ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3935/2010

Asupra cauzei penale de față, În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 62/S din 19 iulie 2010, Curtea de Apel Brașov a respins plângerea formulată de petentul M.I. împotriva Rezoluției Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov pronunțată la data de 30 noiembrie 2009 în Dosarul nr. 1799/P/2009, pe care o menține. A obligat petentul să plătească statului suma de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele: Prin plângerea înregistrată la această instanță, formulată de petentul M.I.

împotriva Rezoluției Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov pronunțată la 30 noiembrie 2009 în Dosarul nr. 1799/P/2009, s-a solicitat infirmarea acestei rezoluții ca netemeinică și nelegală, arătând că în mod greșit s-a reținut că vinovăția judecătorului delegat la penitenciar nu a fost dovedită, acesta i-a încălcat dreptul la sănătate, respectiv i-a fost încălcat dreptul de a fi consultat de un medic legist, întrucât prin Încheierea nr. 882 din 30 decembrie 2008, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate din cadrul Penitenciarului Codlea i-a respins plângerea pe care a formulat-o.

Petentul a mai arătat că relativ la această soluție a formulat o contestație împotriva Încheierii judecătorului delegat cu nr. 882 din 30 decembrie 2008 la Judecătoria Brașov, care a fost admisă și s-a dispus desființarea Încheierii judecătorului delegat nr. 882 din 30 decembrie 2008 și s-a constatat că i-a fost încălcat dreptul de a fi examinat de către un medic legist sau de un medic din afara penitenciarului, prevăzut de art. 51 alin. (4) din Legea nr. 275/2006 raportat la art. 32 alin. (1), (2) din H.G. 1897/2006. Petentul a precizat că judecătorul delegat de la Penitenciarul Codlea nu i-a luat în considerare probele depuse la dosar, întrucât a formulat o nouă cerere, pentru faptele din data de 13 decembrie 2008 și judecătorul delegat, cu rea-credință și în mod abuziv, i-a respins cererea formulată, aducându-i o vătămare și o gravă încălcare a art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a mai invocat și faptul că Administrația Națională a Penitenciarelor nu era competentă de a-i respinge cererea pe care a formulat-o, astfel fiindu-i încălcate drepturile, așa cum prevăd dispozițiile art. 51 alin. (2) din Legea nr. 275/2006, precum și cele ale art. 32 alin. (1) din H.G. 1897/2006 și totuși, Administrația Națională a Penitenciarelor, prin sesizarea primită de la petent, a constatat că există încălcări ale dreptului său conform Legii nr. 275/2006, și prin care s-a dispus o măsură administrativă. Verificând plângerea formulată în raport de actele și lucrările dosarului, s-a constatat că plângerea este nefondată. Prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov pronunțată la data de 30 noiembrie 2009 în Dosarul nr. 1799/P/2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de L.M.G.

- judecător delegat la Penitenciarul Codlea, sub aspectul comiterii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi prevăzute de art. 246 și art. 247 C. pen. În motivarea acestei rezoluții s-a reținut, în esență, că petentul a formulat plângere împotriva judecătorului delegat la penitenciar, imputând acestuia că prin Încheierile nr. 786 din 26 noiembrie 2008 și nr. 882 din 30 decembrie 2008, i-a respins două cereri ca neîntemeiate și că urmare a plângerilor adresate instanței de judecată, ambele admise, judecătorul delegat i-a încălcat mai multe drepturi constituționale și prevăzute de Legea nr. 275/2006, respectiv dreptul la petiționare și dreptul la examen medical.

Ulterior, printr-o nouă plângere, petentul a reclamat același judecător delegat pe motiv că acesta a refuzat soluționarea plângerilor, motivat de faptul că i-a expirat delegația și a făcut demersuri către forul competent pentru a se desemna un alt judecător delegat și că va trimite plângerile direct către parchet și că acest refuz reprezintă un abuz de natură a-i vătăma drepturile legale.

În esență, prin Încheierea nr. 786 din 26 noiembrie 2008, judecătorul delegat a respins plângerea petentului, care reclamase că a fost agresat în cameră de alți deținuți în data de 30 mai 2008, ca neîntemeiată, cu motivarea că au fost efectuate toate demersurile legale și o anchetă efectivă, ce a constat în audierea deținuților din camera 32, în care s-a aflat și petentul, și din declarații nu a rezultat că petentul ar fi fost agresat în cameră și, astfel, nu s-a impus sancționarea disciplinară a vreunei persoane, petentul fiind anunțat și verbal de această soluție de către directorul adjunct al penitenciarului, aspect consemnat în registrul de raport din data de 17 iunie 2008, aflat la dosar.

Judecătorul delegat a mai motivat și că administrația penitenciarului nu are competența de a efectua urmărirea penală a unor eventuale infracțiuni de lovire sau alte violențe între deținuți, această competență revenind organelor de poliție sau parchetelor, potrivit dispozițiilor din C. proc. pen.

Plângerea formulată de petent împotriva acestei încheieri a fost admisă de Judecătoria Brașov prin Sentința penală nr. 106 din 21 ianuarie 2009 pe considerentul că, fără a antama fondul cauzei, trebuie să se analizeze dacă ancheta efectuată la penitenciar a avut caracter efectiv în sensul jurisprudenței promovate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deoarece atât petentul, cât și judecătorul delegat și instanța sunt lipsiți de mijloacele necesare verificării încălcării drepturilor garantate persoanelor private de libertate și a dispus ca administrația penitenciarului să-i comunice în scris rezultatul anchetei efectuate în urma incidentului reclamat din data de 30 mai 2008. În decembrie 2008, petentul a formulat o altă plângere, pe motiv că în data de 13 decembrie 2008 a fost agresat de deținuți cunoscuți și a reclamat că i s-a încălcat dreptul de a fi consultat de un medic legist, plângere respinsă prin Încheierea nr. 882 din 30 decembrie 2008 de către același judecător delegat, pe considerentul că petentul nu a solicitat dreptul la consult în scris, așa cum prevăd dispozițiile art. 32 alin. (2) din H.G.

nr. 1897/2006, prin care a fost aprobat regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor, iar petentul a fost consultat la cabinetul medical al locului de deținere, conform copiei din registrul de consultații medicale, unde la poziția nr. 15607 figurează deținutul M., consultat la orele 20:35, ce a prezentat o excoriație superficială pe antebrațul stâng 1/3 superioară, leziune afirmativ produsă „post-agresiune" între deținuți, pe registru figurând și că deținutul a solicitat consult medicină legală. Împotriva acestei încheieri petentul a formulat plângere, ce a fost admisă de Judecătoria Brașov prin Sentința penală nr. 301/2009, pe considerentul că petentului i s-a încălcat dreptul de a fi examinat de către un medic legist sau de un medic din afara penitenciarului, potrivit art. 51 alin. (4) din Legea nr. 275/2006 și art. 32 alin. (1) și (2) din Regulamentul aprobat prin H.G.

nr. 1897/2006. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, prin Rezoluția din 7 ianuarie 2010 în lucrarea nr. 1/11/2/2010, a constatat că plângerea este neîntemeiată, că soluția procurorului este conformă cu art. 203 C. proc. pen. și că în mod corect s-a apreciat că în speță nu sunt incidente textele legale menționate în cauză. Instanța de fond a apreciat că judecătorului delegat nu i se poate imputa vreo faptă cu caracter penal atunci când a respins plângerile petentului, deoarece s-ar extinde artificial și nejustificat înțelesul noțiunii de cale de atac, atunci când o asemenea cale de atac ar fi admisă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petentul M.I., solicitând admiterea plângerii formulate împotriva rezoluției procurorului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul declarat de petent prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat, pentru următoarele considerente. Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu. Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor ce serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane". Cu referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret ai infracțiunii, săvârșită cu intenție, și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului. Or, potrivit art. 1 C. proc.

pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale". Totodată, potrivit art. 62 C. proc.

pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe". Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărări sociale, cu interesele individului, în raport cu care nicio persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen.

s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată". În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege. În anumite situați, actele premergătoare, având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc.

pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cauză, constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale. Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Orice hotărâre a unui magistrat poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale, privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în sarcina magistratului, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți. Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei formează sistemul procesului penal.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții asigură finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia. Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate fără relevanță sub aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect, erorile pretins a fi fost săvârșite, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce pare ca inadmisibil în condițiile statului de drept. Faptul că judecătorul delegat a analizat într-o manieră personală probele administrate, respingând plângerile deținutului, dar în mod argumentat nu i se poate imputa vreo faptă cu relevanță penală. Așadar, reținând că legalitatea și temeinicia soluției pronunțate în cauza penală invocată de petent nu pot fi examinate pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare normelor legale menționate.

Totodată, susținând că pentru a se reține în sarcina judecătorilor cauzei penale comiterea infracțiuni de abuz în serviciu este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent și constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică. În consecință, respingând plângerea și sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanța a pronunțat o hotărâre nesupusă niciunuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 3 C. proc. pen. Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de retrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală. Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza penală la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul susține că s-ar fi încălcat unele dispoziții procedurale. Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen. aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect.

În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu de către persoanele nominalizate de către petent, așa încât simplele afirmații ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, în baza ar 192 alin. (2) din același cod, recurentul petent M.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.I. împotriva sentinței penale nr. 62/S din 19 iulie 2010 a Curții de Apel Brașov, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 noiembrie 2010. PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR, S. DumitrașcuA. DragneG.C. Arghir MAGISTRAT ASISTENT, I. Humă Red.GCA Tehnred.GB