ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2668/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 19.04.2016, reclamanta S.C. “A” a chemat in judecata pe pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI, solicitand, in principal,  anularea Deciziei nr. 212/22.03.2016 a CONSILIULUI NATIONAL AL AUDIOVIZUALULUI si exonerarea sa de la plata amenzii in cuantum de 30.000 lei, iar, in subsidiar, inlocuirea sancțiunii amenzii cu somația publica sau diminuarea cuantumului amenzii aplicate la minimul legal, dupa caz.

Soluția instanței de fond

Prin

S

entința civilă nr. 3037 pronunțată în data de 14.10.2016, Curtea de Apel București

-

Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal

a respins cererea formulată de reclamanta SC “A” în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI,  ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

Împotriva Sentinței nr. 3037 din data de 14 octombrie 2016 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta SC “A”, încadrând criticile sale, în  cazul de casare reglementat de  art. 488 alineat 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

În susținerea recursului arată recurenta că, în ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 3 alineat 1 din Codul audiovizual, în cadrul emisiunilor de știri difuzate în data de 23.02.2016, protejarea imaginii unui minor se subscrie acelorași criterii de analiză a faptelor precum protejarea imaginii oricărei persoane, legea neinstituind criterii distincte.

Prin urmare, atâta vreme cât minorului nu i-au fost aduse acuzații și nu a fost subiect al unor judecăți de valoare critice, nu se poate susține că imaginea sa a fost afectată, cu atât mai mult cât știrea viza un articol publicat anterior într-un ziar.

Apreciază recurenta că instanța a soluționat cauza cu nerespectarea limitelor mai largi ale dreptului la liberă exprimare prin presă, știrea sancționată având drept conținut informarea publicului cu privire la publicarea unui articol într-un ziar, în cadrul articolului fiind menționate atât numele cât și vârsta minorului.

Invocă în acest sens cauza Thomac.Luxemburg ( Hotărârea din 29.03.2001), în care s-a stabilit că, în cazul unor știri bazate pe datele aduse la cunoștința publicului anterior de către alte entități de presă, limitele libertății de exprimare și informare sunt mai largi, în condițiile în care informațiile sunt deja publice.

Apreciază astfel recurenta că, în cauză acest criteriu este cu atât mai aplicabil, în condițiile în care  în emisiune, despre minor, nu s-au făcut afirmații insultătoare sau denigratoare, fiind doar evocată critica  din cadrul articolului, privindu-l pe jurnalistul “B”.

Solicită recurenta a se observa că instanța de fond nu a luat în considerare faptul că sancționarea a avut loc pentru relatarea unei informații deja publice, preluată dintr-un articol de ziar, apreciind astfel că aplicarea unei amenzi este o măsură excesivă, care încalcă libertatea de exprimare.

În ceea ce privește fapta de încălcare a prevederilor art. 3 alineat  2 din Legea nr. 504/2002 și a art. 64 alineat 1 litera b) din Codul audiovizual, în cadrul emisiunilor din 18 și 19  februarie 2016, instanța de fond nu a ținut cont de faptul că legea nu instituie un criteriu privind poziționarea în cadrul emisiunii a informației privind data realizării unui interviu redifuzat, nefiind stabilit că acest anunț ar  trebui făcut la începutul emisiunii și nu la mijlocul acesteia.

Consideră recurenta că, atâta timp cât informația considerată esențială a fost transmisă publicului, condiția prevăzută de lege – aceea a informării corecte – este îndeplinită, iar prin stabilirea unui astfel de criteriu, instanța a adăugat la lege. O astfel de interpretare și aplicare a legii este pur subiectivă.

Caracterul subiectiv, netemeinic al motivării date de instanță rezultă și din posibilitatea identificării  unui raționament invers:

dacă data difuzării interviului ar fi fost difuzată la începutul emisiunii, persoanele care nu au vizionat de la început emisiunea, nu ar fi aflat că interviul a fost realizat în anul 2014.

În ceea ce privește cea de-a doua faptă ilicită,  ce constă în aceea că citatul din interviu nu a fost complet, eliminându-se un element care, în opinia instanței și a pârâtului, schimbă total informația destinată publicului, apreciază recurenta că o astfel de intervenție asupra actului jurnalistic este un veritabil act de cenzură, iar difuzarea fragmentului „ contractul de închiriere poate fi prelungit de către stat” a avut ca scop învederarea unei idei pe care jurnaliștii au dorit să o transmită publicului, în contextul iminentei evacuări a postului de televiziune și anume aceea că statul ar fi putut să prelungească raportul de locațiune, aspect afirmat chiar și de doamna “X”, una din persoanele care s-au exprimat în mod repetat în favoarea evacuării recurentei.

Apreciază recurenta că difuzarea unui fragment din întregul său, nu a determinat transformarea fragmentului difuzat într-un neadevăr, iar susținerea                                „

contractul de închiriere poate fi prelungit de către stat

” a rămas veridică, nemincinoasă, chiar și dacă nu a fost urmată de restul citatului, respectiv ”

sau poate să nu fie prelungit de către stat”

. Ceea ce s-a dorit a fi subliniat este faptul că putea să îl prelungească, jurnaliștii fiind interesați să sublinieze ideea că statul poate prelungi raportul de locațiune,  o astfel de prezentare constituind o formă de exprimare, care este inviolabilă.

De asemenea, arată recurenta că jurnalistul are dreptul de a prezenta în maniera pe care o consideră adecvată ideea pe care dorește să o exprime, neputându-i-se impune o anumită modalitate de exprimare, care, în opinia autorității, este cea corectă.

Cât privește titlurile și afirmațiile de genul” “X” dă dreptate SC „A” sau „ Șefa DNA a recunoscut că SC „A” nu trebuie evacuată”, acestea se circumscriu dreptului jurnalistului la exagerare și provocare, aspecte neavute în vedere în cadrul sentinței, ele fiind însă în mod repetat enunțate de Curtea de la Strassbourg ( cauza De Haes and Gijsels c.Belgiei) , care a stabilit că jurnaliștii pot recurge la un grad de exagerare  sau provocare,  limitele mai largi ale libertății de exprimare aplicându-se și informațiilor care ofensează sau deranjează, mai ales în cazul unor persoane care ocupă funcții oficiale.

Mai mult, susține recurenta, este recunoscut că, în demersul său de comentare a unor situații, jurnalistul este în drept să se manifeste în mod subiectiv, invocând în acest sens Decizia nr. 7291/215.11.2013 pronunțată de ÎCCJ, în dosarul nr. 5xxx/2/2011.

Consideră astfel recurenta că jurnaliștii aveau dreptul să scoată în evidență anumite aspecte  privind prelungirea contractului de închiriere a sediului, CNA neavând dreptul să intervină  asupra demersului jurnalistic, în condițiile în care  afirmațiile aparțin doamnei  “X”, iar adevărul intrinsec al acestei  afirmații nu este contrazis de continuarea citatului dorit de CNA ”

sau poate să nu fie prelungit de către stat”.

Astfel, instanța de fond a încălcat, prin motivarea dată, toate aceste principii care rezultă din jurisprudența CEDO.

În ceea ce privește aprecierea instanței de fond, ca fiind opțională respectarea criteriilor de individualizare a sancțiunii, prevăzute la art. 90 alineat 4 din Legea nr. 504/2002,

susține recurenta că aceasta este contrazisă de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție,  care consideră aplicarea criteriilor de individualizare drept o condiție esențială a adoptării actului administrativ. Invocă în acest sens Deciziile ÎCCJ nr. 2358/05.06.2015 pronunțată în dosarul nr. 4636/2/2013 și nr. 272/05.02.2016 pronunțată în dosarul nr. 580/2/2014.

Apreciază recurenta că, respectarea prevederilor art. 90 alineat 4 din Legea nr. 504/2002 ar fi presupus ca, în cadrul deciziei să se regăsească analizate, pentru fiecare faptă contravențională reținută, criteriile amintite anterior, însă această analiză nu se regăsește în cadrul deciziei, criteriile menționate nefiind nici măcar enunțate, cu atât mai puțin analizate pentru fiecare faptă în parte iar sancțiunea nerespectării criteriilor de individualizare ale sancțiunii este nulitatea actului administrativ de sancționare, întrucât în acest caz decizia însăși este lipsită de motivare.

De asemenea, consideră recurenta că, neaplicarea criteriilor elimină posibilitatea  analizei individuale a fiecărei fapte și a fiecărei sancțiuni aplicate, ca o consecință devenind imposibilă extragerea din cuantumul amenzii totale aplicate pe cel al amenzii care s-ar aplica unei fapte individuale despre care instanța ar putea aprecia că nu a reprezentat o abatere contravențională.

Totodată, întreaga argumentație susținută de instanța de fond cu privire la inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 10 din OG nr. 2/2001 este străină de natura cauzei, dat fiind că nu a invocat o astfel de cauză de nulitate.

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurare și rejudecându-se în fond litigiul, să se admită contestația, dispunându-se anularea deciziei și exonerarea societății de la plata amenzii în cuantum de „20.000 lei”.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurenta – reclamantă a formulat întâmpinare intimatul – pârât CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI, solicitând respingerea recursului, ca nefondat  și pe cale de consecință  menținerea sentinței recurate, ca fiind  temeinică și legală.

În esență, intimatul susține că recurenta – reclamantă nu aduce nici un argument pertinent și concludent care să constituie un motiv de casare a sentinței pronunțate.

Procedura de soluționare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art.493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art.496-499 din Codul de procedură civilă.

Analizând sentința atacată prin prisma motivului de recurs invocat, a apărărilor  din întâmpinare și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, față de considerentele ce urmează.

Reclamanta Societatea “A” a învestit instanța de fond cu controlul de legalitate al Deciziei nr. 212/22.03.2016 emisă de intimatul Consiliul Național al Audiovizualului, prin care s-a dispus sancționarea societății cu amendă în cuantum de 30.000 lei,

pentru încălcarea prevederilor art. 3 alineat 2 din Legea audiovizualului  nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor  art.3 alineat 1 și art. 64 alineat 1 litera b) din Decizia CNA nr.  220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

În esență, prin actul administrativ contestat, în urma analizării raportului de monitorizare având ca obiect  emisiunile informative „ Știri” difuzate în data de 23.02.2016, Consiliul a constatat că, în cadrul emisiunilor informative a fost difuzată o știre referitoare la un articol publicat  de doamna „C” în Ziarul   „Z” , articol scris sub forma unei „scrisori „ adresate fiicei minore a unui cunoscut jurnalist, în cadrul acestei știri fiind menționat în mod repetat numele și vârsta minorei căreia îi era adresată scrisoarea, precum și numele tatălui acesteia, care este o persoană  publică.

În aceeași ședință publică, analizând rapoartele de monitorizare având ca obiect emisiunea „ Y” din data de 18.02.2016 și emisiunile informative „ Știri” din data de 19.02.2016, membrii Consiliului au constatat că acestea au fost difuzate cu încălcarea prevederilor articolelor 3 alineat 2 din Legea audiovizualului și ale art. 64 alineat 1 litera b) din Codul audiovizualului.

În fapt, s-a constatat că, în cadrul ediției emisiunii „ Y” postul  de televiziune „A” a difuzat unele fragmente dintr-un interviu pe care doamna “X” l-a acordat în anul 2014 cotidianului „W”, interviu în care aceasta s-a referit la punerea în executare a deciziei definitive pronunțată în dosarul „I".

In raport de conținutul emisiunilor analizate, paratul a constatat că reclamanta a încălcat prevederile art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului, norme care instituie obligația de a informa obiectiv publicul, prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor

De asemenea, paratul a constatat că reclamanta a încălcat și prevederile art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul audiovizualului, potrivit cărora informarea cu privire la un fapt sau un eveniment trebuie să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună-credință.

Potrivit raportului de monitorizare, unele declarații ale dnei “X”, procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție, făcute în cadrul unui interviu acordat în anul 2014 cotidianului W, în care a făcut referiri la punerea în executare a deciziei definitive pronunțată în dosarul „I”, au fost difuzate în cadrul emisiunii „Y", ediția din 18.02.2016, cu încălcarea normelor invocate.

Paratul mai sus menționat a mai constatat că modalitatea în care postul a prezentat fragmentele preluate din respectivul interviu a fost de natură să inducă publicului ideea că declarațiile prezentate ar fi actuale, în realitate, fiind vorba de unele declarații făcute în anul 2014. La difuzarea acestui material audiovizual, postul de televiziune „A” a precizat numai sursa preluării, nu și data realizării acestuia, moderatorul făcând mențiunea că interviul este din anul 2014, abia după o oră și trei sferturi de la debutul emisiunii.

De asemenea, pâratul a constatat că declarațiile difuzate în cadrul emisiunii „Y", ediția din 18.02.2016, au fost prezentate trunchiat, astfel încât să rezulte că d-na “X” ar da "dreptate" ori ar "susține" postul „A” în legătură cu executarea silită efectuată de către ANAF. Această ipoteză a fost indusă vehement publicului, atât de comentariile moderatorului emisiunii, dl. E, cât și de titlurile afișate pe ecran.

Prima instanță a confirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, validând argumentele autorității publice emitente care au dus la sancționarea reclamantei.

Analizând criticile încadrate de recurenta – reclamantă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alineat 1 pct. 8 Cod procedură civilă,  instanța de control judiciar constată netemeinicia acestora, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

În ceea ce privește critica  referitoare la încălcarea prevederilor art. 3 alineat 1 din Codul audiovizual, în cadrul emisiunilor de știri difuzate în data de 23.02.2016, apreciază Înalta Curte în acord cu judecătorul fondului că, prin menționarea, în mod repetat, a datelor de identificare a minorei, respectiv, numele și vârsta acesteia,  i-a fost afectată imaginea și viața de familie a acesteia, aducându-se astfel atingere principiului  interesului superior al minorului, ce prevalează în fața dreptului la informare care guvernează orice program audiovizual.

Conform prevederilor art.3 din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare) „ (1)

Minorul are dreptul la protejarea imaginii și a vieții sale intime, private și familiale….

(3) Dreptul minorului la respectarea vieții private și la propria imagine prevalează în fața necesității de informare…

.”.

Instanța de recurs nu-și poate însuși argumentul recurentei – reclamante, în sensul că „

atâta vreme cât minorului nu i-au fost aduse acuzații și nu a fost subiect al unor judecăți de valoare critice, nu se poate  susține că imaginea sa a fost afectată

”, apreciind ca fiind  lipsit de relevanță un astfel de argument, în condițiile în care recurenta – reclamantă a prezentat într-un context negativ informații cu privire la datele de identificare  a minorei,  respectiv numele și vârsta acesteia, aducând astfel atingere principiului interesului superior al minorului.

Cu privire la acest aspect, în mod corect judecătorul fondului a reținut că „ victima” acestei scrisori este tocmai fiica redactorului șef  “B”, căreia postul TV „A” i-a nominalizat numele și vârsta, tocmai în scopul defăimării tatălui său, pe de o parte, iar, pe de altă parte, a  prejudicierii imaginii și vieții de familie a acesteia.

Eludând prevederile privind protecția dreptului minorului în programele audiovizuale difuzate, recurenta – reclamantă și-a exercitat dreptul la liberă exprimare într-un mod excesiv și nerezonabil, cu scopul de a prejudicia imaginea și viața de familie a minorei în vârstă de 10 ani, aducând astfel atingere  unui principiu ce prevalează în fața oricărui drept la informare ce guvernează orice program audiovizual, respectiv principiul interesului superior al minorului.

Înalta Curte amintește recurentei – reclamante că nu a fost sancționată pentru „ relatarea unei informații deja publice, preluate dintr-un articol din ziar”, cum greșit susține aceasta, ci pentru menționarea în mod repetat,

într-un context negativ a numelui și vârstei minorei,

fapt de natură să-i afecteze imaginea și viața de familie. În acest context, astfel cum și  instanța de fond a reținut,

scopul scrisorii ar fi fost atins și dacă s-ar fi menționat doar că scrisoarea este adresată fiicei minore a redactorului șef,

fără menționarea numelui acesteia.

Înalta Curte,  fără a afecta importanța libertății presei într-o societate democratică, consideră necesar a sublinia faptul  că libertatea de exprimare, garantată atât de Constituția României cât și de CEDO, este un drept condițional,  și nu un drept absolut, ceea ce înseamnă că libertatea presei nu este nelimitată  iar  ingerința statului, sub forma impunerii unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni, este permisă.

Cu alte cuvinte libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități de care presa nu este exonerată, și care iau o formă particulară atunci când drepturile altora sunt afectate.

Față de aceste considente, Înalta Curte apreciază că, în mod temeinic instanța de fond a reținut în sarcina reclamantei săvârșirea faptei prevăzută de art. 3 alineat 1 din Codul audiovizualului, criticile acesteia pe acest aspect fiind neîntemeiate.

În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 3 alineat 2 din Legea nr. 504/2002 și art. 64 alineat 1 litera b) din Codul audiovizual, din cadrul emisiunilor din 18 și 19 februarie 2016, reține Înalta Curte că

primul argument invocat de recurenta – reclamantă constă în faptul că legea nu instituie un criteriu privind poziționarea în cadrul emisiunii a informației privind data realizării unui interviu redifuzat, în sensul că legea nu stabilește că acest anunț ar trebui făcut la începutul emisiunii și nu la mijlocul acesteia, atâta timp când informația considerată esențială a fost transmisă publicului, condiția prevăzută de lege – aceea  a informării corecte –fiind îndeplinită.

În conformitate cu dispozițiile art. 3 alineat 2 din Legea audiovizualului „

(2) Toți furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor.”.

Înalta Curte constată că, prin această normă, legiutorul instituie în sarcina tuturor furnizorilor de servicii media obligația de a asigura o informare corectă și obiectivă a publicului, fără a reglementa în mod explicit spețe ce s-ar putea încadra în multitudinea de acțiuni apărute pe parcursul difuzării unui program audiovizual.

Astfel, în acord cu instanța de fond, apreciază Înalta Curte că, desi legislația audiovizualului nu face  nici o referire la poziționarea în cadrul emisiunii a informației privind data realizării unui interviu redifuzat, în virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, recurenta – reclamantă avea obligația de a difuza în mod corect și cu bună-credință informația privind data difuzării interviului, pentru ca publicul telespectator să-și formeze liber opiniile.

Instanța de control judiciar apreciază ca fiind nefondat argumentul recurentei – reclamante, în sensul că “

instanța a adăugat la lege”.

Din contră, interpretând corect dispozițiile legale, prima instanță a reținut că “ nu există o obligație legală de a preciza încă de la început data interviului la care se făcea  referire, dar exista obligația impusă de art. 3 alineat 2  din Legea audiovizualului  de a informa obiectiv publicul, prin prezentarea corectă a faptelor  și evenimentelor,  favorizându-se  libera formare a opiniilor.

Apreciază Înalta Curte că, pentru asigurarea unei informări corecte și obiective a publicului telespectator, recurenta –reclamantă putea afișa pe ecran,

încă de la începutul difuzării interviului și pe toată durata acestuia

data înregistrării lui, pentru ca publicul să fie corect informat și pentru a-și forma propria opinie cu privire la conținutul acestuia.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond că “ Prin prezentarea tardiva a datei interviului, reclamanta nu a dat dovada de buna-credinta si nu a prezentat corect acest interviu, prin lipsa unui element faptic esential al acestuia,  respectiv data interviului (tinand seama ca interviul a fost dat la acea data într-un anumit context).”

Așa fiind,  Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile formulate de recurenta – reclamantă pe acest aspect, instanța de fond reținând în mod corect că reclamanta a încălcat obligațiile prevăzute la art.3 alineat 2 din Legea audiovizualului.

În ceea ce privește fapta ce vizează încălcarea prevederilor art. 64 alineat 1 litera b) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul audiovizualului, potrivit cărora informarea cu privire la un fapt sau un eveniment trebuie să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună-credință, reține Înalta Curte că aceasta a constat în prezentarea trunchiată, în cadrul emisiunii „ Y” ediția din 18.02.2016, a unei declarații făcute de doamna “X”, în sensul redării doar a unei părți a interviului, care o favoriza pe recurenta - reclamantă, respectiv numai partea în care doamna procuror-șef  DNA afirma că „

dacă sunt contracte de închiriere și ele nu expiră  până la momentul la care se face executarea silită, contractul de închiriere poate fi prelungit de către stat

”, în condițiile în care declarația completă a procurorului-șef DNA din interviu era” Dacă sunt contracte de închiriere și ele nu expiră până la momentul în care se face executarea silită, contractul de închiriere poate fi prelungit de către stat

sau poate să nu fie prelungit de către stat”.

Se poate constata astfel cu ușurință că, prin eliminarea ultimei părți a interviului, respectiv a celei ce conține afirmația”

sau poate să nu fie prelungit de către stat”

, se schimbă complet informația destinată publicului. În acest context, apreciază instanța de control judiciar că omisiunea intenționată a recurentei –reclamante de a nu difuza acest fragment în integralitatea lui, a avut drept consecință dezinformarea publicului telespectator, nefiind astfel respectată de către recurenta – reclamantă obligația de a prezenta în mod

imparțial și cu bună credință

un fapt sau un eveniment, prevăzută de legiutor la articolul 64 alineat 1 litera b) din Decizia nr.220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Cât privește doza de exagerare  și de provocare permisă jurnaliștilor, Înalta Curte reține că, prin demersul „de a scoate în  evidență anumite aspecte  privind prelungirea contractului de închiriere a sediului „, s-a depășit sfera caracterului informativ care prezintă interes pentru opinia publică, nefiind vorba despre o simplă doză de exagerare, în condițiile în care tocmai omisiunea făcută că rea – credință de către recurenta – reclamantă, prin eliminarea părții din interviu ce conținea afirmația „

sau poate să nu fie prelungit de către stat”

a determinat ca publicul să nu-și poată forma liber opinia cu privire la corectitudinea informației primite.

Este de necontestat că jurnaliștii, ca și invitații emisiunii au dreptul să-și expună propriile opinii în legătură cu un anumit subiect, însă recurenta-reclamantă, în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale, are obligația de a lua toate măsurile legale pentru a asigura desfășurarea emisiunilor pe care le difuzează, într-un cadru legal reglementat de legislația audiovizuală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

A fost invocată în cererea de recurs jurisprudența CEDO în materia libertății de exprimare și s-a susținut că intervenția asupra actului jurnalistic este un veritabil act de cenzură.

Deși recurenta insistă asupra necesității neexercitării cenzurii în comunicarea informațiilor,  Înalta Curte reține că în prezenta cauză nu poate fi vorba despre cenzură câtă vreme aceasta presupune intervenția autorității înainte de difuzarea unei emisiuni, iar sancțiunea contestată a fost aplicată după difuzare, ca urmare a constatării încălcării prevederilor legale în materie.

Potrivit unei jurisprudențe constante a CEDO, libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din cerințele prioritare ale progresului societății. Conform art. 10  paragraful (2) din Convenție, exercitarea libertăților cuprinse în dreptul la libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică (...). Așadar, dreptul la libera exprimare nu are un caracter nelimitat, ci este îngrădit de cerința respectării drepturilor celorlalți.

CEDO a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă „îndatoriri și responsabilități” a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor și responsabilităților" ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică,

fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența

Curții (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).

În numeroase cauze Curtea Europeană a constatat că jurnaliștii au obligația de a relata cu bună credință, pe baza faptelor exacte,  de a furniza informații viabile și precise, cu respectarea eticii jurnalistice, statuând că garanțiile oferite jurnaliștilor  de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt  supuse condiției ca aceștia să acționeze cu bună credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și credibile, cu respectarea  eticii profesionale.

Totodată, la articolul 36 din Rezoluția 1003/1883 cu privire la etica jurnalistică, se precizează că presa  este obligată să se supună unor principii etice, ferme, prin care se garantează libertatea de exprimare și dreptul fundamental  al cetățeanului de a primi informații corecte și opinii sincere.

Instanța de control judiciar reține că obligația de informare corectă a publicului presupune atât îndatorirea de a aduce la cunoștința acestuia informații reale, verificate, adevărate, cât și îndatorirea de a prezenta toate informațiile relevante cu privire la un anumit subiect determinat.

Cu alte cuvinte, informarea corectă trebuie să fie nu doar adevărată, ci și exactă, adică să reflecte întreaga realitate, iar nu doar o parte a acesteia, în funcție de interesele persoanei care o prezintă. Numai prin prezentarea completă, iar nu selectivă a informațiilor, publicul este în măsură să înțeleagă corect și complet situația prezentată și să își formeze un punct de vedere propriu cu privire la subiectul prezentat.

Obligația prezentării tuturor informațiilor relevante aferente unui subiect rezultă și din obligația prezentării tuturor punctelor de vedere aflate în divergență, precum și din necesitatea asigurării unei informări imparțiale, obiective.

NU se contestă dreptul jurnaliștilor de a scoate în evidență anumite aspecte ( în speța de față prelungirea contractului de închiriere a sediului), însă aceștia trebuie să acționeze cu bună-credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice.

Calitatea de formator de opinie a realizatorului emisiunii presupune o respectare riguroasă a principiilor de etică și deontologie profesională și trebuie să fie în concordanță cu obligațiile expres prevăzute de legislația audiovizuală la art. 64 alineat 1 litera b)  din Codul audiovizualului.

Înalta Curte apreciază astfel ca fiind nefondat argumentul recurentei – reclamante, conform căruia” jurnaliștii subscrisei aveau dreptul să scoată în evidență  anumite aspecte privind prelungirea contractului  de închiriere a sediului...”, în condițiile în care responsabilitatea  pentru conținutul programului îi revine acesteia, conform art.3 alineat 3 din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

În condițiile în care omisiunea intenționată a reclamantei de a nu difuza fragmentul în integralitatea lui a avut drept consecință dezinformarea publicului telespectator cu privire la informația prezentată, s-a produs o încălcare nepermisă a obligațiilor prevăzute în art. 3 alineat 2 din Legea audiovizualului  și art. 64  alineat 1 pct. 1 din Codul audiovizualului și a principiilor consacrate de jurisprudența CEDO, ca expresie a celor mai înalte idei despre justiție și echitate.

Este evident că într-o societate democratică apare ca o necesitate de prim rang ocrotirea și încurajarea libertății de exprimare de care se bucură presa, în virtutea rolului ei de supraveghere activă a vieții societății, de semnalare a oricărui abuz ori derapaj de la valorile democratice. Însă, jurnaliștii trebuie, în exercitarea cu bună credință a profesiunii lor, și în deplin acord cu cele stipulate în art. 10, să respecte și celelalte valori protejate de Convenție, precum și îndatoririle și responsabilitățile ce le revin, la care s-a făcut referire în considerentele anterior menționate.

În ceea ce privește critica referitoare la criteriile de individualizare a sancțiunii, Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă în materie, are în vedere prevederile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 care statuează că „

individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an

”, indiferent de numărul emisiunilor analizate în cadrul deciziei de sancționare și fără ca individualizarea să privească fiecare dispoziție legală constatată a fi fost încălcată în cuprinsul deciziei.

De asemenea, nu poate fi neglijat faptul că, dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare se referă la

individualizarea sancțiunii

aplicate prin decizia Consiliului,

iar nu la individualizarea faptelor.

Instanța de fond a reținut, în mod corect, că Legea audiovizualului nr.504/ 2002 nu impune, ca o cerință de validitate a deciziei de aplicare a amenzii contravenționale, redarea analizei efectuate în aplicarea sancțiunii, cu referire la fiecare dintre criteriile de individualizare prevăzute de dispozițiile art. 90 alin. (4) din acest act normativ, cuantumul amenzii fiind corect stabilit  în funcție de gravitate, efecte și de sancțiunile aplicate pe parcursul ultimului an.

Dat fiind faptul că  recurenta – reclamantă nu a înțeles să  intre în legalitate după aplicarea celor două somații publice ( prin Decizia nr. 127/11.02.2016 pentru încălcarea prevederilor  privind protecția minorilor și prin Decizia nr. 209/17.03.2016 pentru încălcarea dispozițiilor privind asigurarea informării corecte a publicului) apreciază Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, că sancțiunea aplicată a fost corect individualizată, natura sancțiunii și cuantumul acesteia, de 30.000 lei, fiind proporționate în raport de gravitatea și efectele faptelor precum și de sancțiunile ( somațiile) aplicate anterior pentru încălcarea acelorași dispoziții legale.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că aplicarea amenzii în cuantum de 30.000 lei, pentru încălcarea dispozițiilor Legii nr.504/2002 privind audiovizualul și a Deciziei nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, reprezintă o corectă și legală exercitare a dreptului de apreciere al autorității și nicidecum un motiv de nulitate a actului pentru „ nerespectarea criteriilor de individualizare a sancțiunii” așa cum pretinde recurenta-reclamantă.

În concluzie, se constată că toate criticile recurentei sunt nefondate,  judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, cu  interpretarea  corectă a probelor administrate, iar considerentele hotărârii  reflectă aplicarea adecvată a cadrului normativ incident.

Temeiul legal al soluției adoptate  în recurs

Pentru argumentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, invocat de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art.496 alin.(1) din Codul de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. „A” S.A. împotriva Sentinței civile nr. 3037 din 14 octombrie 2016 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2019 .