ÎCCJ, decizie (scj.ro #83780)

Înșelăciune. Intenție. Criterii de evaluare Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului Indice alfabetic: Drept penal - înșelăciune - intenție C. pen., art. 215 alin. (3) și (4) În cazul infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. (3) și (4) C. pen., cercetarea judecătorească presupune administrarea de probe, nemijlocit, în condiții de publicitate și contradictorialitate, cu privire la existența intenției, constând, de exemplu, în audierea părților civile sau a reprezentanților acestora cu privire existența unor înțelegeri referitoare la modalitatea de plată sau cunoașterea, la data încheierii contractelor, a faptului că inculpatul nu poate plăti sumele datorate ori audierea inculpatului cu privire la cunoașterea de către acesta a lipsei disponibilului la momentul emiterii cecurilor și la condițiile în care le-a emis.

În cadrul criteriilor pentru evaluarea intenției în cazul infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. (3) și (4) C. pen. se înscriu conduita persoanei acuzate în legătură cu alte contracte sau cecuri, anterior datei faptelor din actul de sesizare, măsurile luate pentru respectarea clauzelor contractuale sau pentru efectuarea plății, coerența măsurilor cu scopul urmărit, atitudinea față de respectarea normelor care guvernează domeniul în speță, rulajul mărfurilor sau al încasărilor, precum și caracterul diferit sau consecvent al conduitei persoanei acuzate față de faptele din cauza dedusă judecății, alături de elementele determinante pentru încheierea contractului, cunoașterea de către părțile contractante a modului în care se va desfășura contractul, a momentului și a modului în care se va face plata, existența unor împrejurări imprevizibile, emiterea de cecuri după interdicția bancară.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2040 din 12 iunie 2012 Prin sentința penală nr. 170 din 13 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Buzău s-a dispus, în baza art. 215 alin. (1), (3), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 și art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., condamnarea inculpatului B.C. la o pedeapsă de 4 ani și 6 luni închisoare. În baza art. 65 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani calculată cu începere de la data executării pedepsei principale. Prin aceeași sentință, în baza art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 4 luni închisoare.

Conform art. 33, art. 34 și art. 35 C. pen., au fost contopite pedepsele principale, inculpatul având de executat pedeapsa cea mai grea, de 4 ani și 6 luni închisoare, precum și pedeapsa complementară. Potrivit art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe durata executării pedepsei. Totodată, inculpatul a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente societatea comercială F., la următoarele despăgubiri civile - 15.113,3 lei către societatea comercială M., 27.119,62 lei debit și dobânzi legale către societatea comercială F.P., 2.019,90 lei către societatea comercială M.S., 7.646 lei către societatea comercială T., 14.454 lei către societatea comercială P. și 2.002,77 lei către societatea comercială C.S.

Inculpatul a mai fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente societatea comercială K., la 31.075,40 lei plus dobânda legală aferentă către societatea comercială N. și la 28.849 lei către societatea comercială C. S-a constatat acoperit prejudiciul cauzat părții vătămate societatea comercială V., societatea comercială P.I., societatea comercială E.N., societatea comercială E.T. și societatea comercială R. Conform art. 118 C. pen., s-a confiscat de la inculpat suma de 14.927,34 lei cu care partea vătămată societatea comercială E. nu s-a constituit parte civilă. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău din 7 aprilie 2011, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului B.C.

pentru infracțiunile de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave prevăzută în art. 215 alin. (1), (3), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și eliberarea unei file cec fără a avea disponibil la tras prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut următoarele: Inculpatul este administrator la societatea comercială F., care are ca obiect principal de activitate comerț cu ridicata nespecializat, societatea comercială K., cu obiect principal de activitate „lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale și nerezidențiale”, societatea comercială P.I.

(societate dizolvată) cu obiect principal de activitate „baruri” și administrator împuternicit la societatea comercială M.C., cu obiect principal de activitate „baruri și alte activități de servire a băuturilor.” În perioada 2009-2010, inculpatul a coordonat activitatea celor patru societăți comerciale, desfășurând în mod predominant comerț cu material lemnos. Prin intermediul societăților comerciale pe care le administra, inculpatul a achiziționat diverse cantități de material lemnos de la mai mulți furnizori, deși știa că nu avea posibilități financiare pentru achitarea mărfurilor și a indus în eroare acești furnizori prin emiterea mai multor instrumente de plată, fără a avea disponibil în cont, în perioada în care se afla în interdicție bancară.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, inculpatul B.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Ploiești , examinând atât motivele de apel invocate, actele și lucrările dosarului, cât și din oficiu cauza sub toate aspectele, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen. , prin decizia penală nr. 49 din 19 martie 2012, a respins, ca nefondat, apelul, constatând că prima instanță a reținut, în mod corect, situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare. Curtea de apel a reținut că, prin apelul formulat, s-au contestat anumite împrejurări ale stării de fapt reținute, inculpatul, prin declarațiile date, inclusiv prin motivele de apel formulate, recunoscând cea mai mare parte a faptelor reținute în sarcina sa.

Astfel, apreciază curtea de apel, pe baza probelor administrate în cauză, a fost reținută situația de fapt expusă anterior, însușită și de către curtea de apel, situație de fapt care a fost încadrată corespunzător și în drept. În esență, inculpatul B.C., în calitate de administrator la societatea comercială F., societatea comercială K., societatea comercială P.I. și administrator împuternicit la societatea comercială M.C., în perioada 2009-2010, a încheiat contracte și a achiziționat diverse produse, în special cantități de material lemnos de la mai mulți furnizori, părți civile în cauză, stabilind, ca modalități de plată, plata prin cu cec sau, mai rar, cu numerar. Modul în care a procedat inculpatul este tipic încheierii și executării unor contracte prin care se urmărește păgubirea furnizorului.

Astfel, în unele cazuri a achitat cu sume modice mărfuri achiziționate în cantități mici, ca ulterior să ceară livrarea repetată de mărfuri pe care nu le-a mai plătit. În același fel a procedat inculpatul și cu societățile care i-au prestat diferite servicii, pe care ulterior nu le-a mai achitat. În acest sens sunt declarațiile administratorilor societăților păgubite și ale angajaților acestora, care au arătat că inculpatul a prezentat firmele administrate de el ca societăți solvabile, fără datorii financiare, care achită la termen mărfurile achiziționate sau serviciile prestate, iar după livrarea produselor au constatat o altă situație de fapt, respectiv că nu-și pot recupera debitele, fiindcă cecurile emise de inculpat nu putea fi valorificate ca urmare fie a lipsei de disponibil în cont, fie a interdicției bancare de a emite cecuri în care se aflau societățile inculpatului sau a emiterii unui instrument de plată retras din circulație.

Cu excepția reprezentantului societății comerciale G., niciuna din celelalte persoane nu au declarat că în momentul emiterii cecurilor ar fi avut cunoștință de lipsa disponibilului necesar, fiind evident că în aceste condiții nu ar mai fi livrat mărfuri inculpatului. Date fiind numărul mare de acte materiale comise de inculpat și valoarea ridicată a prejudiciului, care se circumscrie noțiunii de consecințe deosebit de grave prevăzută în art. 146 C. pen., și care nu a fost acoperit până în prezent, curtea de apel nu a putut primi apărarea inculpatului, nesusținută probator, că această situație a fost creată de natura activității desfășurate, ce presupunea achiziționarea de bușteni, prelucrarea acestora, valorificarea materialului, precum și a raporturilor cu beneficiarii săi, care nu i-ar fi plătit la timp sumele datorate.

Aceste împrejurări, chiar dacă s-ar face dovada existenței lor, nu justifică conduita inculpatului în raporturile cu părțile civile, de inducere și menținere în eroare a acestora prin emiterea unui număr mare de instrumente de plată fără a avea disponibil în cont sau știind că societate sa se află în interdicția de a emite cecuri și crearea unui asemenea prejudiciu, care nu a fost achitat în prezent. Toate aceste elemente caracterizează intenția inculpatului de a înșela părțile civile și de a obține beneficii în această modalitate. Împrejurarea că inculpatul a achitat în cursul procesului o mică parte din sumele datorate părților civile nu schimbă situația de fapt sau încadrarea juridică dată faptelor acestuia, putând fii valorificată, și chiar a fost reținută de instanța de fond, ca circumstanță atenuantă în favoarea inculpatului.

Curtea de apel a constat că, în cazul societății comerciale G., în cursul lunii octombrie 2010, societatea comercială K., administrată de inculpat, a intenționat să cumpere de la această societate un fierăstrău mecanic și piese de schimb, iar pentru livrarea produselor, administratorul B.G. a solicitat inculpatului plata unui avans de 3.206 lei. Astfel, inculpatul a emis către societatea comercială G. fila cec, cu data scadentă de 14 octombrie 2010 pentru suma de 3.206 lei, care fiind introdusă la decontare a fost refuzată pe motiv de lipsă totală de disponibil. În aceste condiții, administratorul societății, B.G., a refuzat să livreze produsele solicitate de societatea comercială K. și a menționat că nu are nicio pretenție față de inculpatul B.C.

Această faptă, de a emite fila cec fără a avea provizia necesară, în condițiile în care beneficiarul cecului a luat cunoștință de această împrejurare înainte de a livra produsul și de a suferi vreo pagubă, constituie infracțiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, text de lege în baza căruia, în mod corect, inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță. Reținând că pronunțarea hotărârii de condamnare se întemeiază pe probe sigure, certe și decisive, care nu lasă loc niciunui dubiu în privința vinovăției inculpatului, curtea de apel a constatat că instanța de fond a soluționat corect acțiunea penală dedusă judecății, dând faptelor comise de inculpat încadrarea juridică adecvată, fiind în concordanță și cu decizia nr. IX din 24 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, pronunțată î n aplicarea dispozițiilor art. 215 din Codul penal.

În ceea ce individualizarea pedepsei și a modalității de executare, curtea de apel a apreciat că, î n contextul concret al cauzei, având în vedere situația de fapt reținută și datele care caracterizează persoana inculpatului, instanța de fond a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii și al cuantumului acestora, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen. Astfel, curtea de apel a apreciat că inculpatul a săvârșit 14 acte materiale de înșelăciune și o faptă de emitere a unui cec prin încălcarea dispozițiilor Legii nr. 59/1934, în dauna unui număr mare de societăți comerciale, cărora le-a produs prejudicii importante, ce nu au fost achitate nici până în prezent.

Ca atare, nu se poate susține că pedepsele de 4 ani și 6 luni închisoare pentru înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și de 4 luni închisoare pentru infracțiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 sunt greșit individualizate în raport cu limitele mari ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea mai gravă săvârșită de inculpat, chiar redusă ca urmare a aplicării art. 74 și art. 76 C. pen. (pentru înșelăciune, 10-20 ani, minimul putând fi redus până la o treime), sau înfrâng principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor sociale lezate și sancțiunile penale. Împotriva deciziei penale nr. 49 din 19 martie 2012 a declarat recurs inculpatul B.C.

Motivele de recurs au invocat două cazuri de casare, art. 385 9 alin. (1) pct. 10 și 12 C. proc. pen. Astfel, s-a apreciat de către apărare (însușindu-și un temei invocat, din oficiu, de către Ministerul Public) că nu a existat cercetare judecătorească în cauză nici la instanța de fond nici la cea de apel, deoarece nu au fost audiate părțile (art. 385 9 alin. 1 pct. 10 C. proc. pen.). De asemenea, apărarea a criticat decizia pentru faptul că, în lipsa administrării probelor, nu s-a luat în considerare data acoperirii prejudiciului de către inculpat, ceea ce conduce la o altă încadrare juridică și implicit la alte limite de pedeapsă. Analizând hotărârea recurată, decizia penală nr. 49 din 19 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul pentru următoarele considerente: Cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc.

pen.: Analiza cazului de casare invocat de către Ministerul Public și însușit de către inculpat presupune analiza cercetării judecătorești în prezentul dosar. Cauza prezentă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la 12 aprilie 2011, având primul termen de judecată la 19 aprilie 2011. La 19 aprilie 2011 cauza a fost amânată la cererea inculpatului pentru a-și angaja avocat ales pentru data de 10 mai 2011. La termenul de la 10 mai 2011 inculpatul a fost prezent, alături de avocatul ales. Cauza a fost amânată pentru 31 mai 2011, la cererea societății comerciale F.P., pentru a-și angaja avocat. O altă parte vătămată, societatea comercială C., s-a constituit parte civilă. La termenul de la 31 mai 2011, față de lipsa inculpatului, instanța a precizat că nu va audia părțile vătămate cărora le-a pus în vedere să depună în scris cereri de constituire ca părți civile.

Cauza a fost amânată la 14 iunie 2011. La termenul de la 14 iunie 2011 avocatul inculpatului a depus acte referitoare la acoperirea unei părți a prejudiciului. Cauza a fost amânată la 6 septembrie 2011, la cererea inculpatului, pentru a mai achita o parte din prejudiciu și pentru a dovedi existența unei soluții de scoatere de sub urmărire penală pentru faptele din prezenta cauză. La termenul de la 6 septembrie 2011 cauza a fost amânată la 4 octombrie 2011 pentru a se face demersuri la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Buzău, pentru a comunica informații complete despre părțile responsabile civilmente în vederea citării acestora. La termenul de la 4 octombrie 2011 s-a amânat cauza la 1 noiembrie 2011 pentru a fi introduse în cauză patru părți responsabile civilmente.

La termenul de la 1 noiembrie 2011 cauza a fost amânată la 29 noiembrie 2011 pentru a se cita părțile care nu aveau termen în cunoștință și pentru a se verifica acoperirea prejudiciului. La termenul de la 29 noiembrie 2011 instanța a declarat terminată cercetarea judecătorească și a acordat cuvântul în dezbateri. În cauză a fost amânată pronunțarea la 13 decembrie 2011, când inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 170 din 13 decembrie 2011. În apel cauza a avut primul termen de judecată la 28 februarie 2012, când s-a acordat termen pentru neîndeplinirea procedurii de citare cu părțile responsabile civilmente pentru data de 19 martie 2012. La termenul de la 19 martie 2012 instanța de apel a pronunțat decizia penală nr. 49/2012.

Examinând termenele acordate în cauză, instanța de recurs constată că cercetarea judecătorească reprezintă procedeele prin care se administrează probele. Acest grup de acte de judecată constituie o caracteristică a judecății în primă instanță, atât prin obligativitatea efectuării lor, cât și prin ordinea și conținutul lor. În cadrul cercetării judecătorești se administrează probe pentru lămurirea faptelor și împrejurărilor cauzei sub toate aspectele în condiții de nemijlocire, publicitate și contradictorialitate. Cercetarea judecătorească are ca obiect, în primul rând, administrarea probelor ca cerință a principiului nemijlocirii ședinței de judecată în scopul perceperii directe a probelor de către instanța de judecată.

În cauza de față cercetarea judecătorească s-a limitat la verificarea unor aspecte obiective ce țineau de constituirea de părți civile, respectiv plata de către inculpat a unor sume către persoanele juridice cu care avea la acel moment raporturi comerciale. Principala problemă pusă în discuție de o cauză penală este vinovăția persoanei trimisă în judecată în raport cu faptele pentru care aceasta este acuzată. În cauza de față problema vinovăției este determinată de existența sau nu a intenției inculpatului de inducere în eroare a părților vătămate. Instanța de recurs apreciază că, în lipsa audierii inculpatului și a reprezentanților părților cu care inculpatul a avut relații comerciale, simpla existența unor datorii între persoana acuzată și debitorii săi nu justifică reținerea vinovăției.

Cercetarea judecătorească presupune administrarea de probe din care să fie clarificată inducerea în eroare, respectiv un element fraudulos în plan subiectiv, cunoașterea de către inculpat a lipsei disponibilului la momentul emiterii instrumentelor de plată, pe care să se bazeze, în afara omisiunii de plată, condamnarea persoanei acuzate. Nici instanța de fond, nici instanța de apel nu au administrat nemijlocit, în condiții de publicitate și contradictorialitate, probe cu privire la elementul subiectiv, ca de exemplu audierea reprezentanților părților civile cu privire existența unor înțelegeri referitoare la modalitatea de plată sau dacă au cunoscut, la data încheierii contractelor, că inculpatul nu poate plăti sumele datorate astfel cum s-a angajat sau audierea inculpatului asupra săvârșirii faptei și vinovăției acestuia, dacă a cunoscut faptul că instrumentele de plată nu sunt valide, în ce condiții a emis instrumentele de plată.

Intenția, ca element subiectiv al infracțiunii de înșelăciune, presupune atitudinea subiectivă în raport cu care se poate reproșa conduita persoanei acuzate. Răspunderea penală intervine, deoarece persoana acuzată și-a folosit capacitatea de înțelegere și prevedere a faptelor în scopul unui rezultat fraudulos. În cazul intenției, atingerea rezultatului fraudulos este chiar sursa actului de conduită. Criteriile de evaluare a vinovăției decurg, așadar, din comportamentul exterior al persoanei acuzate, de natură să clarifice sensul și scopul acțiunilor întreprinse de aceasta. Motivația actului de conduită este reflectată de modul în care persoana a acționat. Infracțiunea de înșelăciune este îndreptată contra patrimoniului, astfel încât diminuarea patrimoniului victimei trebuie să fie anticipată de către persoana acuzată, iar conduita persoanei acuzate adaptată acestui scop.

Cercetarea judecătorească trebuie să clarifice dacă s-au întrebuințat sau nu mijloace frauduloase pentru a fi încheiat un contract și dacă au fost folosite mijloace nereale, de natură a menține încrederea părții vătămate în realitatea înțelegerii intervenită între părți. Criteriile pentru evaluarea intenției în cazul infracțiunii de înșelăciune în convenții respectiv cu ocazia emiterii unui cec/bilet la ordin sunt, de exemplu: 1) conduita persoanei acuzate în legătură cu alte contracte sau instrumente de plată, anterior datei faptelor din actul de sesizare. Sunt avute în vedere, de exemplu: măsurile luate pentru respectarea clauzelor contractuale sau pentru efectuarea plății, coerența măsurilor cu scopul urmărit, atitudinea față de respectarea normelor care guvernează domeniul în speță, rulajul mărfurilor sau al încasărilor; 2) caracterul diferit sau consecvent al conduitei persoanei acuzate față de faptele din cauza dedusă judecății.

În afara criteriilor menționate anterior se evaluează elementele determinante pentru încheierea convenției respective, cunoașterea de către părțile contractante a modului în care se va desfășura contractul, respectiv când și cum se va face plata, existența unor împrejurări imprevizibile, emiterea de cecuri după interdicția bancară. Constatând că la termenul de la 31 mai 2011 nu au fost audiate părțile vătămate, iar inculpatul nu a fost audiat în cauză, astfel încât nu au fost administrate probe referitoare la existența laturii subiective, instanța de recurs, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, va casa decizia și va trimite cauza la Curtea de Apel Ploiești. La reluarea judecății vor fi analizate și criticile referitoare la acoperirea prejudiciului de către inculpat.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de inculpatul B.C. împotriva deciziei nr. 49 din 19 martie 2012 a Curții de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a casat în totalitate decizia penală atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului Curții de Apel Ploiești.