ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4383/2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2017, la data de 20.07.2017, reclamanta A. S.A., fostă B. S.A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 7246/04.07.2017 emisă de pârât privitoare la cererea de plată nr. x/05.12.2016.

Prin sentința nr. 217 din 25 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. (fostă B. S.A.), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Reclamanta A. S.A., fostă B. S.A., a declarat recurs împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond criticând-o pentru nelegalitate și invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu reținerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond admiterea acțiunii formulate și anularea deciziei nr. 7246/04.07.2017, cu consecința admiterii cererii de plată nr. x/05.12.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, având în vedere că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În primul rând, s-a arătat în motivarea recursului, contrar dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în mod greșit a reținut instanța prin interpretarea per a contrario că prevederile legale care reglementează activitatea FGA nu prevăd posibilitatea sau obligația plății penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată rezultate din creanțele de asigurare avute față de Societatea de asigurări C. S.A., în faliment, având în vedere faptul că sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului.

Textul de lege nu face distincție între natura sumelor cuvenite creditorilor, astfel că singura concluzie pertinentă este aceea potrivit căreia legiuitorul a avut în vedere acoperirea tuturor sumelor cuvenite creditorilor de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților, inclusiv cele referitoare la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată.

Invocând prevederile art. 18 alin. (2) din Legea 213/2015, recurenta menționează că legiuitorul este explicit în ceea ce privește obligațiile Fondului Garantare a Asiguraților față de persoanele îndreptățite la despăgubiri, reglementând expres posibilitatea Fondului de a recupera ulterior, prin înscrierea la masa credală, orice sume achitate, inclusiv dobânzi și cheltuieli, ca urmare a onorării unor cereri de plată ale creditorilor de asigurare, formulate în condițiile legii.

În privința acestui text de lege, recurenta apreciază ca fiind greșită interpretarea instanței de fond, potrivit căreia dobânzile și/sau cheltuielile la care poate fi obligat FGA au în vedere doar dobânzile și/sau cheltuielile generate de propria sa culpă și nu și cele stabilite în sarcina asigurătorului falit.

O astfel de interpretare nu se sprijină nici pe argumente referitoare la textul de lege și nici pe argumente ce țin de întrebuințarea unui raționament logico-juridic coerent. Astfel, o atare interpretare ar permite FGA să transfere obligațiile rezultate din propria culpă către societatea de asigurare falimentară, dar ar interzice preluarea acestora în sensul invers, de către FGA de la societatea de asigurare falimentară. Or, o astfel de concluzie vine în contradicție directă cu regimul juridic ale fiecărora dintre cele două entități, cu rolurile lor și cu logica de funcționare.

În al doilea rând, norma juridică în vigoare la data producerii evenimentului asigurat era Legea nr. 136/1995 republicată, dar și Norma CSA nr. 14/2011, iar potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (4) și art. 74 din acesta normă, în cazul în care asigurătorul nu își îndeplinește obligațiile în termenele stabilite imperativ sau le îndeplinește defectuos, la suma solicitată se aplică o penalizare de 0,1 % pe zi de întârziere, iar în cazul în care despăgubirea se stabilește prin hotărâre judecătorească se acordă și cheltuieli de judecată.

În mod greșit instanța de fond a intrepretat sintagma "creanțele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea 503/2004 și de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie contractele de asigurare au un conținut obligatoriu reglementat de prevederile legale în materie. Astfel, obligația de a achita penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanță de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor.

Astfel, legea de organizare a FGA prevede în mod neechivoc obligația acestuia de a achita despăgubiri ținând seama atât de normele aplicabile în materie, cât și de condițiile generale de asigurare și cele specifice prevăzute fii contractele de asigurare.

De altfel, aceasta este și optica înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), a stabilit că, fii interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noțiunii de obligație principală în titlul executoriu și pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite.

În al treilea rând, faptul că FGA nu reprezintă continuatorul societății de asigurare intrate în faliment și faptul că Norma 16/2015 și Legea 213/2015 nu prevăd expresis verbis obligația preluării tuturor datoriilor societății de asigurare nu echivalează cu exonerarea de la obligația de plata a sumelor solicitate.

De altfel, în sensul acesta art. 2 alin. (1) din Legea 213/2015 este neechivoc statuând că "FGA are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător".

În altă ordine de idei, a menționat recurenta, faptul ca FGA nu are calitatea de asigurător și că funcționează în temeiul Normei 16/2015 și al Legii 213/2015 și nu cel referitor la legislația aplicabilă societăților de asigurare nu pot, sub nicio formă, echivala cu exonerarea acestuia de la obligația de plată a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

De asemenea, în opinia recurentei, faptul că FGA nu reprezintă continuatorul societății de asigurare intrate în faliment și faptul că Norma 16/2015 și Legea 213/2015 nu prevăd expresis verbis obligația preluării tuturor datoriilor societății de asigurare nu echivalează cu exonerarea de la obligația de plată a sumelor solicitate.

De altfel, în sensul acesta art. 2 alin. (1) din Legea 213/2015 este neechivoc statuând că "FGA are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător".

Astfel, pe de o parte, obligația de protejare a creditorilor de asigurări are în vedere o protejare in integrum, care include și obligația de plată a sumelor reprezentând cheltuieli de judecată și penalități de întârziere, iar pe de altă parte, consecințele insolvenței sunt reprezentate atât de imposibilitatea recuperării creanței principale cât și a penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată.

Penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată își au izvorul în același raport obligațional cu creanța de asigurare, acestea toate urmând a avea același regim juridic și a produce aceleași efecte juridice, orice separare a acestora și încercare de plasare sub regimuri juridice diferite, este nefirească din perspectiva logicii raporturilor obligaționale și lipsită de temei juridic.

Invocarea prevederilor art. 2214 C. civ. ca temei al soluției pronunțate este una greșită, precizează recurenta, având în vedere reglementările speciale existente în materie și aflate în dezbatere în contextul raportului de general-special dintre C. civ. și legislația specială și regula fundamentală de interpretare specialis derogat generalis.

În același timp, concluzia trasă de instanța de fond, potrivit căreia despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată strict de contravaloarea pierderii suferit de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat, este una greșită, având în vedere regimul juridic al contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie, condițiile contractuale fiind reglementate de norma RCA în vigoare la data producerii riscului asigurat.

În fine, recurenta învederează că obligația FGA de plată nu se limitează strict la creanțele de asigurare, o astfel de interpretare restrictivă venind în contradicție cu chiar rațiunea instituirii schemei de garantare, funcțiile pe care trebuie să le realizeze aceasta și principiile sale de funcționare.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților (în continuare FGA) a solicitat respingerea recursului formulat si menținerea sentinței civile nr. 217/25.01.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, ca fiind temeinică și legală.

În susținerea acestei poziții procesuale, intimatul a menționat că întreaga apărare a recurentei reclamante se bazează pe o interpretare greșita a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților și a Normei nr. 16/2015 de aplicare, apreciind în mod greșit că penalitățile de întârziere sunt creanțe de asigurări, având același izvor cu cel al indemnizației de asigurare.

Legiuitorul a definit in mod expres noțiunea creanței de asigurări, un element esențial al calificării unei pretenții ca fiind creanță de asigurări fiind izvorul său direct, respectiv contractul de asigurare, norma juridica încadrând în aceasta categorie doar "despăgubirile/indemnizațiile" si "primele", nu si alte categorii de creanțe stabilite in sarcina asigurătorului in faliment.

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă ca Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative si obligatorii, iar nu plați ale altor categorii de creanțe, cum sunt penalitățile de întârziere si cheltuielile de judecata, acestea fiind determinate de atitudinea culpabila a asigurătorului, care nu a înteles să își îndeplinească obligațiile contractuale la termenul scadent, temeiul răspunderii pentru atitudinea culpabila a Societății C. fiind răspunderea civila delictuala.

Or, potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015 si ale Normei ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților este constituit cu scop si destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat in insolventa. Fondul nu este succesorul în drepturi și obligații al niciunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligațiile si nici patrimoniul acestuia.

Dispozițiile legale arată ca Fondul nu are obligația de a acoperi toate tipurile de creanțe, ci doar creanțele de asigurări, categorie definita în mod expres de dispozițiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015. Pentru recuperarea creanțelor ce nu se încadrează în categoria creanțelor de asigurări, creditorii au posibilitatea de a urma procedura insolvenței și a formula cerere de înscriere la masa credală.

II. Procedura în fața instanței de recurs.

Prin rezoluția din 21 noiembrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului.

Analizând sentința pronunțată de instanța de fond, prin prisma cadrului legal incident speței dedusă judecății, precum și a criticilor formulate de către reclamanta-recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva acesteia este fondat, pentru considerentele în continuare expuse:

Preliminar este de observat că prin actul administrativ emis de către intimat, respectiv Decizia nr. 7246/04.07.2017, cererea înregistrată sub numărul x/05.12.2016, prin care reclamanta a solicitat plata sumei de 49.718,18 RON, reprezentând debit restant/despăgubiri (32.370 RON), penalități de întârziere (12.268,23 RON) și cheltuieli de judecată (5.079,95 RON), a fost respinsă pentru depunerea acesteia în afara termenului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, termen de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului, în cazul de față fiind vorba despre Societatea de C. S.A..

Manifestând exces de zel, deși această abordare era inutilă față de constatarea depunerii tardive a cererii de plată, intimatul a procedat și la efectuarea examenului de temeinicie a solicitării de plată a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată, stabilind că aceasta este lipsită de fundament juridic, pe de o parte, datorită împrejurării că FGA nu a fost parte în dosarul civil nr. x/2015, din care recurenta exhibă cheltuielile de judecată solicitate, nefiind nici succesorul în drepturi și obligații al vreunui asigurător, iar pe de altă parte pentru considerentul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu sunt creanțe de asigurări, în sensul legii.

Astfel, intimatul a conchis că solicitarea de plată a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată ar fi fost respinsă chiar și în ipoteza în care cererea de plată ar fi fost depusă în termenul prevăzut de lege.

Deși, prin acțiunea introductivă, reclamanta a formulat critici punctuale împotriva deciziei de respingere a cererii de plată și a motivelor pe care aceasta a fost întemeiată, susținând mai întâi că intimata a reținut greșit formularea cererii peste termenul prevăzut de lege, instanța de fond a omis să analizeze aceste apărări, în pofida faptului că respingerea cererii de plată a fost întemeiată pe depunerea tardivă a acesteia, astfel că solicitarea la plată a debitului restant/despăgubirilor, în cuantum de 32.370 RON, nu a beneficiat de un examen de temeinicie pe fond, cum s-a întâmplat în cazul penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată.

Procedând în această manieră, instanța a încălcat dreptul la apărare al reclamantei, omițând să analizeze și să furnizeze acesteia un răspuns cu privire la apărările formulate, împrejurare ce echivalează cu o necercetare efectivă a fondului cauzei, aspect de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 CEDO, ceea ce determină practic, pe de o parte, imposibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanța de recurs, iar dintr-o altă perspectivă ar priva părțile de exercitarea unei căi de atac prin soluționarea pretențiilor pe fond direct în recurs.

Jurisprudența instanței europene de contencios a drepturilor omului este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat pe deplin, decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, pentru a le evalua pertinența.

Or, în virtutea dispozițiilor art. 21 din Constituție și art. 6 CEDO care consacră principiul dreptului la un proces echitabil, instanța era datoare să analizeze și să ofere un răspuns tuturor susținerilor în fapt și în drept ale reclamantei.

Judecătorul fondului nu a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de recurenta-reclamantă, căreia i-a cauzat în acest mod o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca o garanție a legalității și temeinicei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia.

Față de considerentele anterior expuse, constatând că nesoluționarea fondului, în conformitate cu litera și spiritul legii procesual civile, echivalează cu ipoteza reglementată de art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004 și având în vedere imperativul respectării principiului dublului grad de jurisdicție, Înalta Curte va dispune, în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului și casarea sentinței atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. (fostă B.) împotriva sentinței nr. 217 din 25 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 septembrie 2020.