ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5938/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2649 din 7 iunie 2018, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat în parte Decizia nr. 12171/22.12.2017, respectiv în ceea ce privește soluția de la pct. 2 din dispozitivul acesteia, și a obligat pârâtul să plătească reclamantei și suma de 985,04 RON, cu titlu de despăgubiri.

Totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 647,80 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Un prim aspect pe care recurentul-pârât îl susține în fața instanței de recurs este faptul că, în temeiul disp. art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015, Fondul stabilește dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată reprezintă creanță de asigurare și care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile acestuia, întrucât nu se preia de la asigurătorul în faliment o creanță lichidă și exigibilă.

Recurentul-pârât susține că nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment, nu execută contractele de asigurare încheiate și nu preia riscul executării contractelor de asigurare, astfel că nu plătește în baza unei răspunderi contractuale.

Un al doilea aspect pe care recurentul-pârât îl susține este faptul că în cadrul procedurii administrative, a ținut seama de prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, de normele aplicabile în materia asigurărilor și de condițiile de asigurare ale contractului de asigurare civilă obligatorie de tip RCA, conform disp. art. 2200 alin. (2) C. civ.

Mai susține recurentul-pârât faptul că a avut în vedere și prevederile art. 69 alin. (2) din Secțiunea 3, ce poartă denumirea marginală "Condiții de exercitare a dreptului de deducere", din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 277/2015 privind Codul fiscal, care stabilesc că "justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 299 alin. (1) din Codul fiscal [...]".

Recurentul-pârât susține astfel că prima instanță a aplicat și interpretat greșit dispozițiile legale sus-menționate, deoarece reclamanta nu a depus factura fiscală nr. x/31.10.2016, în original, la dosarul administrativ de daună.

De asemenea, recurentul-pârât critică și obligația plății cheltuielilor de judecată, în cuantum de 647,80 RON, nefiind în culpă procesuală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare.

Recursul este nefondat.

Din actele dosarului, reiese împrejurarea conform căreia, în urma unui eveniment rutier a fost avariat un stâlp electric, proprietatea intimatei-reclamante, iar aceasta a achitat c/valoarea reparației, devizul lucrării fiind în cuantum de 5.910,26 RON, inclusiv TVA.

Întrucât asigurătorul autoturismului implicat în accident deținea polița de asigurare la S.C. A. S.A., iar aceasta a intrat în procedura falimentului, cererea de despăgubire a fost depusă la recurentul-pârât, Fondul de Garantare a Asiguraților.

Recurentul-pârât a respins cererea de plată pentru suma de 985,04 RON reprezentând TVA, motivând că nu s-a depus factura în original, iar dreptul de deducere se acordă în conformitate cu disp. art. 69 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 277/2015 privind Codul fiscal, numai pe baza exemplarului original al facturii.

Instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză și a admis acțiunea reclamantei.

Înalta Curte reține că prima instanță nu a contestat susținerile recurentului-pârât în privința aplicării disp. art. 13 alin. (3) și art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015, a rolului Fondului în procedură specială a cererii de plată reglementată de acest act normativ.

Dimpotrivă, instanța de fond a reliefat dreptul recurentului-pârât de a proceda la verificarea documentelor justificative din dosarul de daună aferent evenimentului asigurat.

Cu privire la critica propriu-zisă adusă soluției primei instanțe, Înalta Curte reține că motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întrunite.

Recurentul-pârât a respins cererea de plată cu privire la TVA în cuantum de 984,04 RON, aferentă facturii nr. x/31.10.2016, invocând prevederile legale care privesc modalitatea și procedura deducerii TVA, cuprinsă în legislația fiscală.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că dispozițiile legale invocate de recurentul-pârât nu sunt aplicabile în cazul cererilor de despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 213/2015.

Recurentul-pârât nu deține competența legală de a soluționa cererile de deducere a TVA, aceasta aparținând organelor fiscale.

Așadar, recurentul-pârât avea obligația să aplice aceleași prevederi legale și în situația cererii de plată a TVA și nu să apeleze la instituții și motive străine de obiectul cererii.

În plus, este neîntemeiată temerea recurentului-pârât că reclamanta va obține o dublă despăgubire, deoarece esența dreptului de deducere a TVA este tocmai dreptul persoanei impozabile înregistrată în scopuri de TVA să scadă din valoarea totală a taxei colectate pentru o perioadă fiscală, valoarea totală a taxei pentru care, în aceeași perioadă, a luat naștere și poate fi exercitat dreptul de deducere.

În concluzie, recurentul-pârât avea obligația plății cu titlu de despăgubiri și a TVA, caz în care îi revine și obligația plății cheltuielilor de judecată ocazionate în proces, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Față de acestea, în baza art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2649 din 7 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2020.