ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1635/2017

HOTĂRÂRE

08.11.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1635/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Asupra conflictului negativ de competență;

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Ludus la data de 22 aprilie 2017, sub număr unic de dosar x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. prin C. S.A., constatatarea că operațiunile de încasare a dobânzii aferente creditului acordat de către C. S.A. prin Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din data de 25,04.2008 efectuate de pârâta B.., începând cu data data cesiunii creanței de către D. către pârâta B., și până în prezent, sunt lovite de nulitate absolută; anularea încasărilor efectuate de pârâta B. sumelor plătite de mine cu titlu de dobândă pentru creditul acordat de către C. S.A. prin Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din data de 25.04,2008 efectuate de pârâta B.., începând cu data data cesiunii creanței de către D. către pârâta B.. și până în prezent; obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate de reclamantă cu titlul de dobândă pentru creditul acordat de către C. S.A. prin Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din data de 25.04.2008 efectuate de pârâta B.., începând cu data cesiunii creanței de către D. către pârâta B.. și până în prezent, cu dobânda legală calculată începând cu data plății și până la restituirea efectivă a sumei solicitate.

La data de 07 iulie 2016, pârâta a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepția lipsei competenței generale, materiale și teritoriale a Judecătoriei Luduș aratând că B. nu este o persoană juridică română și nu are un sediu permanent în Romania, nici reședința și nici fondul de comerț în această țară.

Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma excepției invocate in temeiul art. 132 din noul C. proc. civ., instanța a admis-o pentru următoarele motive:

În cauză nu sunt incidente prevederile legale referitoare la competența instanței în cazurile privind protecția consumatorilor, ci sunt incidente prevederile art. 107 C. proc. civ. potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul paratul, daca legea nu prevede altfel.

Având in vedere faptul ca sediul mandatarului este în loc. București, str. x, instanța a admis excepția și a dispus declinarea competenței către Judecătoria Sectorului 1 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București.

Analizând prioritar, în baza art. 248 C. proc. civ., excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București, invocată din oficiu, excepție de procedură, dilatorie și absolută, instanța a reținut următoarele:

În soluționarea excepției, instanța a avut în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene privind interpretarea noțiunii de clauză abuzivă în contractele încheiate cu consumatorii astfel cum aceasta este prevăzută de Directiva nr. 93/13/CEE - în ceea ce privește clauzele atributive de competență, respectiv cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt. împotriva Erzsebet Sustikne Gyorfi și cauza C-137/08 VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider.

Instanța a reținut că, în cauzele antemenționate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost confruntată cu problema determinării obligațiilor ce revin instanței naționale începând din momentul în care se ridică problema de a stabili eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale prin care i se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă.

Răspunzând acestei chestiuni, Curtea a reamintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul de protecție pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Curtea a statuat de asemenea că, având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alin. (1) din directiva menționată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți.

Pentru a asigura protecția urmărită de directivă, Curtea a subliniat că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract.

Astfel, în cadrul atribuțiilor care îi revin în temeiul dispozițiilor directivei, instanța națională trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al acestei directive. În caz afirmativ, instanța menționată este obligată să aprecieze, dacă este cazul din oficiu, această clauză în raport cu cerințele privind protecția consumatorului prevăzute de directiva menționată.

În ceea ce privește prima fază a examinării ce trebuie efectuată de instanța națională, rezultă din dispozițiile coroborate ale articolelor 1 și 3 din directivă că aceasta se aplică oricărei clauze prin care se stabilește competența jurisdicțională teritorială exclusivă, ce figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator și nu a făcut obiectul unei negocieri individuale.

Pentru a garanta eficacitatea protecției consumatorilor urmărită de legiuitorul Uniunii, instanța națională trebuie, prin urmare, în toate cazurile și indiferent de normele de drept intern, să determine dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor și un consumator.

În ceea ce privește o clauză care a fost inserată fără a face obiectul unei negocieri individuale într-un contract încheiat între un consumator și un vânzător sau un furnizor și care conferă o competență exclusivă instanței în raza căreia era situat sediul vânzătorului sau al furnizorului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, că o astfel de clauză trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 din directivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Concluzia curții sub acest aspect a fost în sensul că instanța națională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă, ce figurează în contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizată și care a fost încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, intră în domeniul de aplicare al directivei și, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.

Analizând contractul de credit nr. x/2000/9226 din 25.04.2008 strict prin prisma competenței teritoriale, instanța a observat că în art. 16.2 din convenție a fost inserată clauza potrivit căreia orice litigiu în legătură cu prezentul contract care nu s-a putut soluționa amiabil între părți, va fi soluționat de instanțele judecătorești din localitatea unde este înregistrat sediul social al băncii. Prin urmare, a fost stabilită astfel o competență exclusivă în favoarea instanțelor de la sediul băncii.

Instanța a analizat dacă alegerea competenței instanței de la sediul băncii poate provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Dată fiind distanța mare dintre localitatea de domiciliu a reclamantei și instanța aleasă ca fiind competentă teritorial se creează o prezumție în sensul că deplasarea și cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în fața instanței s-ar putea dovedi disuasive și l-ar putea determina pe acesta să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare.

În timp ce Curtea reține în sarcina instanțelor naționale obligația de analiza caracterul abuziv al unei clauze de stabilire a competenței în favoarea instanțelor de la domiciliul vânzătorului, procedura de urmat în aceste cazuri nu poate fi decât cea reglementată de dreptul intern, or, posibilitatea instanțelor române de a-și analiza competența de a soluționa o cauză este restrânsă la posibilitatea de a invoca excepția necompetenței teritoriale.

S-a reținut că, în lumina normelor comunitare, legiuitorul român a prevăzut în mod expres în Noul C. proc. civ. că "în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă" (art. 126 alin. (2).

Pe de altă parte, ținând seama că acțiunea vizează obligații născute din contractul de credit nr. x/2000/9226 din 25.04.2008, precum și din contractele de cesiune de creanță, iar reclamanta a înțeles să se adreseze Judecătoriei Luduș, instanța a reținut și incidența în cauză a prevederilor art. 112 alin. (8) C. proc. civ.

Față de cele mai sus expuse, în baza art. 132 raportat la art. 135 C. proc. civ., instanța a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Luduș, a constatat ivit conflict negativ de competență între Judecătoria Luduș și Judecătoria Sectorului 1 București, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Luduș competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prin art. 16.2 din convenția de credit a fost inserată clauza potrivit căreia orice litigiu în legătură cu această convenție care nu s-a putut soluționa amiabil între părți, va fi soluționat de instanțele judecătorești din localitatea unde este înregistrat sediul social al băncii.

Aceasta clauză întrunește condițiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE, având în vedere distanța dintre localitatea de domiciliu a reclamantei și instanța apreciată ca fiind competentă teritorial, întrucât se creează o prezumție în sensul că deplasarea și cheltuielile implicate în sarcina consumatoarei pentru a compărea în fața instanței s-ar putea dovedi disuasive și ar putea-o determina pe aceasta să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare.

În aceste condiții, clauza atributivă de competență nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun, înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., ci regula înscrisă în art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în conformitate cu care, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 mai este competentă instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Așa fiind, față de dispozițiile legale arătate și în raport de obiectul cauzei întrucât reclamanta-consumatoare A. are domiciliul în loc. Luduș iar pârâta C. S.A București are reprezentanță de asemenea, pe raza Judecătoriei Luduș, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Luduș și, în considerarea prevederilor art. 135 C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.