ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3935/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3935/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei penale de față,

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 62/S din 19 iulie 2010, Curtea de Apel Brașov a respins

plângerea formulată de petentul M.I. împotriva Rezoluției Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Brașov pronunțată la data de 30 noiembrie 2009 în Dosarul

nr. 1799/P/2009, pe care o menține.

A obligat petentul să plătească statului suma de 300 RON, cu

titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut

următoarele:

Prin plângerea înregistrată la această instanță, formulată

de petentul M.I. împotriva Rezoluției Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Brașov pronunțată la 30 noiembrie 2009 în Dosarul nr. 1799/P/2009, s-a

solicitat infirmarea acestei rezoluții ca netemeinică și nelegală, arătând că

în mod greșit s-a reținut că vinovăția judecătorului delegat la penitenciar nu

a fost dovedită, acesta i-a încălcat dreptul la sănătate, respectiv i-a fost

încălcat dreptul de a fi consultat de un medic legist, întrucât prin Încheierea

nr. 882 din 30 decembrie 2008, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor

privative de libertate din cadrul Penitenciarului Codlea i-a respins plângerea

pe care a formulat-o.

Petentul a mai arătat că relativ la această soluție a

formulat o contestație împotriva Încheierii judecătorului delegat cu nr. 882

din 30 decembrie 2008 la Judecătoria Brașov, care a fost admisă și s-a dispus

desființarea Încheierii judecătorului delegat nr. 882 din 30 decembrie 2008 și

s-a constatat că i-a fost încălcat dreptul de a fi examinat de către un medic

legist sau de un medic din afara penitenciarului, prevăzut de art. 51 alin. (4)

din Legea nr. 275/2006 raportat la art. 32 alin. (1), (2) din H.G. 1897/2006.

Petentul a precizat că judecătorul delegat de la

Penitenciarul Codlea nu i-a luat în considerare probele depuse la dosar,

întrucât a formulat o nouă cerere, pentru faptele din data de 13 decembrie 2008

și judecătorul delegat, cu rea-credință și în mod abuziv, i-a respins cererea

formulată, aducându-i o vătămare și o gravă încălcare a art. 3 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

S-a mai invocat și faptul că Administrația Națională a

Penitenciarelor nu era competentă de a-i respinge cererea pe care a formulat-o,

astfel fiindu-i încălcate drepturile, așa cum prevăd dispozițiile art. 51 alin.

(2) din Legea nr. 275/2006, precum și cele ale art. 32 alin. (1) din H.G.

1897/2006 și totuși, Administrația Națională a Penitenciarelor, prin sesizarea

primită de la petent, a constatat că există încălcări ale dreptului său conform

Legii nr. 275/2006, și prin care s-a dispus o măsură administrativă.

Verificând plângerea formulată în raport de actele și

lucrările dosarului, s-a constatat că plângerea este nefondată.

Prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov

pronunțată la data de 30 noiembrie 2009 în Dosarul nr. 1799/P/2009, s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de L.M.G. - judecător delegat la

Penitenciarul Codlea, sub aspectul comiterii infracțiunii de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor și abuz în serviciu prin îngrădirea unor

drepturi prevăzute de art. 246 și art. 247 C. pen.

În motivarea acestei rezoluții s-a reținut, în esență, că

petentul a formulat plângere împotriva judecătorului delegat la penitenciar,

imputând acestuia că prin Încheierile nr. 786 din 26 noiembrie 2008 și nr. 882

din 30 decembrie 2008, i-a respins două cereri ca neîntemeiate și că urmare a

plângerilor adresate instanței de judecată, ambele admise, judecătorul delegat

i-a încălcat mai multe drepturi constituționale și prevăzute de Legea nr.

275/2006, respectiv dreptul la petiționare și dreptul la examen medical.

Ulterior, printr-o nouă plângere, petentul a reclamat

același judecător delegat pe motiv că acesta a refuzat soluționarea

plângerilor, motivat de faptul că i-a expirat delegația și a făcut demersuri

către forul competent pentru a se desemna un alt judecător delegat și că va

trimite plângerile direct către parchet și că acest refuz reprezintă un abuz de

natură a-i vătăma drepturile legale.

În esență, prin Încheierea nr. 786 din 26 noiembrie 2008,

judecătorul delegat a respins plângerea petentului, care reclamase că a fost

agresat în cameră de alți deținuți în data de 30 mai 2008, ca neîntemeiată, cu

motivarea că au fost efectuate toate demersurile legale și o anchetă efectivă,

ce a constat în audierea deținuților din camera 32, în care s-a aflat și

petentul, și din declarații nu a rezultat că petentul ar fi fost agresat în

cameră și, astfel, nu s-a impus sancționarea disciplinară a vreunei persoane,

petentul fiind anunțat și verbal de această soluție de către directorul adjunct

al penitenciarului, aspect consemnat în registrul de raport din data de 17

iunie 2008, aflat la dosar.

Judecătorul delegat a mai motivat și că administrația

penitenciarului nu are competența de a efectua urmărirea penală a unor

eventuale infracțiuni de lovire sau alte violențe între deținuți, această

competență revenind organelor de poliție sau parchetelor, potrivit

dispozițiilor din C. proc. pen.

Plângerea formulată de petent împotriva acestei încheieri a

fost admisă de Judecătoria Brașov prin Sentința penală nr. 106 din 21 ianuarie

2009 pe considerentul că, fără a antama fondul cauzei, trebuie să se analizeze

dacă ancheta efectuată la penitenciar a avut caracter efectiv în sensul

jurisprudenței promovate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deoarece

atât petentul, cât și judecătorul delegat și instanța sunt lipsiți de

mijloacele necesare verificării încălcării drepturilor garantate persoanelor

private de libertate și a dispus ca administrația penitenciarului să-i comunice

în scris rezultatul anchetei efectuate în urma incidentului reclamat din data

de 30 mai 2008.

În decembrie 2008, petentul a formulat o altă plângere, pe

motiv că în data de 13 decembrie 2008 a fost agresat de deținuți cunoscuți și a

reclamat că i s-a încălcat dreptul de a fi consultat de un medic legist, plângere

respinsă prin Încheierea nr. 882 din 30 decembrie 2008 de către același

judecător delegat, pe considerentul că petentul nu a solicitat dreptul la

consult în scris, așa cum prevăd dispozițiile art. 32 alin. (2) din H.G. nr.

1897/2006, prin care a fost aprobat regulamentul de aplicare a Legii nr.

275/2006 privind executarea pedepselor, iar petentul a fost consultat la

cabinetul medical al locului de deținere, conform copiei din registrul de

consultații medicale, unde la poziția nr. 15607 figurează deținutul M.,

consultat la orele 20:35, ce a prezentat o excoriație superficială pe

antebrațul stâng 1/3 superioară, leziune afirmativ produsă

„post-agresiune" între deținuți, pe registru figurând și că deținutul a

solicitat consult medicină legală.

Împotriva acestei încheieri petentul a formulat plângere, ce

a fost admisă de Judecătoria Brașov prin Sentința penală nr. 301/2009, pe

considerentul că petentului i s-a încălcat dreptul de a fi examinat de către un

medic legist sau de un medic din afara penitenciarului, potrivit art. 51 alin.

(4) din Legea nr. 275/2006 și art. 32 alin. (1) și (2) din Regulamentul aprobat

prin H.G. nr. 1897/2006.

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Brașov, prin Rezoluția din 7 ianuarie 2010 în lucrarea nr. 1/11/2/2010, a

constatat că plângerea este neîntemeiată, că soluția procurorului este conformă

cu art. 203 C. proc. pen. și că în mod corect s-a apreciat că în speță nu sunt

incidente textele legale menționate în cauză.

Instanța de fond a apreciat că judecătorului delegat nu i se

poate imputa vreo faptă cu caracter penal atunci când a respins plângerile

petentului, deoarece s-ar extinde artificial și nejustificat înțelesul noțiunii

de cale de atac, atunci când o asemenea cale de atac ar fi admisă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petentul M.I.,

solicitând admiterea plângerii formulate împotriva rezoluției procurorului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul

declarat de petent prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat, pentru

următoarele considerente.

Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se

poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a

atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare prezintă

pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită tocmai de

cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității

în exercitarea atribuțiilor ce serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală

„abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta

funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu

știință nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin

aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane".

Cu referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale

unei astfel de infracțiuni îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu,

printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social

concret ai infracțiunii, săvârșită cu intenție, și care să fi produs o vătămare

a intereselor legale ale petentului.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca

scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie

infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie

pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă

la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu

poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată

pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit

că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale".

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea

aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt

obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe".

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului

penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărări

sociale, cu interesele individului, în raport cu care nicio persoană nevinovată

să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima fază a procesului

penal, prin art. 200 C. proc. pen. s-a stabilit că „urmărirea penală are ca

obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la

identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se

constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".

În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel

cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a

determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a

procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C.

proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire

penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situați, actele premergătoare, având ca scop

clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a

cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la

constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea

în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se

începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se

confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este

de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, constatându-se inexistența infracțiunii sesizate,

în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii

urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor

critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

legală și temeinică.

Orice hotărâre a unui magistrat poate fi supusă controlului

judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice

soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale, privind

independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul

interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a

unor norme de drept substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în

sarcina magistratului, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar

să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una

dintre părți.

Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv

dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care

reglementează judecata în fond a cauzei formează sistemul procesului penal.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații

identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în

puterea lucrului judecat numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și

legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției

judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac

corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul

examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a

procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și

intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul

juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții asigură finalitatea

acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților

care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României

și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se

supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea

constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea

pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate fără

relevanță sub aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect, erorile

pretins a fi fost săvârșite, principiul constituțional menționat ar fi lipsit

de eficiență, iluzoriu, ceea ce pare ca inadmisibil în condițiile statului de

drept.

Faptul că judecătorul delegat a analizat într-o manieră

personală probele administrate, respingând plângerile deținutului, dar în mod

argumentat nu i se poate imputa vreo faptă cu relevanță penală.

Așadar, reținând că legalitatea și temeinicia soluției

pronunțate în cauza penală invocată de petent nu pot fi examinate pe această

cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare

normelor legale menționate.

Totodată, susținând că pentru a se reține în sarcina

judecătorilor cauzei penale comiterea infracțiuni de abuz în serviciu este

necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l

prejudicia pe petent și constatând că această împrejurare nu este probată în cauză,

a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție

legală și temeinică.

În consecință, respingând plângerea și sub aspectul acestor

critici și menținând rezoluția atacată, prima instanța a pronunțat o hotărâre

nesupusă niciunuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

3

C.

proc. pen.

Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul

judecătoresc al soluției de retrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen.,

în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor

premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea

procesual-penală.

Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea menționată nu

are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza

penală la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul susține că s-ar fi

încălcat unele dispoziții procedurale.

Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen. aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de

petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii

incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi

neîntemeiat și sub acest aspect.

În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se

probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța

de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art.

278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi,

neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să

ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu de către

persoanele nominalizate de către petent, așa încât simplele afirmații ale

acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 246 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat

nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei

soluții.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza ar 192 alin. (2) din același cod,

recurentul petent M.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul

M.I. împotriva sentinței penale nr. 62/S din 19 iulie 2010 a Curții de Apel

Brașov, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5 noiembrie 2010.

PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,

S. DumitrașcuA. DragneG.C. Arghir

MAGISTRAT ASISTENT,

I. Humă

Red.GCA

Tehnred.GB