art. 284 alin. (2) Codul muncii, competența de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție de domiciliul sau sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul, spre deosebire de reglementarea anterioară, în care art. 72 din Legea nr. 168/1999 prevedea stabilirea competenței în raport de sediul „unității", așadar al angajatorului, indiferent dacă acesta avea sau nu calitatea de reclamant.

Modificarea termenilor în care sunt redactate normele succesive menționate, prin abandonarea noțiunii de „unitate", determină a fi nerelevantă practica judiciară formată în legătură cu interpretarea acestui termen, citată, în considerente, de către instanța în fața căreia s-a ivit conflictul negativ de competență din cauză. Art. 284 alin.(2) Codul muncii nu conține niciun indiciu al intenției legiuitorului de a se raporta, în toate cazurile, la sediul angajatorului cu care salariatul a încheiat contractul de muncă, iar referirea generică la domiciliul/sediul reclamantului implică raportarea la persoana fizică sau juridică ce pretinde această calitate în proces.

În cazul în care reclamantul este o societate comercială, competența de soluționare a cererilor în discuție raportându-se la sediul acesteia, se ridică problema dacă noțiunea de „sediu" vizează exclusiv sediul social al societății, considerat sediu principal ori cuprinde și eventualele „sedii secundare", definite de art. 43 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, ca fiind dezmembrăminte, fără personalitate juridică, ale societății comerciale, precum sucursale, agenții, puncte de lucru etc. Înalta Curte apreciază că sediul reclamantei societate comercială vizat de art. 284 alin. (2) Codul muncii este sediul principal al societății, independent de existența unor sedii secundare și chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-a derulat la o sucursală a societății reclamante.

Argumentul relativ la condiția ca reclamantul să fie întotdeauna o persoană juridică - ce nu este îndeplinită în cazul sucursalelor, deoarece acestea, în absența personalității juridice, nu pot avea ele însele calitatea de reclamante, dependente fiind de societatea - mamă -, deși important, nu este suficient pentru a conduce la concluzia anterior menționată. Este de necontestat faptul că funcția de element esențial de identificare a statutului unei societăți comerciale este îndeplinită atât de sediul principal, cât și de sediile secundare.

Cu toate acestea, ori de câte ori Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, se referă la „sediul" persoanei juridice, legiuitorul are în vedere doar sediul principal, iar atunci când au fost vizate dezmembrămintele fără personalitate juridică, s-a referit la acestea în mod clar și neechivoc, fie prin identificarea uneia ori a alteia dintre acestea, fie prin folosirea sintagmei „sedii secundare". De exemplu, potrivit art. 1 alin.(2), determinarea naționalității române a unei societăți comerciale se face în raport de împrejurarea dacă societatea are „sediul" în România, ceea ce înseamnă sediul social sau principal, din moment ce o persoană juridică dintr-un alt stat al Uniunii Europene, așadar, o persoană străină, este identificată prin existenta sediului social sau principal în acel stat [art. 251 alin. (1) și (2)]. De asemenea, actul constitutiv al oricărei societăți comerciale trebuie să cuprindă mențiunea sediului social și, distinct de aceasta, sediile secundare, dacă există [art. 7 lit. b), g) și art. 8 lit. b), 1], care se înregistrează în registrul comerțului, în cazul sucursalei, chiar separat de sediul principal [art. 43 alin. (2)]. Rezultă, în aceste condiții, că termenul de „sediu", fără a fi însoțit de mențiunea „secundar" ori fără indicarea unității fără personalitate juridică (sucursală, agenție, punct de lucru etc),

este folosit în conținutul Legii nr. 31/1990 cu sensul de „sediu social" sau „sediu principal". În conformitate cu art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „în limbajul normativ, aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni", iar „semnificația unui concept în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie", devenind obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie. Ca atare, noțiunea de „sediu", folosită în conținutul unui alt act normativ decât Legea nr. 31/1990, în același context, nu poate avea altă semnificație decât cea care rezultă din legea menționată, în absența unei definiri specifice în celălalt act normativ.

Pe de altă parte, rezultă din considerentele expuse, că existența unor eventuale sedii secundare, precum și cazurile și condițiile în care acestea sunt recunoscute de lege, reprezintă o. situație de excepție, regula fiind constituită de sediul social, ca element obligatoriu de identificare a unei societăți comerciale. Ca atare, dacă legiuitorul ar fi intenționat stabilirea competenței și în funcție de eventualele dezmembrăminte, de natura celor menționate în același art. 43 din Legea nr. 31/1990 - denumite generic „sedii secundare" - ar fi inserat această posibilitate în chiar conținutul normei din art. 284 alin. (2). Tăcerea legiuitorului în această privință nu poate fi interpretată în sensul posibilității, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea normei și la situații de excepție ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis la lege.

Atunci când legiuitorul a intenționat reglementarea unor asemenea situații de excepție, a făcut acest lucru explicit, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 7 C.proc.civ., care vizează competența de soluționare a unei cereri formulate împotriva unei persoane juridice de drept privat: regula a fost stabilită în alin. (1), care operează în considerarea sediului principal, iar excepțiile au fost prevăzute în alin. (2) și (3). Față de considerentele expuse, rezultă că, în condițiile necontestării calității de reclamantă în cauză a societății - mamă, sucursala din Constanța neavând personalitate juridică, competența de soluționare a cererii de față aparține Tribunalului București, în a cărui rază teritorială se află sediul principal al societății.

Împrejurarea că reclamanta și-a ales sediul, pe parcursul judecății, la sucursala sa din Constanța, nu infirmă concluzia arătată, deoarece alegerea de domiciliu, în condițiile art. 93 C.proc. civ., nu are relevanță pentru stabilirea competenței, ci pentru comunicarea actelor de procedură. Nu operează nici o alegere a instanței de judecată de către reclamant, chiar cu acordul tacit al pârâtului, deoarece dispozițiile art. 12 și art.19 C.proc.civ. sunt incidente numai în cazul unei necompetențe relative sau de ordine privată, ceea ce nu este cazul în speță, competența teritorială reglementată de art. 284 alin. (2) Codul muncii fiind una exclusivă, neputând fi înlăturată de către părți. În consecință, Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în aplicarea art. 22 C.proc.civ.