ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2083/2019

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2015 (reînregistrată în urma disjungerii sub nr. x/2016) pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în temeiul prevederilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 coroborate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, a solicitat anularea Deciziei de soluționare nr. 207/30.06.2015 emisă de către Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a contestațiilor.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 3.024 din 12 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prematurității cererii privind anularea deciziei de impunere nr. x din 16.02.2015 și a RIF nr. x din 06.02.2015, cu referire la suma totală de 31.383.873 RON (pct. 1 din decizia de soluționare a contestației fiscale), a respins acest capăt de cerere ca prematur formulat, a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. D.G.R.F.P. Brașov și D.G.R.F.P. Brașov - AJFP Mureș, privind anularea Deciziei nr. 207 din 30.06.2015 în privința pct. 1 și 3 din dispozitivul și considerentele acesteia, ca neîntemeiată și a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC A. SA a formulat recurs, reclamanta indicând drept motiv de nelegalitate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra ceea ce s-a cerut, încălcând normele de procedura. Obiectul acțiunii judiciare pentru petitele în care organul fiscal a dispus suspendarea, ca urmare a precizărilor însușite de către administratorul judiciar depuse la dosarul cauzei, era: "Obligarea pârâtelor la soluționarea contestației formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 16.02.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de Inspecția Fiscală și R.I.F. nr. x din 06.02.2015 emise de organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.R.F.P. Brașov - A.J.F.P. Mureș, în sensul ... " Astfel, instanța de fond practic nu a judecat cererea așa cum s-a solicitat de către reclamantă, ci a analizat în mod greșit faptul că ar fi o contestație doar împotriva deciziei de soluționare, respectiv a R.I.F.-ului, pe fond, fără ca acestea să fi fost soluționate de organul fiscal, fiind suspendate ca urmare a sesizării organului de urmărire penală. Obiectul acțiunii judiciare pe aceste petite viza obligarea pârâtelor la soluționarea pe fond a deciziilor, respectiv anularea deciziei de suspendare, care ar fi avut ca efect soluționarea de către organul fiscal a contestației administrative. Însăși formularea cererii către organul penal lasă semne de îndoială asupra existenței unor eventuale infracțiuni, organul fiscal neformulând o plângere penală cu indicarea stării de fapt și de drept și a probelor pe care se fundamentează aceasta, rezumându-se la a formula o sesizare prin care solicita organului de urmărire penală să verifice dacă există eventuale infracțiuni. De asemenea, organul fiscal de soluționare competent nu a motivat că existența indicilor a cărei constatare s-a făcut ar conduce în vreun fel la o soluție de înrâurire hotărâtoare ce urmează să fie dată în procedura administrativă, aceștia rezumându-se doar la faptul că s-a formulat o sesizare penală. Recurenta consideră că se află în fața unui exces de putere cuprins la art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 în cazul în care în baza unui demers formal a condus la consecința amânării nepermise a procedurii administrative. La o simplă vizualizare a aspectelor cuprinse în sesizare, poate fi observat că aceste aspecte fiscale nu țin de sfera penalului, ele ținând de chestiuni fiscal-administrative, de exemplu: - necalcularea unor dobânzi ca urmare a unui împrumut acordat unei asociații non-profit; - înregistrarea cu întârziere a unor "venituri" din chirii; - înregistrarea unor investiții în curs pentru imobile ce nu au legătură cu activitatea economică a acesteia; - imobilizări corporale în curs, cort, care nu are legătura cu activitatea economică a acestuia (legătura cu activitatea societății era una de notorietate economică a acestuia, bunul - cort de nunți, fiind evident că societatea pe lângă activitatea de salubritate, deținea și complex hotelier, organizând nunți și evenimente), etc. Însăși din actele depuse în prezentul dosar rezultă o cu totul altă stare de fapt, atât cu privire la activitatea economică desfășurată, atât pe salubritatea orașului, cât și cu privire la alte desfășurări de activități de agrement, hoteliere și festivități, fiind în contradicție cu susținerile și încadrările organului fiscal, că nu ar avea legătură cu activitatea economică a acestuia. Astfel, organul fiscal nu a susținut în decizie existența unor indicii privind săvârșirea unei infracțiuni și a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluția penală în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. .

Apărările formulate în cauză Intimatele Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Brașov și Agenția Națională de Administrare Fiscală au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Considerentele și soluția pronunțată de Înalta Curte asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimatelor, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere următoarele considerente. Prin Sentința civilă nr. 3.024 din 12.10.2016, Curtea de Apel București a respins ca prematur formulat capătul de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. x din 16.02.2015 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x din 06.02.2015, cu referire la suma totală de 31.383.873 RON. De asemenea, instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei privind anularea Deciziei nr. 207 din 30.06.2015, în privința punctului 1 și 3 din dispozitivul și considerentele acesteia. Recurenta își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din noul C. proc. civ., susținând că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra ceea ce s-a cerut, încălcând normele de procedură. Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre corectă. În ceea ce privește cererea recurentei de anulare a Deciziei de impunere nr. x din 16.02.2015 și a RIF nr. x din 06.02.2015, cu referire la suma totală de 31.383.873 RON, prima instanță a reținut în mod corect faptul că nu se poate pronunța asupra acesteia câtă vreme, prin decizia de soluționare a contestației administrative a societății, organul de soluționare a luat măsura suspendării soluționării contestației până la soluționarea definitivă a aspectelor de natură penală care au o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să se dea în calea administrativă de atac. Potrivit prevederilor art. 205 din C. proc. fisc. , împotriva actelor administrative fiscale prin care sunt stabilite impozite, taxe sau contribuții în sarcina contribuabililor, pot fi formulate contestații pe cale administrativă, iar potrivit prevederilor art. 210 alin. (1) din C. proc. fisc. , organul competent de soluționare a contestației se va pronunța prin decizie sau dispoziție, după caz. De asemenea, potrivit prevederilor art. 218 alin. (2) din C. proc. fisc. , deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate la instanța de contencios administrativ competentă, acestea fiind actele administrative care pot fi atacate la instanța de contencios administrativ. Prin urmare, C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă prealabilă care este obligatorie, iar actul administrativ care poate fi contestat la instanța de contencios administrativ este decizia prin care se soluționează contestația pe cale administrativă, în speță Decizia emisă de către organul administrativ care a soluționat contestația administrativă, decizie prin care se analizează fondul actelor administrative contestate. Așa cum rezultă din textul de lege menționat mai sus, actul administrativ ce poate fi atacat la instanța de contencios administrativ este decizia de soluționare a contestației pe cale administrativă și nu decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală întocmite de către organele de inspecție fiscală. În legătură cu suma menționată, recurenta a formulat o contestație administrativă, însă organele fiscale au suspendat soluționarea acestei contestații, fără a analiza fondul acesteia, în condițiile în care au constatat că există suspiciuni privind săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală. Cu toate acestea, recurenta s-a adresat instanței de judecată, solicitând anularea Deciziei de impunere nr. x/16.02.2015 și RIF nr. x/06.02.2015, motiv pentru care instanța de fond, în mod corect a reținut că aceasta cerere nu poate fi analizată de instanța de contencios administrativ decât după soluționarea contestației pe cale administrativă privind fondul cauzei, care este o procedură obligatorie. Totodată, una din rațiunile legiuitorului de a institui o astfel de procedură specială în ceea ce privește actele administrative fiscale este aceea de a da posibilitatea organelor care au emis actele atacate de a reveni asupra măsurilor dispuse. Soluția primei instanțe este corectă și în privința respingerii cererii recurentei de anulare a punctelor 1 și 3 ale Deciziei nr. 207 din 30.06.2015, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, din cadrul ANAF. La pronunțarea acestei soluții, instanța de fond a avut în vedere faptul că organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Mureș au stabilit că societatea nu poate justifica realitatea operațiunilor declarate, a înregistrărilor efectuate, respectiv a ascuns sursa impozabilă, fapte care au generat diminuarea obligațiilor datorate bugetului de stat, fiind stabilită suplimentar suma de 31.383.873 RON reprezentând impozit pe profit, TVA, impozit pe veniturile din dividende și accesoriile aferente acestora. Pentru perioada verificată, organele de inspecție fiscală au stabilit impozit pe profit suplimentar de plată în sumă de 5.744.944 RON, TVA suplimentară de plată în sumă de 9.972.844 RON și impozit pe veniturile din dividende în suma de 4.491.164 RON, pentru care au fost calculate accesorii aferente în sumă totală de 3.669.728 RON, 5.701.116 RON, respectiv de 1.804.377 RON. Potrivit prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , republicată, cu modificările și completările ulterioare, se stipulează: "(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă ". Pentru faptele constatate pe parcursul inspecției fiscale efectuate la recurentă, organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Mureș, au întocmit și transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș Sesizarea penală nr. 177 din 18.02.2015, împreună cu Procesul-verbal nr. x din 12.02.2015, solicitând începerea cercetărilor în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 9 alin. (1) lit. a) - c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Între faptele penale sesizate și cele constatate de inspecția fiscală există o interdependență care constă în faptul că în urma verificărilor în speță se pune problema realității operațiunilor declarate, a înregistrărilor efectuate, respectiv ascunderea sursei impozabile, având drept consecință diminuarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat. Organele de inspecție fiscală au considerat că nu se probează realitatea tranzacțiilor înregistrate de societate și nu au fost înregistrate toate veniturile, în fapt majorându-se nejustificat cheltuielile deductibile și TVA deductibilă, cu consecința diminuării impozitului pe profit, TVA de plată și impozitului pe veniturile din dividende. Înalta Curte constată că în urma verificărilor efectuate, recurenta a înregistrat în evidențele contabile cheltuieli cu achiziția de bunuri și servicii fără documente justificative sau neconfirmate de furnizori, cheltuieli cu deplasări, detașări și transportul personalului reprezentând plăți din casieria societății care nu au fost justificate, imobilizări în curs efectuate la imobile care nu aparțin societății și nu au legătură cu activitatea societății, plăți către diverse persoane fizice fără finalitate, precum și neînregistrarea unor venituri din chirii și din dobânzi, fapte care au generat diminuarea obligațiilor datorate bugetului de stat, fiind stabilită suplimentar suma de 20.208.652 RON reprezentând impozit pe profit, TVA și impozit pe veniturile din dividende. Astfel fiind, instanța constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.