ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2218/2020

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 10.06.2016 inițial pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca a solicitat instanței a dispune anularea deciziei nr. 895/27.11.2015 și, în consecință, admiterea contestației în sensul anulării deciziei de impunere x din 03.02.2015, TVA în cuantum de 3.591.580 RON, dobânzi/majorări de întârziere, în cuantum de 420.613 RON precum și penalități de întârziere în cuantum de 262.266 RON; anularea raportului de inspecție și exonerarea de plata sumelor reprezentând TVA și accesorii. Prin sentința civilă nr. 3336 din 09 noiembrie 2016, Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel Cluj. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Cluj la data de 04 ianuarie 2017.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 75 din 22 februarie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 75 din 22 februarie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin care a solicitat casarea hotărârii și, în principal, trimiterea cauzei la prima instanță spre rejudecare, iar, în subsidiar, procedând la o nouă judecată a fondului, admiterea acțiunii, anularea deciziei prin care s-a soluționat contestația administrativă și a deciziei privind obligațiile fiscale stabilite suplimentar în sarcina sa, în ceea ce privește: TVA în cuantum de 3.591.580 RON, dobânzi/majorări de întârziere în cuantum de 420.613 RON, precum și penalități de întârziere în cuantum de 262.266 RON; anularea raportului de inspecție și exonerarea sa de la plata sumelor de bani reprezentând TVA și accesorii. În drept, recurenta-reclamantă a invocat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat. În susținerea cererii de recurs a adus următoarele argumente: Prima instanță a respins probele solicitate de recurenta reclamantă prin încheierea din data de 08.02.2017 și s-a pronunțat doar în baza înscrisurilor depuse la dosar de către pârâtă, deși în baza rolului activ în aflarea adevărului, avea posibilitatea și obligația de a insista în administrarea unor probe prin care să se analizeze fondul cauzei. Consideră că principalul aspect pe care instanța trebuia să îl aibă în vedere și pentru care era necesar să administreze probele solicitate, era verificarea aspectului dacă terenul în cauză este construibil sau nu și în acest sens să admită cererile în probațiune formulate de reclamantă. Susține în continuare că este necesară efectuarea unei expertize tehnice pentru a se stabili destinația terenului în raport cu înscrisurile de la dosar. De asemenea, prin efectuarea unei expertize financiar contabile s-ar putea stabili prin raportare la înscrisurile depuse la dosarul cauzei dacă impozitul constând în TVA aplicabil terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a fost calculat și stabilit în mod corect. Argumentează în acest sens că simplul fapt că s-a întocmit un PUZ de introducere în intravilan nu înseamnă că terenul devine unul construibil. Trebuie să se cunoască dacă în privința PUZ s-au făcut toate demersurile pentru ca terenul să devină unul construibil, interesând dacă la momentul la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare terenul era sau nu construibil în condițiile în care chiar din extrasul CF depus de organul fiscal rezultă că terenul este unul forestier. De asemenea, arată că în considerarea unui teren drept construibil nu se poate avea în vedere doar existența unui certificat de urbanism obținut anterior achiziționării terenului. O astfel de interpretare este de natură a aduce atingere dispozițiilor Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului precum și dispozițiilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construire. Potrivit dispozițiilor Legii 50/1991 un teren este construibil numai dacă se pot executa lucrări de construire pe acesta. Or, dreptul la construire rezultă numai dintr-o autorizație de construire, nu și dintr-un certificat de urbanism. Consideră că se impunea a fi modificat prețul contractului și respectiv stornată factura nr. x/2013, raportat pe de o parte la starea sa de inactivitate, iar, pe de altă parte, la faptul că imobilul obiect al contractului de vânzare cumpărare este scutit de TVA, conf. dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal. Deși a arătat motivele pentru care imobilul teren ce face obiectul tranzacției este un teren forestier, deci neconstruibil, instanța de fond a reținut susținerile inspectorilor fiscali, care au apreciat în baza unor înscrisuri emise de către Primăria Comunei Florești, că terenul este unul construibil, fiind emis în acest sens un certificat de urbanism din care rezultă că ar fi teren neconstruibil, însă ulterior a fost întocmit un PUZ pentru intrare teren în intravilan și PUD, iar prin HCL din data de 09.04.2008 s-a aprobat documentația pentru PUZ și PUG pe numele beneficiarului B.. Consideră că destinația de pădure a terenului, situat în intravilan, rezultă și din adeverința nr. x din 20.12.2013 emisă de către Primăria Comunei Florești. Pentru ca un teren forestier să fie construibil trebuie să îndeplinească mai multe cerințe care sunt prevăzute în legi speciale. Astfel, Codul silvic, Legea nr. 46/2008 definind fondul forestier național nu face referire doar la terenurile proprietate publică. Mai mult, art. 36 din Codul silvic prevede că este permisă reducerea suprafeței fondului forestier național doar cu condiția compensării acestora, fără reducerea suprafeței fondului forestier și cu plata anticipată a obligațiilor bănești, numai terenurile necesare realizării sau extinderii unor lucrări precum:(..) locuințe sau case de vacanță, numai în fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice - art. 37 alin. (1) lit. c). Chiar și în ipoteza în care vorbim despre proprietate privată, tot este necesară parcurgerea unor etape și condiții pentru scoaterea terenului din fondul forestier național prevăzute la art. 37 alin. (2) și (3) din Codul silvic. A făcut referiri și cu privire la prevederile legii fondului funciar referitoare la terenurile cu destinație forestieră. Raportat la cele de mai sus, apreciază că terenul obiect al tranzacției supusă controlului, nu era un teren construibil, nici la momentul efectuării înstrăinării și nici în prezent, pe acest teren neputându-se construi, acesta nefiind scos din circuitul silvic așa cum prevăd dispozițiile legale invocate. Terenurile pentru a căror înstrăinare ar urma să se plătească TVA sunt doar terenurile intravilane, pentru care există autorizație de construire eliberată înainte momentul vânzării. Or, inspectori fiscali în justificarea măsurii dispuse au avut în vedere doar împrejurarea că terenul a fost trecut din extravilan în intravilan astfel cum rezultă din HCL, dar au omis că terenul are destinația de teren forestier/pădure, apreciind astfel în mod eronat situația dată. Arată și că operațiunile analizate în cauză nu au prejudiciat bugetul de stat, recurenta reclamantă neîncasând TVA cu ocazia emiterii facturii, iar Societatea de Construcții Napoca S.A. nededucându-și TVA-ul. Astfel, ca obligații fiscale pentru stat, operațiunea nu are nicio influență. Prin Decizia nr. 895/2015 se precizează că recurenta reclamantă, chiar dacă în momentul facturării a fost într-o perioadă de inactivitate, a avut obligația conform art. 156 3 alin. (10) Codul fiscal de a depune declarația privind TVA și a plăti taxa pe valoarea adăugată colectată. O astfel de taxă însă nu a fost colectată - după cum recunoaște și pârâta la fila x paragraf 7 din Decizia nr. 895/2015; S.C. A. S.R.L. nu a colectat TVA aferent livrării efectuate - deoarece astfel cum rezultă și din factura x din 03.10.2014 în aceasta era cuprins doar prețul vânzării, fără TVA. Mai mult, în cazul în care ar fi fost emisă factura cu TVA, nu ar fi fost posibilă deducerea taxei, recurenta reclamantă fiind în inactivitate.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 iunie 2017, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a hotărârii recurate. În motivarea excepției nulității recursului se invocă de către intimata pârâtă faptul că prin cererea de recurs se reiau toate argumentele prezentate la fond pentru susținerea cererii de chemare în judecată, recurenta criticând soluția sub aspectul neadmiterii unei cereri în probațiune. În subsidiar susține că prima instanță a stabilit corect obligația recurentei de a achita TVA-ul aferent vânzării, atât în considerarea stării de inactivitate a acesteia, cât și a categoriei de teren construibil al terenului vândut. În acest sens arată că, în perioada 01.08.2013-03.03.2014 recurentei i-a fost anulată înregistrarea în scopuri de TVA în conformitate cu prevederile art. 159 alin. (9) din Codul fiscal. Pentru operațiunile economice derulate în perioada în care codul de TVA a fost anulat, incidente sunt prevederile art. 11 alin. (1 3 ) din Codul fiscal, potrivit cărora: "Contribuabilii cărora li s-a anulat înregistrarea în scopuri de TVA conform prevederilor art. 153 alin. (9) lit. b)- e) nu beneficiază, în perioada respectivă, de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor efectuate, dar sunt supuși obligației de plată a TVA colectate, în conformitate cu prevederile titlului VI, aferentă operațiunilor taxabile desfășurate în perioada respectivă". Pentru operațiunile efectuate în această perioadă recurenta avea obligația de a întocmi și depune Declarația privind TVA (formular 311), așa cum prevede art. 156 3 alin. (10) din Codul fiscal și avea obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată colectată, starea de inactivitate stabilită din oficiu de organele de inspecție fiscală, nu o exonerează, potrivit prevederilor art. 11 alin. (1 3 ) din Codul fiscal, de plata taxei pe valoarea adăugată colectate . Astfel, prima instanță a interpretat corect aceste dispoziții legale, invalidând apărarea recurentei. Cât privesc susținerile recurentei în sensul că operațiunea de valorificare prin vânzare a terenului efectuată de către aceasta se cuprinde în sfera operațiunilor scutite de taxă pe valoarea adăugată prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, de asemenea, apreciază că soluția primei instanțe este corectă. Astfel, din documentele emise de către Primăria Florești, respectiv Hotărârea Consiliului Local Florești, Certificat de urbanism, extrase carte funciară și planșe de PUZ, prima instanță a reținut corect că, potrivit Certificatului de urbanism nr. x din 04.02.2008, nu rezultă că terenul ar fi neconstruibil, mai mult, arată că au fost stabilite cerințele de îndeplinit pentru autorizarea construirii, fiind întocmit un Plan Urbanistic Zonal pentru intrare teren în intravilan și Plan Urbanistic de Detaliu pentru realizare cartier de locuințe și dotări. Prin Hotărârea Consiliului Local al comunei Florești întrunită în ședința ordinară în data de 09.04.2008 s-a aprobat documentația pentru Planul Urbanistic Zonal și Planul Urbanistic de Detaliu: "Intrare teren în intravilan pentru realizarea cartier de locuințe și dotări din zona Cetatea Feței, localitatea Florești, beneficiar B.. Câtă vreme înscrisurile existente la dosar atestă faptul că terenul înstrăinat este construibil, existând aprobare prin PUZ și PUD conform regulilor urbanistice cerute de legislația specifică, respectiv Legea nr. 50/1991 și Legea nr. 350/2001, iar actele autorității deliberative locale nu au fost anulate, soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este corectă. Susținerea recurentei în sensul că, pentru ca un teren forestier să fie construibil, trebuie să îndeplinească mai multe cerințe care sunt prevăzute de legi speciale, invocând în acest sens Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, a fost corect înlăturată de prima instanță, raportat la definiția terenului construibil dată de art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 1 Codul fiscal și pct. 37 alin. (6) din Normele metodologice de aplicare ale Codul fiscal Coroborând prevederile Codul fiscal și ale Normelor metodologice sus citate, calificarea unui teren ca fiind construibil se face: la momentul vânzării sale de către contribuabil; pe baza datelor din certificatul de urbanism eliberat în condițiile și situațiile prevăzute imperativ de legea specială în domeniu (Legea nr. 50/1991), act prin care autoritățile competente transmit solicitantului informațiile privind regimul juridic, economic și tehnic al terenurilor (și construcțiilor existente) la data solicitării. Din perspectiva celor de mai sus și în conformitate cu legea specială în materie, emiterea certificatului de urbanism, alături de alte avize, acorduri, notificări, documentații tehnice, etc. stabilite prin certificat, fac parte din procedura prealabilă de autorizare a executării lucrărilor de construcții și are drept scop obținerea, ca act final, a autorizației de construire, așa cum prevede art. 2 din Legea nr. 50/1991. A făcut referiri și cu privire la art. 47 alin. (1) și (2) din Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul ce reglementează Planului Urbanistic Zonal și funcțiile acestuia. De asemenea a invocat și dispozițiile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 50/1991 din care rezultă că numai odată cu emiterea autorizației de construire terenurile se scot din circuitul agricol. Conform H.C.L. Florești terenul ce face obiectul vânzării către Societatea de Construcții NAPOCA S.A. a fost introdus în intravilanul localității Florești având destinația de construire a unui cartier de locuințe și dotări. Referitor la susținerea recurentei cu privire la faptul că în categoria terenurilor construibile intră doar terenurile situate în intravilan, pentru care există autorizație de construire arată că terenul în cauză a fost scos din extravilanul localității și introdus în intravilanul localității prin Hotărârea Consiliului Local Florești nr. 95 din 09.04.2008, iar conform definiției terenului construibil, în sensul aplicării taxei pe valoarea adăugată, date de art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 1 din Codul fiscal, terenul construibil este orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcții, conform legislației în vigoare, și nu presupune existența unei autorizații de construire. În drept, au invocat dispozițiile legale menționate în cuprinsul întâmpinării. Excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare a fost pusă în discuția părților și soluționată la termenul din 19 mai 2020, soluția instanței fiind cuprinsă în considerentele încheierii de la acea dată.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția din 22 noiembrie 2018, instanța constatând că nu mai subzistă motivele care să determine fixarea termenului de judecată pentru examinarea în camera de consiliu a raportului privind admisibilitatea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal a stabilit termen de judecată pe fond a recursului la data de 24 martie 2020. Prin încheierea din 17 aprilie 2019, instanța, din oficiu a preschimbat termenul de judecată stabilit inițial prin rezoluția din 22 noiembrie 2018 și a stabilit un nou termen de judecată la data de 25 februarie 2020. II. Soluția instanței de recurs Față de obiectul recursului dedus judecății Înalta Curte reține în primul rând că prin încheierea din 8 februarie 2017 instanța de fond a respins probele solicitate a fi încuviințate de recurenta reclamantă constând în: expertiză tehnică topografică expertiză financiar contabilă, și efectuarea unei adrese către comuna Florești pentru a se stabili regimul juridic al terenului ce a făcut obiectul operațiunii economice care a determinat stabilirea TVA suplimentară contestată în cauză, ca neutile. Or, în actuala reglementare recursul este o cale extraordinară de atac, ceea ce presupune exercitarea sa numai pentru motivele expres prevăzute de normele de procedură ce îl reglementează, având ca scop să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.) și putând fi admis numai în condițiile în care motivele de nelegalitate invocate în cererea de recurs pot fi calificate ca motive de casare dintre cele expres enumerate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În speță, așa cum în mod constant s-a subliniat în doctrină și practica judiciară, aprecierea făcută de către instanța de fond asupra pertinenței, concludenței și utilității probelor solicitate de părți, constituie aspect de temeinicie iar nu de legalitate și nu poate fi supus controlului judiciar exercitat de instanța de recurs. Criticile aduse de recurenta reclamantă sentinței recurate care pun în discuție interpretarea și aplicarea normelor de drept substanțial privind taxa pe valoarea adăugată în speța dedusă judecății, constituie însă motive de nelegalitate ce se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., așa cum s-a reținut și cu ocazia analizei excepției nulității recursului invocată de intimata pârâtă, și vor fi analizate în cele ce urmează. Se impune însă a se preciza că deși prin cererea de chemare în judecată și cererea de recurs reclamanta solicită anularea în totalitate a TVA stabilită suplimentar în sarcina sa prin Decizia de impunere nr. x/03.02.2015 în cuantum de 3.591.580 RON și accesoriile aferente acestei obligații fiscale, în recurs nu se aduc critici decât cu privire la obligația de plată suplimentară constând în TVA în cuantum de 3.394.381 RON și accesorii, aferentă vânzării unei suprafețe de teren, astfel că instanța de recurs nu este investită a analiza și legalitatea stabilirii de către inspecția fiscală în sarcina recurentei reclamantei a TVA suplimentară în sumă de 197.199 RON ce rezultă din depunerea la organele fiscale a decontului de TVA din 25.01.2013 cu date eronate, diferite de cele înscrise în jurnalele de vânzări și cumpărări prezentate organelor de inspecție fiscală și cu privire la care recurenta nu a formulat critici. Relativ la TVA stabilit suplimentar în sarcina recurentei reclamante, în cuantum de 3.394.381 RON, se reține că urmarea vânzării unui teren din patrimoniul său recurenta reclamantă a emis factura y/18.12.2013 în care a evidențiat valoarea bunului vândut în cuantum de 14.143.254,51 RON și TVA în cuantum de 3.394.381 RON. Factura corespunde mențiunilor din contractul de vânzare cumpărare prin care s-a stabilit prețul vânzării în cuantum de 17.537.635,6 RON, TVA inclus, și nu cuprinde mențiunea privind aplicarea unei scutiri așa cum este prevăzut la art. 155 alin. (19) lit. l) Codul fiscal, Legea 571/2003 în forma sa în vigoare la data operațiunii economice analizate. Recurenta reclamantă a înregistrat contabil vânzarea cu suma de 14.143.254,51 RON iar scăderea din gestiune a terenului cu suma de 17.537.635,6 RON necolectând TVA aferentă vânzării, deși aceasta devenise exigibilă la data încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică (art. 134 alin. (1) și art. 134 1 alin. (1) și (6) Codul fiscal). Ulterior, după data până la care s-a desfășurat inspecția fiscală, recurenta reclamantă a prezentat factura w/03.10.2014 prin care se stornează suma de 17.537.919,44 RON și emite factura x/03.10.2014 de aceeași valoare, fără TVA. Ca justificare a acestor operațiuni recurenta reclamantă invocă starea sa de inactivitate din perioada vânzării terenului însă această împrejurarea, așa cum susține intimata pârâtă, nu este de natură a înlătura obligația recurentei reclamante de a colecta TVA aferentă vânzării bunului imobil. Astfel, art. 11 alin. (1 3 ) Codul fiscal prevedea expres: "Contribuabilii cărora li s-a anulat înregistrarea în scopuri de TVA conform prevederilor art. 153 alin. (9) lit. b)-e) nu beneficiază de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente achizițiilor efectuate în perioada respectivă, dar sunt supuși obligației de plată a TVA colectate, în conformitate cu prevederile titlului VI, aferentă operațiunilor impozabile desfășurate în perioada respectivă. În același sens art. 156 alin. (10) lit. a) Codul fiscal arată că: "Persoanele impozabile al căror cod de înregistrare în scopuri de TVA a fost anulat potrivit prevederilor art. 153 alin. (9) lit. a) - e) trebuie să depună o declarație privind taxa colectată care trebuie plătită, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a intervenit exigibilitatea taxei pentru livrări de bunuri/prestări de servicii efectuate și/sau pentru achiziții de bunuri și/sau servicii pentru care sunt persoane obligate la plata taxei, a căror exigibilitate de taxă intervine în perioada în care persoana impozabilă nu are un cod valabil de TVA, respectiv: a) taxa colectată care trebuie plătită în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1 1 ) și (1 3 ) pentru livrări de bunuri/prestări de servicii efectuate și/sau pentru achiziții de bunuri și/sau servicii pentru care sunt persoane obligate la plata taxei, efectuate în perioada în care persoana impozabilă nu are un cod valabil de TVA;" Problema deductibilității TVA aferentă tranzacției analizate pusă în discuție de recurenta reclamantă este nerelevantă în cauză, deoarece dreptul de deducere aparține în această situație cumpărătorului iar nu recurentei reclamante care a vândut bunul imobil și avea obligația, potrivit dispozițiilor legale anterior citate de a colecta TVA aferentă vânzării. În susținerea faptului că operațiunea analizată este scutită de TVA, deci recurenta reclamantă ar fi procedat corect prin stornarea facturii y/18.12.2013 și emiterea unei noi facturi (x/03.10.2014) fără TVA, aceasta invocă dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal potrivit cărora sunt scutite de TVA livrările de terenuri. Însă așa cum prevede aceeași dispoziție legală, prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea de terenuri construibile. Pct. 1 al dispoziției legale analizate cuprinde și o definiție a noțiunii de "teren construibil" ca fiind "orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcții, conform legislației în vigoare. De asemenea pct. 37 (6) din Norme metodologice de aplicare ale Codul fiscal sub art. 141 alin. (2) lit. f) prevede că: "În aplicarea art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, calificarea unui teren drept teren construibil sau teren cu altă destinație, la momentul vânzării sale de către proprietar, rezultă din certificatul de urbanism." Prin urmare în calificarea unui teren ca fiind construibil potrivit dispozițiilor legale în materie fiscală interesează potențialitatea ca pe terenul ce face obiectul tranzacției să fie edificate construcții, iar nu iminenta edificare a unei construcții care presupune emiterea autorizației de construire în condițiile Legii 50/1991. În speța dedusă judecății se reține că potrivit Certificatului de urbanism nr. x/04.02.2008 emis de Consiliul Județean Cluj, terenul ce face obiectul tranzacției era la acel moment extravilan, având categoria de folosință - teren cu destinație forestieră, deci la acest moment terenul nu era construibil în accepțiunea art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal. Ulterior prin HCL al comunei Florești nr. 95/9.04.2008 s-a aprobat documentația pentru Planul Urbanistic Zonal și planul Urbanistic de Detaliu "Intrare teren în intravilan pentru realizarea cartier de locuințe și dotări…" În consecință prin hotărârea adoptată de autoritatea locală deliberativă s-a schimbat atât regimul juridic al terenului ce face obiectul tranzacției (din extravilan în intravilan) dar și categoria de folosință a acestuia, terenul devenind construibil în accepțiunea Codul fiscal. Or, atât timp cât hotărârea consiliului local își produce efectele, recurenta reclamantă nu se poate prevala de existența unei categorii de folosință pe care terenul a avut-o anterior pentru a susține că livrarea acestuia este scutită de TVA, chiar dacă din extrasul de carte funciară existent la dosarul cauzei rezultă că în cartea funciară terenul este încă înscris ca având destinație forestieră. Chiar dacă ipotetic s-ar reține că și după adoptarea HCL al comunei Florești nr. 95/9.04.2008 terenul și-ar fi păstrat destinația avută anterior, aceea forestieră, Înalta Curte, analizând dispozițiile legale invocate de recurenta reclamantă are în vedere că acestea nu instituie o interdicție absolută privind edificarea de construcții pe terenuri cu destinație forestieră, ceea ce conduce la concluzia că și în situația păstrării destinației inițiale a terenului, după adoptarea HCL al comunei Florești nr. 95/9.04.2008 și cu respectarea cerințelor impuse de art. 37 alin. (2) și următoarele din Legea 46/2008 (Codul silvic) terenul poate fi folosit pentru edificarea de construcții, devenind "teren construibil" în accepțiunea legii fiscale. Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.