ÎCCJ, decizie (scj.ro #81726)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81726) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

formulată de o societate comercială împotriva unui angajat având ca

obiect plata de despăgubiri  reprezentând contravaloarea

indemnizației de odihnă pentru zile nelucrate, încasată

fără drept. Instanța competentă să soluționeze

litigiul este cea

în a cărei rază

teritorială se află sediul principal al societății și

nu instanța de la sediul sucursalei al cărei angajat era pârâtul.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Competență

teritorială.

Index alfabetic :

conflicte de muncă

-

sediu principal

-

sediu secundar

-

salariat

Codul muncii, art. 284

În reglementarea actuală în materia conflictelor de

drepturi, reprezentată de art. 284 alin. (2) Codul muncii, competența

de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție

de domiciliul sau sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este

salariatul sau angajatorul, spre deosebire de reglementarea anterioară, în

care art. 72 din Legea nr. 168/1999 prevedea stabilirea competenței în

raport de sediul „unității", așadar al angajatorului,

indiferent dacă acesta avea sau nu calitatea de reclamant.  Art. 284

alin.(2) Codul muncii nu conține niciun indiciu al intenției

legiuitorului de a se raporta, în toate cazurile, la sediul angajatorului cu

care salariatul a încheiat contractul de muncă, iar referirea

generică la domiciliul/sediul reclamantului implică raportarea la

persoana fizică sau juridică ce pretinde această calitate în

proces.

În cazul în care reclamantul este o societate comercială,

competența de soluționare a

cererii, aparține tribunalului în a cărui rază teritorială

se află sediul principal al societății, întrucât

noțiunea

de „sediu" al reclamantei societate comercială, vizat de art. 284

alin. (2) din Codul muncii, este sediul principal al societății,

independent de existența unor sedii secundare și chiar dacă

raportul juridic dedus judecății s-a derulat la o sucursală a

societății reclamante.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat stabilirea

competenței și în funcție de eventualele

dezmembrăminte, de natura

celor

menționate în  art. 43 din Legea nr. 31/1990 - denumite generic „sedii

secundare" - ar fi inserat această posibilitate în chiar

conținutul

normei din art. 284 alin.(2). Astfel că

tăcerea

legiuitorului în această privință nu poate fi interpretată

în

sensul posibilității, pentru interpretul normei, de a extinde

aplicarea textului de lege și la

situații de excepție ce nu au fost reglementate expres, în caz

contrar, adăugându-se nepermis la lege.

Secția I civilă, decizia nr. 920

din 10 februarie 2012

Prin cererea înregistrată la data de 20.01.2010 la

Tribunalul Constanța, Secția civilă, reclamanta SC E.

București SA - Sucursala E. Constanța a solicitat, în contradictoriu

cu pârâtul C.P., obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de

3.598 lei, reprezentând contravaloarea indemnizației de odihnă pentru

zile nelucrate, aferente anului 2008, încasate fără drept, pârâtul

lucrând în anul 2008 doar 8 zile.

Prin sentința civilă nr. 243/2010 pronunțată

de Tribunalul Constanța, Secția civilă

a

fost declinată competența soluționării cauzei în favoarea

Tribunalului București, în aplicarea art. 284 alin. (2) Codul muncii, ce

derogă de la dreptul comun, ca normă de favoare pentru salariat,

care, de cele mai multe ori, are

calitatea

de reclamant, caz în care se dă satisfacție cerinței apropierii

justiției

de locul de muncă.

În cauză, sediul societății reclamante este în

București, iar faptul că reclamanta are o sucursală în

Constanța și și-a ales sediul procesual la sediul acesteia nu

poate atrage schimbarea normei de competență, întrucât alegerea de

competență are relevanță doar sub aspectul comunicării

actelor de procedură.

Pe de altă parte, art. 284 alin.(2) se referă în mod

restrictiv doar la sediul persoanei juridice, fără a prevedea

derogări pentru situația în care societatea are punct de lucru sau

reprezentanță în altă localitate, astfel cum stabilește

art. 7 C.proc.civ. în materia litigiilor de drept comun.

Prin sentința civilă nr.

8749/2011, Tribunalul București,

Secția a VIII-a

conflicte de muncă și asigurări sociale

a

declinat, la rându-i, competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Constanța și a sesizat Înalta Curte de Casație

și Justiție în vederea soluționării conflictului de

competență.

În motivarea sentinței, s-a arătat că art. 284

alin.(2) Codul muncii, ce prevede competența, pentru soluționarea

conflictelor de muncă, a instanței în a cărei rază

teritorială se află sediul reclamantului, nu cuprinde alte

mențiuni, referitoare la sediul principal sau secundar.

De altfel, sub imperiul art. 72 din Legea nr. 168/1999, care a

fost abrogat implicit prin art. 284 alin. (2) Codul muncii, prin decizia nr.

2226/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a definit

noțiunile de „unitate" și „sediul unității" în

sensul textului amintit, deci pentru determinarea competenței teritoriale

în soluționarea conflictului de muncă, ca fiind „unitatea și

subunitatea în care salariatul a lucrat sau lucrează efectiv în cadrul

unui raport juridic de muncă, indiferent dacă aceasta are sau nu

personalitate juridică"; de asemenea, tendința practicii

judecătorești este aceea de a da satisfacție unei exigențe

pragmatice, fiind vizat cel care exercită efectiv și direct

atribuțiile de angajator și care, de regulă, se află la

reședința salariatului.

Reclamanta și-a indicat drept sediu pe cel al sucursalei

din municipiul Constanța, din actele dosarului nerezultând un alt sediu al

societății în București, astfel încât competența de

soluționare a pricinii trebuie stabilită în funcție de acel sediu.

Analizând conflictul de competență cu a cărui

soluționare a fost învestită, Înalta Curte a constatat că

Tribunalului București îi aparține competența

soluționării litigiului, pentru următoarele considerente:

În reglementarea actuală în materia conflictelor de

drepturi, reprezentată de art. 284 alin. (2) Codul muncii, competența

de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție

de domiciliul sau sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este

salariatul sau angajatorul, spre deosebire de reglementarea anterioară, în

care art. 72 din Legea nr. 168/1999 prevedea stabilirea competenței în

raport de sediul „unității", așadar al angajatorului,

indiferent dacă acesta avea sau nu calitatea de reclamant.

Modificarea termenilor în care sunt redactate normele succesive

menționate, prin abandonarea noțiunii de „unitate",

determină a fi nerelevantă practica judiciară formată în

legătură cu interpretarea acestui termen, citată, în

considerente, de către instanța în fața căreia s-a ivit

conflictul negativ de competență din cauză.

Art. 284 alin.(2) Codul muncii nu conține niciun indiciu al

intenției legiuitorului de a se raporta, în toate cazurile, la sediul

angajatorului cu care salariatul a încheiat contractul de muncă, iar

referirea generică la domiciliul/sediul reclamantului implică

raportarea la persoana fizică sau juridică ce pretinde această

calitate în proces.

În cazul în care reclamantul este o societate comercială,

competența de soluționare a cererilor în discuție raportându-se

la sediul acesteia, se ridică problema dacă noțiunea de

„sediu" vizează exclusiv sediul social al societății,

considerat sediu principal ori cuprinde și eventualele „sedii

secundare", definite de art. 43 din Legea nr. 31/1990 privind

societățile comerciale, republicată, ca fiind

dezmembrăminte, fără personalitate juridică, ale

societății comerciale, precum sucursale, agenții, puncte de

lucru etc.

Înalta Curte apreciază că sediul reclamantei societate

comercială vizat de art. 284 alin. (2) Codul muncii este sediul principal

al societății, independent de existența unor sedii secundare

și chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-a derulat

la o sucursală a societății reclamante.

Argumentul relativ la condiția ca reclamantul să fie

întotdeauna o persoană juridică - ce nu este îndeplinită în

cazul sucursalelor, deoarece acestea, în absența personalității

juridice, nu pot avea ele însele calitatea de reclamante, dependente fiind de

societatea - mamă -, deși important, nu este suficient pentru a conduce

la concluzia anterior menționată.

Este de necontestat faptul că funcția de element

esențial de

identificare a statutului

unei societăți comerciale este îndeplinită atât

de sediul

principal, cât și de sediile secundare.

Cu toate acestea, ori de câte ori Legea nr. 31/1990 privind societățile

comerciale, republicată, se referă la „sediul" persoanei

juridice, legiuitorul are în vedere doar sediul principal, iar atunci când au

fost vizate dezmembrămintele fără personalitate juridică,

s-a referit la acestea în mod clar și neechivoc, fie prin identificarea

uneia ori a alteia dintre acestea, fie prin folosirea sintagmei „sedii

secundare".

De exemplu, potrivit art. 1 alin.(2), determinarea

naționalității române a unei societăți comerciale se

face în raport de împrejurarea dacă societatea are „sediul" în

România, ceea ce înseamnă sediul social sau principal, din moment ce o

persoană juridică dintr-un alt stat al Uniunii Europene, așadar,

o persoană străină, este identificată prin existenta sediului

social sau principal în acel stat [art. 251 alin. (1) și (2)].

De asemenea, actul constitutiv al oricărei

societăți comerciale trebuie să cuprindă mențiunea

sediului social și, distinct de aceasta, sediile secundare, dacă

există [art. 7 lit. b), g) și art. 8 lit. b), 1], care se

înregistrează în registrul comerțului, în cazul sucursalei, chiar

separat de sediul principal [art. 43 alin. (2)].

Rezultă, în aceste condiții, că termenul de

„sediu", fără a fi însoțit de mențiunea

„secundar" ori fără indicarea unității fără

personalitate juridică (sucursală, agenție, punct de lucru etc),

este folosit în conținutul Legii nr. 31/1990 cu sensul de „sediu

social" sau „sediu principal".

În conformitate cu art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele

de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „în

limbajul normativ, aceleași noțiuni se exprimă numai prin

aceiași termeni", iar „semnificația unui concept în context se

stabilește prin actul normativ ce le instituie", devenind obligatoriu

pentru actele normative din aceeași materie.

Ca atare, noțiunea de „sediu", folosită în

conținutul unui alt act normativ decât Legea nr. 31/1990, în același

context, nu poate avea altă semnificație decât cea care rezultă

din legea menționată, în absența unei definiri specifice în

celălalt act normativ.

Pe de altă parte, rezultă din

considerentele expuse, că existența

unor eventuale sedii secundare, precum și cazurile

și condițiile în

care

acestea sunt recunoscute de lege, reprezintă o. situație de

excepție, regula fiind constituită de sediul

social, ca element

obligatoriu de

identificare a unei societăți comerciale.

Ca atare, dacă legiuitorul ar fi intenționat

stabilirea

competenței și în

funcție de eventualele dezmembrăminte, de natura

celor menționate în același art. 43 din

Legea nr. 31/1990 - denumite generic „sedii secundare" - ar fi inserat

această posibilitate în chiar

conținutul normei din art. 284

alin. (2).

Tăcerea legiuitorului în această

privință nu poate fi interpretată

în

sensul posibilității, pentru interpretul normei, de a extinde

aplicarea normei și la situații de

excepție ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar,

adăugându-se nepermis la lege.

Atunci când legiuitorul a intenționat

reglementarea unor

asemenea situații

de excepție, a făcut acest lucru explicit, astfel cum

rezultă din dispozițiile art. 7 C.proc.civ.,

care vizează

competența de

soluționare a unei cereri formulate împotriva unei

persoane juridice de drept privat: regula a fost

stabilită în alin. (1), care operează în considerarea sediului

principal, iar excepțiile au

fost prevăzute în alin.

(2) și (3).

Față de considerentele expuse,

rezultă că, în condițiile

necontestării

calității de reclamantă în cauză a societății -

mamă,

sucursala din Constanța neavând

personalitate juridică, competența

de soluționare a cererii de față

aparține Tribunalului București, în a cărui rază

teritorială se află sediul principal al societății.

Împrejurarea că reclamanta și-a

ales sediul, pe parcursul

judecății,

la sucursala sa din Constanța, nu infirmă concluzia

arătată,

deoarece alegerea de

domiciliu, în condițiile art. 93 C.proc.

civ., nu are relevanță pentru stabilirea

competenței, ci pentru

comunicarea actelor de

procedură.

Nu operează nici o alegere a

instanței de judecată de către

reclamant, chiar cu acordul tacit al pârâtului, deoarece

dispozițiile

art. 12 și art.19

C.proc.civ. sunt incidente numai în cazul unei necompetențe relative sau

de ordine privată, ceea ce nu este cazul în

speță, competența teritorială

reglementată de art. 284 alin. (2) Codul

muncii fiind una exclusivă, neputând fi

înlăturată de către părți.

În

consecință, Înalta Curte a stabilit competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în aplicarea

art. 22 C.proc.civ.