ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6340/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 6615/20.06.2017 emise de pârât, prin care au fost admise în parte, până la concurența sumei de 5.400 de euro, cererile de plată formulate de către U.M. 01144 Roman, solicitând:

- în măsura în care se pune în discuție tardivitatea formulării contestației, respingerea excepției; în subsidiar, să se dispună repunerea reclamantului în termenul de formularea a prezentei contestații și, în consecință, respingerea excepției tardivității;

- anularea în parte a Deciziei nr. 6615/20.06.2017 emisă de către pârât, în ce privește respingerea cererii de plată a sumei de 60.000 de euro, reprezentând indemnizație de îmbolnăvire. și respingerea cererii de plată a sumei de 40.000 de euro. reprezentând indemnizație de invaliditate gradul III;

- obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să dispună plata sumei de 60.000 de euro, ca urmare a intervenirii unui caz de îmbolnăvire potrivit condițiilor prevăzute de contractul de asigurare încheiat între părți;

- obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să dispună plata sumei de 40.000 de euro, ca urmare a intervenirii unui caz de invaliditate gradul III, potrivit condițiilor prevăzute de contractul de asigurare încheiat între părți.

2.1. Prin încheierea din 11 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de repunere în termenul de formulare a acțiunii, formulată de reclamant, și a respins excepția tardivității ca neîntemeiată.

2.2. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3377 din 17 iulie 2018, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a anulat în parte Decizia nr. 6615/20.06.2017, în ce privește respingerea cererii de plată a sumei de 60.000 de euro, reprezentând indemnizație de îmbolnăvire, și a obligat pârâtul la emiterea unei decizii prin care să dispună plata sumei de 60.000 de euro.

Totodată, a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata sumei de 1570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, admise în parte.

Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

1.1. În recursul său, Fondul de Garantare a Asiguraților susține că ambele hotărâri atacate sunt nelegale din perspectiva modalității de soluționare a excepției de tardivitate a formulării contestației reclamantului.

În acest sens, recurenta pârâtă arată că decizia FGA nr. 6615/20.06.2017, prin care a fost soluționată cererea de plată, a fost comunicată la data de 23 iunie 2017, fiind primită de domnul B., delegat al U.M. 01144 Roman.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantul A. a formulat contestație, înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 20 iunie 2017.

Având în vedere dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, recurenta pârâtă arată că în cauză se impunea respingerea contestației reclamantului ca fiind tardiv formulată.

În ceea ce privește cererea de repunere în termen, formulată de reclamantul A., recurenta pârâtă susține că aceasta este neîntemeiată, deoarece reclamantul nu a dovedit existența cauzelor care au stat la baza formulării contestației cu depășirea termenului legal.

Referitor la fondul cauzei, recurenta pârâtă susține că în mod greșit a recunoscut prima instanță dreptul reclamantului la indemnizația de despăgubire pentru îmbolnăvire.

Reiterând situația de fapt dedusă judecății, recurenta pârâtă arată că reclamantul a suferit un accident în teatrul de luptă și nu o îmbolnăvire, astfel că, în conformitate cu condițiile generale de asigurare aferente poliței de asigurare de viață C. seria x nr. x care tratează distinct evenimentele asigurate reprezentate de îmbolnăvire și accident, în mod greșit a apreciat prima instanță că riscul asigurat se referă la rezultatul ambelor evenimente asigurate, atât accidentul care produse vătămări corporale cât și boala.

În consecință, recurenta pârâtă susține că indemnizația la care este îndreptățit reclamantul se rezumă la urmările accidentului respectiv cheltuielile de spitalizare, nefiind cuvenită indemnizația pentru îmbolnăvire, solicitând, prin urmare, casarea încheierii din 11.05.2018 și a sentinței civile nr. 3377/17.07.2018, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii reclamantului, în sensul celor mai sus arătate.

1.2. Prin recursul său, reclamantul critică sentința civilă în raport de modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 2.546 C. civ..

În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat în prezenta cale de atac, recurentul reclamant arată că, potrivit dispozițiilor art. 2.546 C. civ., este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabilește un termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârșirea actului de către partea interesată.

În cauza de față recurentul reclamant susține că prevederile cuprinse în clauza menționată la art. 3.1 din Convenția de asigurare stabilesc un termen de decădere de un an de la data intervenirii evenimentului asigurat, termen în care asiguratului îi incumbă obligația de a face dovada, potrivit dispozițiilor legale, a stării de invaliditate, în caz contrar fiind decăzut de a mai face această dovadă.

În opinia recurentului reclamant instanța fondului a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2.546 C. civ., reținând că reclamantul nu a dovedit existența unor împrejurări care au făcut excesiv de dificilă sau chiar imposibilă dovedirea intervenirii evenimentului asigurat, întrucât regimul nulității actului juridic civil presupune verificarea conformității acestuia cu legea raportat la data încheierii actului și nu prin referire la evenimente ulterioare încheierii actului juridic civil.

O abordare de genul celei însușite de prima instanță ar conduce la o situație paradoxală, susține recurentul reclamant, în care contractul de asigurare pare legal încheiat față de militarul care probează evenimentul asigurat în termenul contractual și în același timp nelegal, dacă un alt militar asigurat demonstrează că a fost excesiv de dificilă sau imposibilă dovada evenimentului asigurat.

În consecință, pentru motivele pe larg dezvoltate în cererea de recurs, reclamantul solicită casarea în parte a sentinței atacate, rejudecarea cauzei și admiterea în tot a acțiunii sale.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând recursul formulat de recurenta pârâtă Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva încheierii din 11.05.2018 și a sentinței civile nr. 3377/17.07.2018 precum și recursul declarat de recurentul reclamant A. împotriva aceleiași sentințe, Înalta Curte constată că ambele sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru considerentele ce vor fi menționate în continuare.

Sintetizând circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație formulată împotriva deciziei nr. 6615/20.06.2017, emisă de pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prin decizia în discuție, pârâta FGA a admis parțial cererea de plată formulată de U.M. 01144 Roman pe seama reclamantului, în calitate de persoană asigurată și, în consecință, a dispus plata sumei de 5.400 euro reprezentând cheltuieli de spitalizare, respingând cererea de plată pentru indemnizația de îmbolnăvire, solicitată pentru asigurat.

Motivând refuzul de acordare în totalitate a sumelor pretinse, instituția pârâtă a arătat, în esență, că evenimentul asigurat în speță este reprezentat de un accident, în urma căruia persoana asigurată A. a suferit vătămări corporale, nefiind justificată solicitarea de dezdăunare și pentru îmbolnăvire, din moment ce spitalizarea reclamantului este consecința accidentului și nu îmbolnăvirii, evenimente asigurate distinct,- tratate în cadrul poliței de asigurare de viață C. seria x nr. x

Reclamantul A. a formulat contestație împotriva deciziei FGA nr. 6615/20.06.2017, pârâta solicitând, în principal, respingerea contestației, ca tardiv formulată și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Referitor la termenul de contestare, prima instanță a constatat depășirea lui, în raport de dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, însă a procedat la repunerea în termen a reclamantului, în temeiul dispozițiilor art. 186 C. proc. civ.

Analizând legalitatea încheierii din 11 mai 2018, în limitele criticii formulate de recurenta pârâtă, Înalta Curte constată că soluția de repunere în termenul de formulare a contestației reflectă conformitatea hotărârii cu dispozițiile art. 186 C. proc. civ., întrucât împrejurarea aducerii la cunoștința asiguratului a conținutului deciziei după împlinirea termenului de 10 zile, prevăzut de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, constituie, fără putință de tăgadă, un motiv temeinic justificat pentru neîncadrarea în termenul legal de contestare.

Prin urmare, recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii din 11 mai 2018 este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

În ceea ce privește fondul cauzei, prima instanță a apreciat că este întemeiată parțial contestația reclamantului și, în consecință, a obligat pârâta FGA la emiterea unei decizii prin care să dispună plata sumei de 60.000 de euro.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță constată că prin decizia nr. 6615/20.06.2017, FGA a admis parțial cererea de despăgubire și a reținut că evenimentul asigurat, produs în cauză, este accidentul și nu îmbolnăvirea, ca urmare, indemnizația de asigurare se acordă pentru accident și urmările acestuia, în speță cheltuielile de spitalizare, fiind respinsă cererea de acordare a indemnizației de îmbolnăvire.

A arătat judecătorul fondului că, potrivit Poliței de asigurare de viață încheiate pe baza Acordului cadru, privind pe reclamant ca beneficiar, riscurile asigurate sunt: deces din orice cauză; invaliditate gr. I, II si III; îmbolnăvire pe timpul și din cauza acțiunilor de luptă care au ca rezultat mutilări sau defecte fizice ireversibile ori vătămări corporale/afecțiuni care pot fi stabilite în mod obiectiv (suma asigurată- 60.000 euro);cheltuieli pentru spitalizare tratament ambulatoriu; cheltuieli pentru medicamente si tratament;cheltuieli de repatriere.

Se observă că în polița de asigurare nu se reiau dispozițiile Condițiilor generale privind riscurile asigurate (Decesul, Vătămarea corporală și Îmbolnăvirea) și distincția între acestea și prejudicii asigurate, ci se definesc riscurile asigurate prin menționarea unor prejudicii asigurate din Condiții generale (deces, invaliditatea de gradul I, II și III, cheltuieli pentru spitalizare și tratament ambulatoriu; cheltuieli pentru medicamente și tratament și pentru repatriere) și a următorului risc asigurat:

- îmbolnăvire, pe timpul și din cauza acțiunilor de luptă, care au ca rezultat mutilări sau defecte fizice ireversibile ori vătămări corporale/afecțiuni ce pot fi stabilite în mod obiectiv.

În acest context, instanța fondului apreciază că acest risc asigurat se referă la rezultatul ambelor evenimente asigurate, atât accidentul care produce vătămări corporale, cât și boala.

Astfel, riscul asigurat prevăzut în poliță se referă și la vătămări corporale, care, potrivit termenilor folosiți în Condiții, sunt cauzate de Accident (pct. 1.17), la vătămarea organismului care are ca rezultat mutilări sau defecte fizice ireversibile, consecințe care sunt greu de conceput în cazul unei boli intervenite pe timpul și din cauza acțiunilor de luptă și nu în situația unui eveniment datorat unei cauze fortuite, violente și exterioare.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, recurenta pârâtă critică soluția primei instanțe, susținând că, raportat la clauzele contractuale, în mod greșit a apreciat prima instanță faptul că riscul asigurat în speță se referă atât la accidentele care provoacă îmbolnăvirea cât și la îmbolnăvirea cauzată de alte împrejurări decât accidentul.

Contrar celor susținute de recurenta pârâtă, Înalta Curte constată că prima instanță a interpretat și aplicat corect clauzele contractului de asigurare, fiind demonstrată, în cauză, nu numai împrejurarea spitalizării recurentului reclamant pentru acordarea ajutorului medical imediat după atacul ce a avut loc la data de 30 aprilie 2015 dar și faptul că accidentul a fost urmat de îmbolnăvirea recurentului reclamant, dovadă în acest sens fiind decizia medicală nr. A 3851/3 din 15.11.2016.

Prin urmare, în mod întemeiat a concluzionat prima instanță, în sensul că riscul asigurat în cauză (îmbolnăvirea, între altele) poate fi consecința fie a intervenirii evenimentului asigurat reprezentat de accident, fie consecința executării misiunii în condiții prejudiciabile organismului, cu consecința îmbolnăvirii ulterioare a asiguratului, concluzie ce rezultă din coroborarea clauzelor prevăzute la Capitolul 1 pct. 1.16; pct. 1.18; pct. 1.19 cu cele ale Cap. 5 pct. 5.1. din Condițiile generale și specifice de asigurare.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă nu a demonstrat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că recursul declarat de această parte va fi respins ca fiind nefondat.

Este, deopotrivă, nefondată și critica recurentului reclamant la adresa sentinței civile nr. 3377/17.07.2018, constată Înalta Curte, concluzie susținută de argumentele ce vor fi arătate în continuare.

Așa cum rezultă din memoriul de exercitare a căii de atac, reclamantul consideră nelegală sentința primei instanțe din perspectiva regimului analizei specifice nulității actului juridic civil.

În concret, recurentul reclamant susține că prima instanță a verificat apărările reclamantului pe marginea nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 3.1 din condițiile particulare de asigurare luând în considerare evenimente ulterioare încheierii contractului, or, arată recurentul reclamant că analiza legalității clauzelor se raportează numai la contextul legal existent la data încheierii actului și la modalitatea în care părțile au înțeles să transpună regimul legal convenției lor, nefiind relevante nici modificările de ordin legal intervenite după încheierea contractului și nici alte evenimente, circumscrise exercitării drepturilor și obligațiilor contractuale.

Verificând critica recurentului reclamant, instanța control judiciar observă că prevederile contractuale în discuție sunt cele menționate la art. 3.1. din Condițiile specifice și au următorul conținut:

"Asigurătorul acceptă riscul de invaliditate a Asiguratului, ca urmare a unui eveniment asigurat produs în perioada de valabilitate a prezentei asigurări și, în orice caz, înainte de împlinirea vârstei de 70 de ani, dacă invaliditatea survine și este dovedită conform prevederilor legale într-un interval de cel mult 1 (an) de la data evenimentului."

Pornind de la conținutul acestei clauze, reclamantul a susținut în fața primei instanțe că, raportat la situația particulară a asiguraților, aceștia având calitatea de militari activi care participă la misiuni de luptă în afara teritoriul României iar în multe situații persoanele rănite în teatrele de luptă sunt netransportabile în România pentru o perioadă lungă de timp, clauza în dezbatere face excesiv dacă nu imposibil de exercitat dreptul asiguratului la obținerea indemnizației de asigurare, în speță pentru invaliditatea ce a fost constatată la mai mult de un an de la producerea evenimentului asigurat.

Prin urmare, recurentul reclamant a susținut, în fața instanței de fond, că prevederile la art. 3.1. din Condițiile specifice sunt lovite de nulitate în virtutea dispozițiilor art. 2.546 C. civ..

Analizând argumentele reclamantului, prima instanță a apreciat că prevederile contractuale criticate de reclamant nu atestă, în sine, caracterul excesiv de dificil în privința exercitării dreptului de a obține indemnizația de asigurare și, totodată, a concluzionat în sensul că nu s-a făcut dovada unor împrejurări concrete care au făcut imposibilă sau foarte dificilă efectuarea demersurilor pentru obținerea deciziei medicale în cadrul termenului de un an de la data evenimentului.

O astfel de motivare nu echivalează, cum greșit susține recurentul reclamant, cu deturnarea condițiilor de analiză în privința nulității actului juridic civil; este evident că verificarea ipotezei avute în vedere de legiuitor pentru edictarea dispozițiilor art. 2.546 C. civ. presupune prefigurarea, cel puțin la nivel ipotetic, a situațiilor ce se pot ivi cu prilejul punerii în practică a clauzei pretins nule.

Cât timp tocmai recurentul reclamant a arătat instanței fondului argumentele care susțin concluzia sa, în sensul imposibilității exercitării dreptului de a obține indemnizația de asigurare pentru invaliditate în contextul limitei temporale prevăzute de art. 3.1. din Condițiile specifice și a situației particulare a asiguraților, nu se poate reproșa primei instanțe faptul că a apreciat că astfel de motive nu relevă, de plano, imposibilitatea exercitării dreptului pretins de reclamant.

În concluzie, raportat la cele mai sus arătate, Înalta Curte constată că sentința civilă atacată nu este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nici din perspectiva criticii formulate de reclamant sub acest aspect, astfel că și recursul acestuia va fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul A., împotriva sentinței nr. 3377 din 17 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, împotriva încheierii din 11 mai 2018 și sentinței nr. 3377 din 17 iulie 2018 ale aceleiași instanțe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2020.