ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2141/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 22 februarie 2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu C., obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament nr. x situat în București, str. x, compus din 3 camere, bucătărie, vestibul, cămară, culoar, baie, boxă subsol, cameră serviciu mansardă, în suprafață utilă de 73,95 mp, reprezentând cotă indiviză de 16,87% din imobil și părțile de folosință comună și teren în suprafață de 21,33 mp situat sub construcție și imobilul garsonieră situat la aceeași adresă, nivelul subsol, compus din 1 cameră, cămară, bucătărie, în suprafață utilă de 19,42 mp, reprezentând cotă indiviză de 4,43% din părțile de folosință comună ale imobilului și teren în suprafață de 5,6 mp situat sub construcție; precum și evacuarea pârâtei din aceste spații pentru lipsa titlului, cu cheltuieli de judecată. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 480 și următ. C. civ. de la 1864, art. 4, art. 5, art. 6 alin. (6), art. 555, art. 557 alin. (1) teza finală, art. 562 alin. (1) teza finală, art. 563, art. 566, art. 1832 C. civ. 2009, art. 155 alin. (6), art. 163 alin. (6), art. 192, art. 194, art. 252 alin. (1), art. 453 C. proc. civ. 2010, republicat, art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 30/1994, art. 20 alin. (2) și art. 44 din Constituția României.

Sentința pronunțată de tribunal Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința nr. 66 din 18 ianuarie 2017, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți, pe care i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2400 RON către pârâtă.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 452 A din 3 mai 2018, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțate de tribunal. Au fost obligați apelanții să plătească intimatei cheltuieli de judecată în apel, în sumă de 1.000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei, reclamanții A. și B. au declarat recurs, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând casarea, în tot, a deciziei atacate, reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii acțiunii introductive. În motivarea recursului declarat, au susținut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate: - în mod eronat s-a reținut de către instanța de apel că autorul lor, D., ar fi obținut hotărârea de revendicare prin "incidența Legii nr. 10/2001", în realitate temeiul juridic al acțiunii în revendicare fiind art. 480 C. civ., argumentul fiind că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acesta a înțeles să uzeze de dispozițiile dreptului comun, respectiv să continue acțiunea judiciară, iar nu să o suspende în temeiul legii speciale și nici nu a făcut vreo notificare în temeiul acestei legi. Greșită este și aprecierea instanței de apel (paragraful 3 pag. 23) în sensul că autorului reclamanților i s-ar fi recunoscut prin Decizia civilă nr. 1321/2004 "obligativitatea supunerii față de prescripțiile Legii nr. 10/2001, în privința revendicării imobilului", recurenții reamintind că prin Decizia civilă 1321/2004, autorului lor i-a fost admisă acțiunea în revendicare în temeiul art. 480 C. civ., iar nu în temeiul Legii nr. 10/2001, recunoscându-i acestuia calitatea de proprietar cu efect retroactiv asupra întregului imobil (inclusiv spațiile revendicate) ce a fost preluat de stat în detenție, fără titlu valabil. Așa fiind, atât autorul lor, cât și reclamanții au promovat acțiunile în revendicare pe calea dreptului comun, iar în ceea ce îi privește au invocat situația subsidiară prevăzută de Decizia nr. 33/2008 teza a doua, temei asupra căruia instanța de apel nu s-a pronunțat. În mod eronat, nici instanța de apel și nici cea de primă instanță nu au luat în considerare argumentele vizând faptul că prin acțiunea în revendicare s-a statuat cu putere de lucru judecat că întreg imobilul din str. x 19 a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, inclusiv spațiile revendicate în cauză. Or, astfel fiind, apartamentul și garsoniera nu puteau face obiectul înstrăinării în temeiul Legii nr. 112/1995, care a permis înstrăinarea către chiriași a spațiilor ce au trecut în proprietatea, iar nu doar în detenția statului, cu titlu valabil. - decizia instanței de apel este fundamentată pe considerente care nu au legătură cu speța dedusă judecății - fiind indicate în acest sens paragraful ultim de la fila x și cel dintâi al filei 23 din redactarea deciziei atacate - în care nu se pune problema "plății creanțelor datorate de stat", nici cea "eșalonării plății" pentru a se justifica aprecierile instanței asupra eficacității mecanismului de restituire prin echivalent, în comparație cu cel implementat prin titlul VII al Legii nr. 247/2005. Astfel de considerente, susțin recurenții, nu au nicio legătură cu cauza, fiind vădit contradictorii și demonstrând că instanța a făcut o greșită aplicare a legii. - instanța de apel motivează nelegal (paragraful 4 pag. 23) că reclamanții, nefiind notificatori, în temeiul Deciziei nr. 33/2008, se impune respingerea ca nefondată a cererii în revendicare. Statuând astfel, susțin recurenții, instanța de apel nu a luat act că pe parcursul judecării dosarului de revendicare autorul acestora nu a solicitat suspendarea cauzei, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, nu a avut interes în a notifica Primăria Municipiului București cu o cerere în temeiul legii speciale, înțelegând să continue acțiunea în revendicare pe dreptul comun, în temeiul art. 480 C. civ., finalizată cu Decizia civilă nr. 1321/2004, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat că întreg imobilul a trecut posesia statului fără titlu valabil. Nici reclamanții înșiși, față de această situație, nu aveau interesul de a notifica Primăria Municipiului București, orice notificare în atare condiții fiind neavenită. - instanța de apel nu a analizat și nici nu s-a pronunțat asupra Deciziei nr. 33/2008, invocată ca temei de drept subsidiar al acțiunii în revendicare, pentru a reține că reclamanții sunt cei care dețin un bun actual în sensul CEDO și nu intimata, dat fiind că Statul român a încheiat act de înstrăinare către intimată cu nerespectarea Legii nr. 112/1995. - sunt nelegale și considerentele de la pag. 25 par. 3 ale deciziei recurate, prin care au fost calificate ca ineficace juridic criticile reclamanților referitoare la notificarea adresată de D. Primăriei Municipiului București, prin care se cerea să nu se înstrăineze apartamente din imobil către chiriași, la lipsa titlului valabil al statului asupra bunurilor revendicate, la faptul că întreg imobilul nu a intrat în patrimoniul statului român, lipsa bunei credințe a părților contractante care cunoșteau despre existența litigiului și au încheiat actul de vânzare-cumpărare, de conivență fiind și cu încălcarea Legii nr. 112/1995. - Nelegal s-a reținut și că autorul reclamanților nu a contestat în termenul prevăzut de lege actul de înstrăinare către C. și E., împrejurare ce a condus, în opinia instanței de apel, la consolidarea acestora. Motivarea este nelegală deoarece, în raport de temeiul juridic invocat de reclamanți, soluționarea acțiunii nu presupunea analiza cauzelor de nulitate a actelor de înstrăinare, instanța fiind chemată să dea preferabilitate unuia dintre titlurile în concurs, prin compararea acestora și a titlurilor autorilor de la care provin. Or, reclamanții au dovedit continuitatea transferului succesiv al dreptului de proprietate de la autorul originar, F., în timp ce intimata deține un pretins titlu care provine de la statul român prin UAT Municipiul București, un neproprietar, un detentor precar. Pe de altă parte, chiar din analiza subsidiară invocată de reclamanți, întemeiată pe teza a doua a Deciziei nr. 33/2008 (pe care instanța nu a motivat și nu s-a pronunțat), rezultă că ei dețin un bun actual, în înțelesul acestei decizii de recurs în interesul legii. În concursul dintre titluri, reclamanți susțin că ei se află în posesia celui originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce a fost reconfirmat autorului lor, cu efect retroactiv și în mod irevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat și admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București. Totodată, demersurile de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de autorul recurenților, care să pună capăt acestei încălcări. În jurisprudența actuală a curții, s-a reținut că, în ipoteza în care intimata deține un "bun", în sensul Convenției, neanulat, aceasta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și următ. C. civ. și/sau în baza Legii nr. 1/2009, evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție. În acest context, Curtea Europeană a reținut, în cauză, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe C. civ., având în vedere implicit, atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului. În condițiile în care intimata-pârâtă nu a sesizat în cauză instanța cu o cerere de chemare în garanție a statului, nimic nu o împiedica pe aceasta să solicite dezdăunarea cu privire la bunul de care ar fi evinsă, ulterior, în condițiile sesizării instanței competente cu o cerere având acest obiect. Recurenții au susținut că acțiunea în revendicare imobiliară nu este în niciun fel condiționată de anularea actului de vânzare a bunului lor de către vânzătorul neproprietar, ea derivând direct din existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, fiind mijlocul tipic de protecție a acestui drept. În cauză, nu se pune problema existenței unui conflict între acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, în condițiile în care acest ultim act normativ reglementează cazurile și condițiile în care imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în natură sau în echivalent foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora. Au precizat că Legea nr. 112/1995, sub imperiul căreia a avut loc vânzarea apartamentelor, nu este aplicabilă bunurilor cu privire la care statul român nu are un titlu valabil. Aceștia au mai amintit că, la momentul preluării bunului de către stat fără titlu, nici autorii lor, dar nici ei înșiși nu au fost despăgubiți în conformitate cu prevederile legale, astfel că, în situația respingerii capătului de cerere în revendicare prin compararea titlurilor, combinată cu imposibilitatea de a primi juste despăgubiri, atât autorul D., cât și ei suportă o sarcină excesivă, dreptul de proprietate fiind în acest caz lipsit de eficiență. Din analiza și compararea titlurilor, atât în baza dreptului comun și/sau a Deciziei nr. 33/2008 teza ultimă, recurenții au solicitat a se da eficiență titlului lor, care este mai caracterizat și provine de la adevăratul proprietar, pe când pârâta a dobândit de la un neproprietar.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin Încheierea din 16 octombrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 452 A din 3 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 20 noiembrie 2019.

Apărările formulate în cauză Intimata - pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat, în esență, că este proprietara bunului revendicat, conform contractului încheiat cu G., ce nu a fost desființat, imobilul fiind intabulat în cartea funciară. A precizat că deși acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă de plano, pe fond aceasta este neîntemeiată, deoarece în concursul dintre legea generală și cea specială, se aplică prioritar legea specială. Prin răspunsul la întâmpinare depus de recurenți s-a solicitat a se înlătura în totalitate apărările intimatei-pârâte. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora. În esență, recursul declarat a criticat nesoluționarea de către instanțele de fond a acțiunii în revendicare deduse judecății prin aplicarea exclusiv a dreptului comun, așadar prin utilizarea criteriului comparării titlurilor aflate în concurs, urmărirea succesiunii transmiterii dreptului din autor în autor și recunoașterea preferabilității aceluia mai bine caracterizat, respectiv a titlului ce dovedește o vechime mai mare, care provine de la autorul originar, ce a efectuat primul formalitățile de publicitate imobiliară. Similar conținutului cererii de chemare în judecată, reclamanții au subliniat faptul că cererea lor în revendicare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 vechiul C. civ. și, respectiv, art. 555 din Noul C. civ., cu excluderea Legii nr. 10/2001, al cărei regim juridic l-au declarat a fi neincident cauzei și, în tot cazul, neinvocat de ei. Punctul IV al memoriului de recurs detaliază elementele prin raportare la care consideră că instanța de apel ar fi trebuit să soluționeze cererea de revendicare, după criteriul comparării titlurilor autorilor părților litigante, indicând și argumentele pentru care consideră că titlul lor, în concursul cu cel al pârâtei, este mai bine caracterizat și ar fi trebuit să-i fie recunoscută preferabilitatea. Criticile recurenților, toate susținând, în esență, teza dreptului comun cât privește cadrul legal de soluționare a cauzei nu pot fi primite. - Cu referire la cea dintâi critică a recursului, se reține că instanțele de fond au statuat în mod corect și pertinent asupra incidenței în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, dat fiind istoricul juridic al bunului revendicat, care a intrat în anul 1949 în patrimoniul URSS, de unde a fost preluat de statul român prin protocolul din 15 august 1952 și predat spre administrare Sfatului Popular al Capitalei prin Decizia acestuia nr. 1801 din 4 noiembrie 1952, preluare ce a fost calificată ca fiind una fără titlu prin Decizia civilă nr. 5144 din 26 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel fiind, prin situația sa juridică, imobilul revendicat intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 - act normativ cu caracter special, aplicabil regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - și aceasta independent de voința sau de alegerea manifestată de reclamanți în cuprinsul acțiunii lor, dat fiind că părțile nu au un drept de opțiune în privința regimului juridic aplicabil, sub aspectul dreptului material, bunurilor în general ori unui anume bun vizat prin acțiunea acestora. Aceste argumente ar fi fost suficiente cât să justifice aplicarea și luarea în considerare, în rezolvarea litigiului, a regimului special al Legii nr. 10/2001, însă instanțele au observat, în plus, că de altfel, și în litigiul soluționat irevocabil prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5144 din 26 mai 2006, s-a reținut incidența acestui act normativ, de ale cărui dispoziții s-a prevalat însuși reclamantul din acea cauză (numitul D., autor al recurenților de astăzi) în etapa procesuală a apelului soluționat prin Decizia civilă nr. 1321A din 11 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. În mod nefondat critică aceștia, cu trimitere la considerentele deciziei atacate, reținerea împrejurării că autorul D. ar fi obținut hotărârea de revendicare "prin incidența Legii nr. 10/2001", argumentând că acțiunea în revendicare soluționată prin Decizia civilă nr. 1321A din 11 iunie 2004, ca și cea de față, ar fi avut ca temei juridic dispozițiile art. 480 C. civ., autorul lor alergând să continue acțiunea judiciară introdusă anterior Legii nr. 10/2001, iar nu să o suspende pentru a urma calea procesuală dată de acest act normativ. Argumentul acestora nu combate statuarea instanței de apel asupra incidenței Legii nr. 10/2001 cazului dedus judecății care, atunci când afirmă aceasta, are în vedere normele dreptului material ale legii speciale menționate, în timp ce critica recurenților afirmă un aspect necontestat al cauzei, respectiv neurmarea de către autorul lor a procedurii special instituite pentru obținerea unei dispoziții de restituire a bunului preluat abuziv de către stat (netrimiterea unei notificări entității deținătoare), hotărârea obținută (Decizia civilă nr. 1321/2004 a Curții de Apel București) fiind rezultatul unei proceduri judiciare ce a soluționat o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, dat de art. 480 C. civ. Or, atât statuările instanțelor de fond ce au reținut incidența regimului de reglementare al Legii nr. 10/2001 cazului dedus judecății, cât și cele ale prezentei instanțe de recurs, au avut în vedere normele dreptului material ale actului normativ evocat, ca parte a cadrului juridic ce dă regimul de reglementare a bunului revendicat și, implicit, a regimului de soluționare a actualului litigiu. În sfârșit, înșiși recurenții admit implicit incidența acestui act normativ atunci când critică, fără temei după cum se va arăta, nesoluționarea acțiunii în raport de "situația subsidiară prevăzută de Decizia nr. 33/2008 teza a doua", invocând faptul că instanțele nu s-ar fi pronunțat asupra acestui temei. Aceasta întrucât Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a uniformizat practica instanțelor judecătorești privitoare la soluționarea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiuni care ridică problema concursului dintre legea specială și legea generală, categorie în care se înscrie, în mod cert și cu puterea evidenței, și acțiunea de față. Astfel fiind, s-a stabilit corect că soluționarea acțiunii în revendicare dedusă judecății nu poate avea loc exclusiv în raport de dreptul comun invocat de reclamanți, după criteriile de soluționare aplicabile unei acțiuni în revendicare de drept comun, prin compararea titlurilor concurente și a drepturilor autorilor, cu recunoașterea preferabilității celui mai bine caracterizat, ci, cu luarea în considerare și aplicarea regimului special dat de Legea nr. 10/2001, a criteriilor de analiză la care trimite decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței instanței de contencios european ce a stabilit și definit conținutul noțiunii autonome de "bun actual". - Tot nefondat pretind recurenții că instanțele de fond ar fi ignorat argumentul decurgând din statuarea, cu putere de lucru judecat, a hotărârilor de soluționare a acțiunii în revendicare formulată de autorul D., asupra preluării fără titlu valabil de către stat a întregului imobil din str. x, statuare care privește inclusiv spațiile revendicate în cauză, deținute de pârâta C.. Contrar celor susținute de recurenți, Înalta Curte reține că această statuare a Deciziilor civile nr. 1321A din 11 iunie 2004 a Curții de Apel București și nr. 5144 din 26 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost valorificată de ambele instanțe de fond în evaluarea situației lor juridice în legătură cu imobilul din București, str. x, funcție de care au arătat că autorul reclamanților a avut un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, pe care l-a valorificat însă fără succes împotriva chiriașelor cumpărătoare ale apt. 1 de la parter și garsonierei de la subsol, prin promovarea unor acțiuni în revendicare de care mai apoi s-a desistat și care s-au perimat (Dosar nr. x/2007 și nr. y/2007 ale Judecătoriei sector 1). Aceeași dezlegare a hotărârilor judecătorești invocate de recurenți a constituit baza de analiză a instanțelor de fond, care a avut ca punct de pornire situația legală reținută ca fiind aceea în care ambele părți dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenție. Totuși, Înalta Curte are în vedere că acest element al situației litigioase a cauzei nu putea constitui bază a unei analize care să privească eventuala nelegală înstrăinare de către Primăria Municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995, a celor două unități locative către chiriașele cumpărătoare C. și E., după cum au susținut recurenții, față de aspectul necontestării de către autorul reclamanților a celor două contrate de vânzare-cumpărare în termenul de 1 an defipt de art. 45 alin. final al Legii nr. 10/2001 (similar modului în care a acționat acesta în Dosarul nr. x/2003 în raport cu chiriașii cumpărători ai apt. 3, etj. 2 din același imobil, numiții H., I. și J.) și de cel al promovării prezentei acțiuni (în anul 2016) cu mult după împlinirea aceluiași termen special de prescripție, aspect de natură să se opună și unei evaluări pe cale incidentală a respectivelor acte juridice. În atare împrejurări, în mod corect s-a reținut că cele două contracte de vânzare-cumpărare, deținute în prezent doar de pârâta C., care a moștenit-o pe E., s-au consolidat prin necontestarea lor în procedura și termenul special reglementate în acest scop de Legea nr. 10/2001 (art. 45), bucurându-se de prezumția de legalitate și validitate, de natură să justifice constatarea că și pârâta se află în posesia unui "bun actual", cât privește spațiile din imobilul situat în București, str. x, dobândite de la stat, în baza unei legi în vigoare și mai înaintea declarării pe cale jurisdicțională a nevalabilității titlului statului. Aceasta, în condițiile în care, Legea nr. 10/2001 recunoaște doar un drept la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele vândute în baza unor contracte de vânzare-cumpărare neanulate, precum sunt și cele deținute de pârâtă. - Cât privește considerentele deciziei de apel despre care recurenții susțin că nu au legătură cu speța dedusă judecății, speță care nu ridică probleme de plată a creanțelor datorate de stat ori de eșalonare a plăților în cadrul mecanismului de restituire prin echivalent, se reține că, deși nu au legătură cu situația juridică concretă a bunului revendicat, nu sunt cu totul străine analizei realizate, circumscrisă considerentelor ce explică cea de-a doua teză a Deciziei nr. 33/2008 potrivit căreia "În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Așadar, considerentele vizate au explicat de ce, în viziunea instanței de apel, nu există, la data judecării prezentei cauze, neconcordanțe între Legea specială nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, date fiind soluțiile cu caracter reparator consacrate în legea internă, inclusiv cele ce asigură o dezdăunare prin echivalent a foștilor proprietari. Prin urmare, nici aceste critici nu pot fi primite. - Printr-o altă critică susțin recurenții că în mod nelegal motivează instanța de apel că, întrucât ei nu au formulat notificări, se impune respingerea ca nefondată a acțiunii în revendicare în temeiul Deciziei nr. 33/2008. Critica în acest conținut relevă o sublimare nepermisă a analizei ample și complexe realizate de instanța de apel, care nu și-a justificat în acești termeni simpliști soluția adoptată în cauză. Este adevărat că instanța de apel, ca și cea de primă instanță, au reținut, în analiza situației litigioase a cauzei faptul că nici reclamanții și nici autorul lor nu au formulat în legătură cu imobilul litigios nicio notificare în baza Legii nr. 10/2001. În egală măsură, însă au avut în vedere împrejurări precum aceea că autorul reclamanților nu a obținut nicio hotărâre de restituire împotriva pârâtei, cu un conținut și de o valoare similară celei având nr. 1321A din 11 iunie 2004, pronunțată în contradictoriu cu cumpărătorii apt. 3 de la etj. 2 din imobilul din str. x, numiții H., I. și J., că acțiunile în revendicare promovate de autorul D. împotriva pârâtei și a autoarei acesteia E. s-au perimat ca urmare a desistării acestuia de judecata lor, că prin Sentința civilă nr. 422 din 20 martie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă nu puteau fi transmise reclamanților mai multe drepturi decât avea însuți numitul D. în legătură cu imobilul din str. x, că s-au consolidat, prin neatacarea lor cu acțiunea în constatarea nulității reglementată prin dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, atât contractul pârâtei de dobândire a apt. 1 de la parterul imobilului revendicat, cât și contractul numitei E. de dobândire a garsonierei de la subsolul aceluiași imobil. Evaluând toată această situație juridică, cu observarea jurisprudenței CEDO și a dezlegărilor cu valoare obligatorie ale Deciziei nr. 33/2008, instanțele de fond au stabilit că în speță se regăsește ipoteza în care ambele părți dețin "un bun", în sensul noțiunii autonome conturată în jurisprudența instanței de contencios european, în legătură cu imobilul a cărui proprietate se dispută, și, în concursul dintre cei doi titulari ai acestuia, în raport de elemente concrete mai sus evocate, au apreciat că se impune o soluție de ocrotire a securității raporturilor juridice și a drepturilor dobândite de pârâtă, consolidate în timp. Astfel fiind, respingerea acțiunii în revendicare dedusă judecății de către reclamanți nu este nicidecum rezultat al observației (exclusive) că reclamanții sau autorul lor nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001 prin trimiterea unei notificări entității deținătoare ori al aprecierii necesității urmării căii acestei legi speciale de către reclamanți, după cum critică aceștia, astfel cum nu este nici consecința nesoluționării sale în raport de dezlegările deciziei nr. 33/2008, teza a doua, de vreme ce rezultă cu evidență că tocmai în aplicarea acestora a fost justificată soluția adoptată. Aprecierea instanțelor că nu doar reclamanții dețin un "bun", ci și pârâta justifică un "bun actual" în privința spațiilor din imobilul revendicat, dobândite în baza legii și în mod necontestat, nu demonstrează că instanța de apel nu ar fi soluționat cauza prin aplicarea dezlegărilor din Decizia nr. 33/2008, după cum fără temei critică recurenții. Se observă că atunci când neagă calitatea pârâtei de titular al unui "bun actual", reclamanții fac din nou trimitere la argumentul că Statul român ar fi încheiat acte de înstrăinare cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, aspect care însă, precum s-a arătat, nu a fost stabilit anterior într-o eventuală acțiune în constatarea nulității actelor juridice de cumpărare a apt. 1 și a garsonierei de la subsol, formulată în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 și, de asemenea, care nu mai poate fi verificat în prezenta judecată nici pe cale incidentală față de împlinirea termenului special de prescripție instituit prin alin. ultim al art. 45 din Legea nr. 10/2001. În considerarea acelorași împrejurări au fost, pe bună dreptate, declarate drept ineficace juridic criticile reclamanților din apel, critici circumscrise toate ideii de nelegalitate a contractelor de vânzare-cumpărare de dobândire de către pârâtă și numita E. a spațiilor din imobilul constând în apt. 1 și garsoniera de la subsol și evocate la pagina 25, par. 3 a deciziei atacate. Susținerea recurenților în sensul că argumentele lor îndreptate împotriva contractelor de vânzare-cumpărare de dobândire a spațiilor din imobil de către pârâtă și de către numita E. au fost formulate, nu în scopul analizării cauzelor de nulitate a acestora (deoarece, prin temeiul său, acțiunea în revendicare nici nu presupunerea o atare analiză), ci drept criterii de preferabilitate a titlurilor aflate în concurs (așadar, în detrimentul pârâtei) nu poate fi avută în vedere pentru aceleași considerente: o declarare a nevalabilității celor două acte juridice în cadrul acțiunii specifice reglementate de art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu a avut loc anterior, iar în cadrul actualei judecăți actele juridice în discuție se impun cu titlu legal și valabil, emiterea unor judecăți de valoare asupra condițiilor încheierii acestora (fie și numai în scop de stabilire a preferabilității titlurilor în concurs) nemaiputând fi realizată decât cu eludarea alin. final al art. 45. Este inutilă analiza criticilor repetate prin care, sub diverse forme, recurenții afirmă că ei dețin un "bun actual" dat fiind că, așa cum s-a arătat anterior, instanțele de fond au reținut această situație juridică în privința reclamanților în legătură cu imobilul revendicat. Cât privește posibilitățile de dezdăunare a chiriașei cumpărătoare prin mecanismul acțiunii în garanție pentru evicțiune, se reține că acesta nu poate constitui în sine argument pentru admiterea acțiunii în revendicare, cât timp în analiza bazată pe criteriile la care recurge Decizia nr. 33/2008 teza a doua, s-a stabilit că titlul său juridic este preferabil în raport cu cel al reclamanților. Lipsa de eficiență a dreptului de proprietate al reclamanților raportat la cele două spații din imobil deținute de pârâtă, pe care aceștia au reclamant-o cu trimitere la imposibilitatea de a primi despăgubiri, nu își are cauzalitatea decât în decizia autorului acestora de a nu formula notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru a-și asigura astfel accesul la măsurile reparatorii reglementate pentru cazul imposibilității restituirii în natură a bunului și, totodată, în lipsa de stăruință a acestuia în soluționarea acțiunilor în revendicare pornite împotriva pârâtei și a numitei E. în Dosarele nr. x/2007 și y/2007 Astfel fiind, sarcina excesivă pe care o reclamă aceștia nu poate fi imputată nici pârâtei (prin admiterea acțiunii în revendicare) și nici regimului legal al bunului în reglementarea situației juridice a căruia legiuitorul a prevăzut toate măsurile necesare asigurării unei forme de reparație pentru fostul proprietar (restituirea în natură, acordarea altor bunuri în compensație, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent), ci însuși autorului reclamanților, care nu a dorit să-și deschidă calea spre obținerea acestora. Prin urmare, ar fi excesiv și inechitabil, după cum corect au apreciat ambele instanțe, ca altcineva (pârâta) să suporte consecințele acestui mod ineficient de protejare a dreptului de proprietate. În sfârșit, cât privește critica în sensul că admiterea acțiunii în revendicare nu e condiționată de anularea titlului exhibat de pârât asupra bunului revendicat este perfect validă cu titlu general. La cazul concret, aceasta nu demonstrează o nelegalitate a deciziei atacate deoarece instanțele nu au respins acțiunea în revendicare cu justificarea că pârâta ar deține un titlu valid, neatacat pe calea acțiunii în anulare, ci au reținut această împrejurare ca fiind una ce califică juridic poziția pârâtei în raport cu bunul deținut ca fiind corespunzătoare "titularului unui bun actual", cu toate consecințele ce decurg din această împrejurare. În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate criticile recurenților sprijinite pe dispozițiile art. 488 alin(1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenți să plătească intimatei C. 2380 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu avocat, pentru plata căruia au fost depuse dovezi la dosarul de recurs.