ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1582/2017

HOTĂRÂRE

26.10.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1582/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Asupra conflictului negativ de competență de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 iulie 2017 pe rolul Judecătoriei Pitești, secția Civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, pe calea ordonanței președințiale, să constate nulitatea notificării de reziliere nr. x/18.07.2017, încetarea efectelor imediate ale notificării menționate și suspendarea executării obligației de plată a sumei de 49.122,50 RON și de predare a spațiului ce face obiectul contractului de închiriere pentru spații de desfacere încheiat între părți la 15 decembrie 2014.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 997 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 7004/2017 din 2 august 2017, Judecătoria Pitești, secția Civilă a admis excepția propriei necompetențe teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a hotărî în acest sens, instanța inițial sesizată, verificându-și din oficiu propria competență, în baza art. 131 C. proc. civ., și constatând că la art. 9.9 din contractul de închiriere pentru spații de desfacere încheiat la 15 decembrie 2014 între pârâtă, în calitate de proprietar, și reclamantă, în calitate de chiriaș, părțile în litigiu au stipulat o clauză atributivă de competență exclusivă în favoarea instanțelor de la sediul proprietarului, a dat eficiență regulii generale în materia competenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, în a cărei circumscripție se află sediul pârâtei.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată la 28 august 2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, secția Civilă, sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 6540/2017 din 18 septembrie 2017, instanța de declinare a admis excepția propriei necompetențe teritoriale, invocată din oficiu, și pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a acțiunii introductive în favoarea Judecătoriei Pitești. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 1 București, față de obiectul cererii de chemare în judecată, a reținut că în speță competența teritorială este relativă fiind guvernată de norme de ordine privată, astfel că instanța inițial sesizată nu putea din oficiu să invoce necompetența sa teritorială, în condițiile în care pârâta nu a înțeles să se prevaleze de beneficiul instituit de legiuitor în favoarea sa la art. 999 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, în baza dispozițiilor art. 134 C. proc. civ. a suspendat judecarea cauzei și, potrivit art. 135 alin. (1) din același Cod, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție.

La 23 octombrie 2017, conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă și Judecătoria Pitești, secția Civilă a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Pitești, secția Civilă competența de soluționare a cauzei, pentru considerentele ce succed:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

În speță, reclamanta A. S.R.L., având sediul în Pitești, județul Argeș, a învestit Judecătoria Pitești cu o cerere formulată pe calea ordonanței președințiale împotriva pârâtei B. S.R.L., cu sediul în București, solicitând instanței să constate nulitatea notificării de reziliere nr. x/18.07.2017 a contractului de închiriere pentru spații de desfacere încheiat la 15 decembrie 2014, notificare emisă de pârâtă, în calitate de proprietar. De asemenea, reclamanta s solicitat instanței să dispună încetarea imediată a efectelor notificării menționate și suspendarea executării obligațiilor de plată a sumei de 49.122,50 RON și de predare a spațiului ce face obiectul contractului de închiriere pentru spații de desfacere încheiat între părți la 15 decembrie 2014.

La primul termen de judecată din 2 august 2017, judecătoria inițial sesizată, verificându-și competența potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., a invocat din oficiu excepția propriei necompetenței teritoriale și a declinat cauza spre competentă soluționare către Judecătoria Judecătoria Sectorului 1 București.

Dispozițiile art. 998 C. proc. civ. prevăd că "cererea de ordonanță președințială se va introduce la instanța comepetentă să se pronunțe în primă instanță asupra fondului dreptului".

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este enunțată de art. 107 C. proc. civ., în sensul că "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.".

Prin urmare, regula înscrisă în art. 107 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.

Totodată, este de remarcat că părțile au stipulat la art. 9.9 din contractul de închiriere o clauză atributivă de competență exclusivă, potrivit căreia "orice dispute juridice decurgând din sau în legătură cu prevederile prezentului contract și care nu pot fi soluționate de către părți în 30 de zile de la ivirea lor, prin negocieri purtate cu bună credință, vor fi soluționate în mod definitiv de instanțele judecătorești române competente de la sediul proprietarului", respectiv în favoarea instanțelor de la sediul pârâtei, din București.

Astfel, clauza precitată concordă cu prevederile art. 126 alin. (1) C. proc. civ. "părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă", având în vedere că obiectul litigiului vizează executarea unui contract de închiriere imobil.

Raportat la obiectul cererii de chemare ăn judecată mai sus arătat, în speță se atrage și incidența dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 și 4 C. proc. civ., care statuează competența teritorială alternativă în favoarea instanței instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract și în favoarea instanței locului situării imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune de imobil.

Astfel, se reține incidența în cauză și a dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., care statuează că "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

În speță, se constată că reclamanta A. S.R.L. având sediul în Pitești, a optat pentru promovarea cererii sale introductive pe rolul Judecătoriei Pitești, contrar convenției părților de stabilire a competenței de soluționare a eventualelor litigii izvorâte din modul de executare a obligațiilor contractuale, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, instanța de la locul situării sediului proprietarului imobilului închiriat, repectiv de la sediul pârâtei.

Din analiza textelor legale evocate, rezultă că, procedând în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., părțile pot stabili ca litigiul dintre ele să fie judecat de o altă instanță decât cea competentă teritorial potrivit legii, doar în cazul competenței teritoriale relative, nu și în cazul competenței exclusive, absolute.

Pentru a se determina dacă normele de competență teritorială de la care părțile contractului de închiriere din 15 decembrie 2014 au dorit să deroge, prin clauza atributivă de competență exclusivă, conform art. 126 alin. (1) C. proc. civ., sunt de ordine privată sau dimpotrivă, de ordine publică, se vor avea în vedere dispozițiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "necompetența este de ordine publică: în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura".

Din coroborarea art. 129 alin. (2) pct. 3 cu art. 126 alin. (1) C. proc. civ. se reține că are caracter absolut competența teritorială exclusivă și caracter relativ competența teritorială generală și alternativă în pricinile privitoare la bunuri și la alte drepturi de care părțile pot să dispună.

În consecință, competenta teritorială de drept comun reglementată de art. 107 alin. (1) C. proc. civ. și competența teritorială alternativă, instituită de dispozițiile art. 107-113 C. proc. civ., au caracter relativ.

Având în vedere că litigiul dintre părți vizează drepturi și obligații ce izvorăsc dintr-un contract de închiriere a unui imobil, contract cu executare succesivă, reclamantului i se recunoaște posibilitatea legală de a introduce cererea sa de chemare în judecată fie la instanța competentă potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., instanța de la (sediul pârâtului), ori la instanța competentă în baza art. 113 alin. (1) pct. 3 și 4 C. proc. civ., fie la instanța stabilită conform convenției, raportat la art. 126 alin. (1) din același Cod.

Față de cele anterior expuse, instanța supremă reține că normele menționate sunt de ordine privată, având în vedere că art. 129 alin. (2) C. proc. civ. statuează cazurile de competență de ordine publică, între care nu se regăsește competența teritorială relativă, așa cum este cazul celei incidente în cauză.

În această situație, Înalta Curte impune concluzia că verificarea de către Judecătoria Pitești a propriei competențe teritoriale în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., nu justifică declinarea competenței sale în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, în condițiile în care prevederile art. 130 alin. (3) din același Cod statuează expres invocarea excepției necompetenței teritoriale relative exclusiv de către pârât și limitativ, doar prin întâmpinare sau, în cazul în care aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Din interpretarea normei legale menționate, rezultă explicit că, abilitând exclusiv pârâtul în formularea acestei excepții, legiuitorul a urmărit să protejeze interesul acestei părți, singura care ar putea fi prejudiciată prin învestirea altei instanțe și în același timp, să asigure celeritatea desfășurării proceselor civile, prin înlăturarea tergiversării soluționării litigiilor generată de declinarea competenței teritoriale între diferite instanțe.

În acest context, Înalta Curte reține că verificarea propriei competențe de către instanța învestită cu soluționarea unei pricini trebuie făcută cu respectarea regimului juridic specific competenței generale, materiale și teritoriale și a limitelor în care poate fi invocată excepția de necompetență în raport de natura sa și de persoanele care o pot invoca.

Cum în speță, potrivit dispozițiilor art. 999 alin. (1) teza ultimă, întâmpinarea nu era obligatorie, pârâta B. S.R.L. putea invoca excepția de necompetență teritorială la primul termen la care a fost legal citată, respectiv la 2 august 2017.

Din verificarea practicalei și a considerentelor sentinței nr. 7004/2017, pronunțată de Judecătoria Pitești, rezultă că pârâta a fost reprezentată convențional, iar apărătorul acesteia nu a invocat excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Pitești. Mai mult decât atât, din considerentele hotărârii de declinare, pagina 1 verso, paragraf 8, teza finală, se constată că excepția de necompetență teritorială a fost invocată din oficiu, de către judecătorul fondului, contrar dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Așa fiind, având în vedere că în speță este vorba de o necompetență relativă, iar nu de una de ordine publică, care ar fi îndreptățit Judecătoria Pitești să invoce din oficiu necompetența sa teritorială, precum și în considerarea opțiunii reclamantei pentru această instanță și a pasivității pârâtei, care deși reprezentată de avocat la primul termen de judecată nu a înțeles invoce necompetența teritorială a instanței inițial sesizate, Înalta Curte impune concluzia că Judecătoriei Pitești îi revine competența soluționării cauzei, competența teritorială a acesteia rămânând câștigată cauzei în condițiile anterior expuse.

Față de considerentele reținute, văzând și dispozițiile dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, urmează să stabilească competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești.