ÎCCJ, decizie (scj.ro #83780)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83780) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Înșelăciune.

Intenție. Criterii de evaluare

Cuprins pe materii:

Drept

penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului

Indice alfabetic:

Drept

penal

-

înșelăciune

-

intenție

C.

pen.,

art. 215 alin. (3) și (4)

În cazul infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin.

(3) și (4) C. pen., cercetarea judecătorească presupune administrarea de probe,

nemijlocit, în condiții de publicitate și contradictorialitate, cu privire la

existența intenției, constând, de exemplu, în audierea părților civile sau a

reprezentanților acestora cu privire existența unor înțelegeri referitoare la

modalitatea de plată sau cunoașterea, la data încheierii contractelor, a

faptului că inculpatul nu poate plăti sumele datorate ori audierea inculpatului

cu privire la cunoașterea de către acesta a lipsei disponibilului la momentul

emiterii cecurilor și la condițiile în care le-a emis.

În cadrul criteriilor pentru evaluarea intenției în cazul

infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. (3) și (4) C. pen. se

înscriu conduita persoanei acuzate în legătură cu alte contracte sau cecuri,

anterior datei faptelor din actul de sesizare, măsurile luate pentru

respectarea clauzelor contractuale sau pentru efectuarea plății, coerența

măsurilor cu scopul urmărit, atitudinea față de respectarea normelor care

guvernează domeniul în speță, rulajul mărfurilor sau al încasărilor, precum și

caracterul diferit sau consecvent al conduitei persoanei acuzate față de

faptele din cauza dedusă judecății, alături de elementele determinante pentru

încheierea contractului, cunoașterea de către părțile contractante a modului în

care se va desfășura contractul, a momentului și a modului în care se va face

plata, existența unor împrejurări imprevizibile, emiterea de cecuri după

interdicția bancară.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 2040 din 12 iunie 2012

Prin sentința penală nr. 170 din 13 decembrie 2011 pronunțată de

Tribunalul Buzău s-a dispus, în baza art. 215 alin. (1), (3), (4) și (5) C.

pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 și art. 76 alin. (1)

lit. a) C. pen., condamnarea inculpatului B.C. la o pedeapsă de 4 ani și 6 luni

închisoare.

În baza art. 65 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani calculată cu

începere de la data executării pedepsei principale.

Prin aceeași sentință, în baza art. 84 alin. (1) pct. 2 din

Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 4 luni închisoare.

Conform art. 33, art. 34 și art. 35 C. pen., au fost contopite pedepsele principale, inculpatul având de executat pedeapsa cea mai

grea, de 4 ani și 6 luni închisoare, precum și pedeapsa complementară.

Potrivit art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului

drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit.

c) C. pen., pe durata executării pedepsei.

Totodată, inculpatul a fost obligat, în solidar cu partea

responsabilă civilmente societatea comercială F., la următoarele despăgubiri

civile - 15.113,3 lei către societatea comercială M., 27.119,62 lei debit și

dobânzi legale către societatea comercială F.P., 2.019,90 lei către societatea

comercială M.S., 7.646 lei către societatea comercială T., 14.454 lei către

societatea comercială P. și 2.002,77 lei către societatea comercială C.S.

Inculpatul a mai fost obligat, în solidar cu partea responsabilă

civilmente societatea comercială K., la 31.075,40 lei plus dobânda legală

aferentă către societatea comercială N. și la 28.849 lei către societatea

comercială C.

S-a constatat acoperit prejudiciul cauzat părții vătămate

societatea comercială V., societatea comercială P.I., societatea comercială

E.N., societatea comercială E.T. și societatea comercială R.

Conform art. 118 C. pen., s-a confiscat de la inculpat suma de

14.927,34 lei cu care partea vătămată societatea comercială E. nu s-a

constituit parte civilă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut

că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău din 7 aprilie

2011, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată

a inculpatului B.C. pentru infracțiunile de înșelăciune cu consecințe deosebit

de grave prevăzută în art. 215 alin. (1), (3), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. și eliberarea unei file cec fără a avea disponibil la

tras prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea

art. 33 lit. a) C. pen.

Analizând întregul material probator administrat în cauză,

instanța de fond a reținut următoarele:

Inculpatul este administrator la societatea comercială F., care

are ca obiect principal de activitate comerț cu ridicata nespecializat,

societatea comercială K., cu obiect principal de activitate „lucrări de

construcții a clădirilor rezidențiale și nerezidențiale”, societatea comercială

P.I. (societate dizolvată) cu obiect principal de activitate „baruri” și

administrator împuternicit la societatea comercială M.C., cu obiect principal

de activitate „baruri și alte activități de servire a băuturilor.”

În perioada 2009-2010, inculpatul a coordonat activitatea celor

patru societăți comerciale, desfășurând în mod predominant comerț cu material

lemnos.

Prin intermediul societăților comerciale pe care le administra,

inculpatul a achiziționat diverse cantități de material lemnos de la mai mulți

furnizori, deși știa că nu avea posibilități financiare pentru achitarea

mărfurilor și a indus în eroare acești furnizori prin emiterea mai multor

instrumente de plată, fără a avea disponibil în cont, în perioada în care se

afla în interdicție bancară.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal,

inculpatul B.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Ploiești

, examinând

atât motivele de apel invocate,

actele și lucrările dosarului,

cât și din oficiu cauza

sub toate aspectele,

conform

art. 371 alin. (2) C. proc. pen.

, prin decizia penală nr. 49 din 19 martie 2012, a respins, ca nefondat, apelul, constatând că prima instanță a reținut, în mod corect, situația

de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a

probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de acesta încadrarea

juridică corespunzătoare.

Curtea de apel a reținut că, prin apelul

formulat, s-au contestat anumite împrejurări ale stării de fapt reținute,

inculpatul, prin declarațiile date, inclusiv prin motivele de apel formulate,

recunoscând cea mai mare parte a faptelor reținute în sarcina sa.

Astfel, apreciază curtea de apel, pe baza probelor administrate

în cauză, a fost reținută situația de fapt expusă anterior, însușită și de

către curtea de apel, situație de fapt care a fost încadrată corespunzător și

în drept.

În esență, inculpatul B.C., în calitate de administrator la

societatea comercială F., societatea comercială K., societatea comercială P.I.

și administrator împuternicit la societatea comercială M.C., în perioada 2009-2010, a încheiat contracte și a achiziționat diverse produse, în special cantități de material lemnos

de la mai mulți furnizori, părți civile în cauză, stabilind, ca modalități de

plată, plata prin cu cec sau, mai rar, cu numerar.

Modul în care a procedat inculpatul este tipic încheierii și

executării unor contracte prin care se urmărește păgubirea furnizorului.

Astfel, în unele cazuri a achitat cu sume modice mărfuri achiziționate în

cantități mici, ca ulterior să ceară livrarea repetată de mărfuri pe care nu

le-a mai plătit. În același fel a procedat inculpatul și cu societățile care

i-au prestat diferite servicii, pe care ulterior nu le-a mai achitat.

În acest sens sunt declarațiile administratorilor societăților

păgubite și ale angajaților acestora, care au arătat că inculpatul a prezentat

firmele administrate de el ca societăți solvabile, fără datorii financiare,

care achită la termen mărfurile achiziționate sau serviciile prestate, iar după

livrarea produselor au constatat o altă situație de fapt, respectiv că nu-și

pot recupera debitele, fiindcă cecurile emise de inculpat nu putea fi

valorificate ca urmare fie a lipsei de disponibil în cont, fie a interdicției

bancare de a emite cecuri în care se aflau societățile inculpatului sau a

emiterii unui instrument de plată retras din circulație.

Cu excepția reprezentantului societății comerciale G., niciuna

din celelalte persoane nu au declarat că în momentul emiterii cecurilor ar fi

avut cunoștință de lipsa disponibilului necesar, fiind evident că în aceste

condiții nu ar mai fi livrat mărfuri inculpatului.

Date fiind numărul mare de acte materiale comise de inculpat și

valoarea ridicată a prejudiciului, care se circumscrie noțiunii de consecințe

deosebit de grave prevăzută în art. 146 C. pen., și care nu a fost acoperit până în prezent, curtea de apel nu a putut primi apărarea inculpatului,

nesusținută probator, că această situație a fost creată de natura activității

desfășurate, ce presupunea achiziționarea de bușteni, prelucrarea acestora,

valorificarea materialului, precum și a raporturilor cu beneficiarii săi, care

nu i-ar fi plătit la timp sumele datorate. Aceste împrejurări, chiar dacă s-ar

face dovada existenței lor, nu justifică conduita inculpatului în raporturile

cu părțile civile, de inducere și menținere în eroare a acestora prin emiterea

unui număr mare de instrumente de plată fără a avea disponibil în cont sau

știind că societate sa se află în interdicția de a emite cecuri și crearea unui

asemenea prejudiciu, care nu a fost achitat în prezent. Toate aceste elemente

caracterizează intenția inculpatului de a înșela părțile civile și de a obține

beneficii în această modalitate.

Împrejurarea că inculpatul a achitat în cursul procesului o mică

parte din sumele datorate părților civile nu schimbă situația de fapt sau

încadrarea juridică dată faptelor acestuia, putând fii valorificată, și chiar a

fost reținută de instanța de fond, ca circumstanță atenuantă în favoarea

inculpatului.

Curtea de apel a constat că, în cazul societății comerciale G.,

în cursul lunii octombrie 2010, societatea comercială K., administrată de

inculpat, a intenționat să cumpere de la această societate un fierăstrău

mecanic și piese de schimb, iar pentru livrarea produselor, administratorul

B.G. a solicitat inculpatului plata unui avans de 3.206 lei. Astfel, inculpatul

a emis către societatea comercială G. fila cec, cu data scadentă de 14

octombrie 2010 pentru suma de 3.206 lei, care fiind introdusă la decontare a

fost refuzată pe motiv de lipsă totală de disponibil. În aceste condiții,

administratorul societății, B.G., a refuzat să livreze produsele solicitate de

societatea comercială K. și a menționat că nu are nicio pretenție față de

inculpatul B.C.

Această faptă, de a emite fila cec fără a avea provizia

necesară, în condițiile în care beneficiarul cecului a luat cunoștință de

această împrejurare înainte de a livra produsul și de a suferi vreo pagubă,

constituie infracțiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr.

59/1934, text de lege în baza căruia, în mod corect, inculpatul a fost trimis

în judecată și condamnat în primă instanță.

Reținând că pronunțarea hotărârii de condamnare se întemeiază pe

probe sigure, certe și decisive, care nu lasă loc niciunui dubiu în privința

vinovăției inculpatului, curtea de apel a constatat că instanța de fond a

soluționat corect acțiunea penală dedusă judecății, dând faptelor comise de

inculpat încadrarea juridică adecvată, fiind în concordanță și cu decizia nr.

IX din 24 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile

Unite, pronunțată î

n aplicarea dispozițiilor art. 215

din Codul penal.

În ceea ce individualizarea pedepsei și a modalității de

executare, curtea de apel a apreciat că, î

n contextul concret al cauzei,

având în vedere situația de fapt reținută și datele care caracterizează

persoana inculpatului,

instanța de fond a efectuat o justă

individualizare a pedepselor aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii

și al cuantumului acestora, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate

criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen.

Astfel, curtea de apel a apreciat că

inculpatul

a săvârșit 14 acte materiale de înșelăciune și o faptă de emitere a unui cec

prin încălcarea dispozițiilor Legii nr. 59/1934, în dauna unui număr mare de

societăți comerciale, cărora le-a produs prejudicii importante, ce nu au fost

achitate nici până în prezent.

Ca atare, nu se poate susține că pedepsele de 4 ani și 6 luni

închisoare pentru înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și de 4 luni

închisoare pentru infracțiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea

nr. 59/1934 sunt greșit individualizate în raport cu limitele mari ale pedepsei

prevăzute de lege pentru infracțiunea mai gravă săvârșită de inculpat, chiar

redusă ca urmare a aplicării art. 74 și art. 76 C. pen. (pentru înșelăciune, 10-20 ani, minimul putând fi redus până la o treime), sau înfrâng

principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor

sociale lezate și sancțiunile penale.

Împotriva deciziei penale nr. 49 din 19 martie 2012 a declarat recurs inculpatul B.C.

Motivele de recurs au invocat două cazuri de casare, art. 385

9

alin. (1) pct. 10 și 12 C. proc. pen.

Astfel, s-a apreciat de către apărare (însușindu-și un temei

invocat, din oficiu, de către Ministerul Public) că nu a existat cercetare

judecătorească în cauză nici la instanța de fond nici la cea de apel, deoarece

nu au fost audiate părțile (art. 385

9

alin. 1 pct. 10 C. proc. pen.).

De asemenea, apărarea a criticat decizia pentru faptul că, în

lipsa administrării probelor, nu s-a luat în considerare data acoperirii

prejudiciului de către inculpat, ceea ce conduce la o altă încadrare juridică

și implicit la alte limite de pedeapsă.

Analizând hotărârea recurată, decizia penală nr. 49 din 19

martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul pentru

următoarele considerente:

Cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.:

Analiza cazului de casare invocat de către Ministerul Public și

însușit de către inculpat presupune analiza cercetării judecătorești în

prezentul dosar.

Cauza prezentă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău

la 12 aprilie 2011, având primul termen de judecată la 19 aprilie 2011.

La 19 aprilie 2011 cauza a fost amânată la cererea inculpatului

pentru a-și angaja avocat ales pentru data de 10 mai 2011.

La termenul de la 10 mai 2011 inculpatul a fost prezent, alături

de avocatul ales. Cauza a fost amânată pentru 31 mai 2011, la cererea

societății comerciale F.P., pentru a-și angaja avocat. O altă parte vătămată,

societatea comercială C., s-a constituit parte civilă.

La termenul de la 31 mai 2011, față de lipsa inculpatului,

instanța a precizat că nu va audia părțile vătămate cărora le-a pus în vedere

să depună în scris cereri de constituire ca părți civile. Cauza a fost amânată

la 14 iunie 2011.

La termenul de la 14 iunie 2011 avocatul inculpatului a depus

acte referitoare la acoperirea unei părți a prejudiciului. Cauza a fost amânată

la 6 septembrie 2011, la cererea inculpatului, pentru a mai achita o parte din

prejudiciu și pentru a dovedi existența unei soluții de scoatere de sub

urmărire penală pentru faptele din prezenta cauză.

La termenul de la 6 septembrie 2011 cauza a fost amânată la 4

octombrie 2011 pentru a se face demersuri la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Buzău, pentru a comunica informații

complete despre părțile responsabile civilmente în vederea citării acestora.

La termenul de la 4 octombrie 2011 s-a amânat cauza la 1

noiembrie 2011 pentru a fi introduse în cauză patru părți responsabile

civilmente.

La termenul de la 1 noiembrie 2011 cauza a fost amânată la 29

noiembrie 2011 pentru a se cita părțile care nu aveau termen în cunoștință și

pentru a se verifica acoperirea prejudiciului.

La termenul de la 29 noiembrie 2011 instanța a declarat

terminată cercetarea judecătorească și a acordat cuvântul în dezbateri. În

cauză a fost amânată pronunțarea la 13 decembrie 2011, când inculpatul a fost

condamnat prin sentința penală nr. 170 din 13 decembrie 2011.

În apel cauza a avut primul termen de judecată la 28 februarie

2012, când s-a acordat termen pentru neîndeplinirea procedurii de citare cu

părțile responsabile civilmente pentru data de 19 martie 2012. La termenul de

la 19 martie 2012 instanța de apel a pronunțat decizia penală nr. 49/2012.

Examinând termenele acordate în cauză, instanța de recurs

constată că cercetarea judecătorească reprezintă procedeele prin care se

administrează probele. Acest grup de acte de judecată constituie o caracteristică

a judecății în primă instanță, atât prin obligativitatea efectuării lor, cât și

prin ordinea și conținutul lor.

În cadrul cercetării judecătorești se administrează probe pentru

lămurirea faptelor și împrejurărilor cauzei sub toate aspectele în condiții de

nemijlocire, publicitate și contradictorialitate.

Cercetarea judecătorească are ca obiect, în primul rând,

administrarea probelor ca cerință a principiului nemijlocirii ședinței de

judecată în scopul perceperii directe a probelor de către instanța de judecată.

În cauza de față cercetarea judecătorească s-a limitat la

verificarea unor aspecte obiective ce țineau de constituirea de părți civile,

respectiv plata de către inculpat a unor sume către persoanele juridice cu care

avea la acel moment raporturi comerciale.

Principala problemă pusă în discuție de o cauză penală este

vinovăția persoanei trimisă în judecată în raport cu faptele pentru care

aceasta este acuzată. În cauza de față problema vinovăției este determinată de

existența sau nu a intenției inculpatului de inducere în eroare a părților

vătămate. Instanța de recurs apreciază că, în lipsa audierii inculpatului și a

reprezentanților părților cu care inculpatul a avut relații comerciale, simpla

existența unor datorii între persoana acuzată și debitorii săi nu justifică

reținerea vinovăției. Cercetarea judecătorească presupune administrarea de

probe din care să fie clarificată inducerea în eroare, respectiv un element

fraudulos în plan subiectiv, cunoașterea de către inculpat a lipsei disponibilului

la momentul emiterii instrumentelor de plată, pe care să se bazeze, în afara

omisiunii de plată, condamnarea persoanei acuzate. Nici instanța de fond, nici

instanța de apel nu au administrat nemijlocit, în condiții de publicitate și

contradictorialitate, probe cu privire la elementul subiectiv, ca de exemplu

audierea reprezentanților părților civile cu privire existența unor înțelegeri

referitoare la modalitatea de plată sau dacă au cunoscut, la data încheierii

contractelor, că inculpatul nu poate plăti sumele datorate astfel cum s-a

angajat sau audierea inculpatului asupra săvârșirii faptei și vinovăției

acestuia, dacă a cunoscut faptul că instrumentele de plată nu sunt valide, în

ce condiții a emis instrumentele de plată.

Intenția, ca element subiectiv al infracțiunii de înșelăciune,

presupune atitudinea subiectivă în raport cu care se poate reproșa conduita

persoanei acuzate. Răspunderea penală intervine, deoarece persoana acuzată și-a

folosit capacitatea de înțelegere și prevedere a faptelor în scopul unui

rezultat fraudulos. În cazul intenției, atingerea rezultatului fraudulos este

chiar sursa actului de conduită. Criteriile de evaluare a vinovăției decurg,

așadar, din comportamentul exterior al persoanei acuzate, de natură să

clarifice sensul și scopul acțiunilor întreprinse de aceasta. Motivația actului

de conduită este reflectată de modul în care persoana a acționat.

Infracțiunea de înșelăciune este îndreptată contra

patrimoniului, astfel încât diminuarea patrimoniului victimei trebuie să fie

anticipată de către persoana acuzată, iar conduita persoanei acuzate adaptată

acestui scop. Cercetarea judecătorească trebuie să clarifice dacă s-au

întrebuințat sau nu mijloace frauduloase pentru a fi încheiat un contract și

dacă au fost folosite mijloace nereale, de natură a menține încrederea părții

vătămate în realitatea înțelegerii intervenită între părți.

Criteriile pentru evaluarea intenției în cazul infracțiunii de

înșelăciune în convenții respectiv cu ocazia emiterii unui cec/bilet la ordin

sunt, de exemplu:

1) conduita persoanei acuzate în legătură cu alte contracte sau

instrumente de plată, anterior datei faptelor din actul de sesizare. Sunt avute

în vedere, de exemplu: măsurile luate pentru respectarea clauzelor contractuale

sau pentru efectuarea plății, coerența măsurilor cu scopul urmărit, atitudinea

față de respectarea normelor care guvernează domeniul în speță, rulajul

mărfurilor sau al încasărilor;

2) caracterul diferit sau consecvent al conduitei persoanei

acuzate față de faptele din cauza dedusă judecății. În afara criteriilor

menționate anterior se evaluează elementele determinante pentru încheierea

convenției respective, cunoașterea de către părțile contractante a modului în

care se va desfășura contractul, respectiv când și cum se va face plata,

existența unor împrejurări imprevizibile, emiterea de cecuri după interdicția

bancară.

Constatând că la termenul de la 31 mai 2011 nu au fost audiate

părțile vătămate, iar inculpatul nu a fost audiat în cauză, astfel încât nu au

fost administrate probe referitoare la existența laturii subiective, instanța

de recurs, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, va casa decizia și

va trimite cauza la Curtea de Apel Ploiești. La reluarea judecății vor fi

analizate și criticile referitoare la acoperirea prejudiciului de către

inculpat.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de inculpatul B.C. împotriva deciziei nr. 49 din 19 martie 2012 a Curții de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a casat în

totalitate decizia penală atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului

Curții de Apel Ploiești.