ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4902/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Contextul procesual. Decizia instanței de recurs atacată pe calea contestației Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta N.D.I. Bermuda, prin reprezentat fiscal N.D.I.L.B., sucursala Ploiești a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Prahova – A.N.A.F., anularea Deciziei nr. 186 din 9 iulie 2010 privind soluționarea contestației formulate de SC N.D.I., prin reprezentant fiscal sucursala Ploiești, județul Prahova, emisă de D.G.F.P.J. Prahova, anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 2876 din 21 aprilie 2010, emisă de A.I.F.

Prahova, precum și a Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 16 aprilie 2010, emis de A.I.F. Prahova. S-a solicitat și să se dispună plata sumei de 21.018.033 RON, cu titlu de sumă negativă a taxei pe valoare adăugată. Prin Sentința civilă nr. 162 din 18 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost respinsă ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs N.D.I. Bermuda prin reprezentant fiscal N.D.I. Bermuda, sucursala Ploiești, invocând dispozițiile art. 304¹ C. proc. civ. Prin Decizia nr. 1982 din 10 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarant de N.D.I. Bermuda, prin reprezentant fiscal N.D.I.

Bermuda, sucursala Ploiești împotriva sentinței nr. 162 din 18 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a analizat situația de fapt, reținând că, în perioada decembrie 2008 - noiembrie 2009, recurenta a importat două instalații de foraj complete (RIG 677 și RIG 678), precum și alte echipamente aferente, în valoare totală de 110.486.655 lei, TVA înscrisă în declarațiile vamale de import și evidențiată în jurnalele de cumpărări, fiind de 21.017.919 lei. Conform ordinelor de pată și extraselor de cont prezentate cu ocazia controlului fiscal, TVA a fost achitată de către N.D.I., sucursala Ploiești.

Prin decontul aferent lunii ianuarie 2010 recurenta a solicitat rambursarea soldului sumei negative de TVA de 21.018.033 lei. După cum s-a arătat la pct. I.1 din decizie, prin actele administrativ fiscale întocmite în urma controlului fiscal, s-a respins cererea recurentei de rambursare, cu motivarea că nu s-a făcut dovada că achizițiile de bunuri au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile. În esență, cu aceeași motivare a respins și instanța de fond acțiunea judiciară. Instanța de recurs a apreciat că soluția adoptată este legală pentru argumentele expuse în continuare, ca răspuns la motivele de recurs. Referitor la interpretarea art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc. În perioada supusă inspecției fiscale: decembrie 2008 – ianuarie 2010, organele de control au constatat că recurenta N.D.I.

Bermuda nu a realizat operațiuni taxabile, adică nici un fel de venituri impozabile cu TVA pe codul de înregistrare al reprezentantului fiscal: RO 24683156, care să justifice deducerea TVA aferentă achiziției bunurilor anterior indicate. Operațiunea de închiriere a instalațiilor de foraj, reflectată în facturile emise de N.D.I. Bermuda către N.O.N. (societatea din Olanda) nu poate fi atribuită reprezentantului fiscal din România: RO 24683156 care nu a emis, nu a evidențiat și nu a declarat în România nici un fel de venituri, respectiv operațiuni taxabile, rezultate din utilizarea bunurilor importate pentru care și-a exercitat dreptul de deducere a TVA. Cât privește susținerea recurentei în sensul că N.D.I.L.

II și reprezentantul său fiscal în România sunt o singură entitate legală din perspectiva TVA, instanța de recurs a apreciat că aceasta nu are suport legal. Potrivit pct. 56 alin. (4), respectiv pct. 661 alin. (4) din Titlul VI al Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 reprezentantul fiscal este angajat, din punctul de vedere al drepturilor și obligațiilor privind TVA, pentru toate operațiunile efectuate în România de persoana impozabilă nestabilită în România, iar operațiunile fiscale efectuate de reprezentantul fiscal în numele persoanei impozabile nestabilite în România nu se evidențiază în contabilitatea proprie a persoanei desemnate ca reprezentant fiscal, ci într-o evidență separată în numele persoanei străine pentru operațiunile efectuate de aceasta pe codul de TVA atribuit de autoritățile din România.

De asemenea, potrivit pct. 56 alin. (7) raportat la art. 661 alin. (7) din același act normativ, persoana impozabilă nestabilită în România, mandatează reprezentantul fiscal să întocmească documentele aferente operațiunilor efectuate în România pe codul de TVA atribuit de autoritățile române. Referitor la motivarea sentinței Criticile subsumate acestui motiv sunt lipsite de consistență, a reținut instanța de recurs, deoarece hotărârea prezentată rezumativ la pct. I.2 din decizie este motivată corespunzător, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Împrejurarea că argumentația expusă se suprapune cu punctul de vedere expus de partea adversă nu poate conduce la o altă concluzie, câtă vreme, după cum s-a reținut în precedent, acesta este legal.

Referitor la relevanța dovezii calității de proprietar Din coroborarea dispozițiilor art. 145 – Sfera de aplicare a dreptului de deducere cu art. 134 1 – Faptul generator pentru livrări de bunuri și prestări de servicii rezultă că, într-adevăr, dreptul de deducere a TVA nu depinde în mod necesar de dovada calității de proprietar al celor două utilaje importate RIG 677 și RIG 678. În cauză însă, a constatat instanța de control judiciar, motivul pentru care nu a fost acordat dreptul de deducere este cel analizat la pct. II.1. Calitatea de proprietar a fost reținută de fisc într-un al context. Astfel, s-a constatat că închirierea bunurilor s-a realizat de către N.D.I.L.

Bermuda, în calitate de proprietar (calitate confirmată de reprezentantul societății cu ocazia controlului), iar nu de către N.D.I.L., persoană impozabilă din perspectiva TVA în România, care nu a prezentat nici un document de predare-primire ori documente financiar contabile (avize de însoțire, facturi) care să-i susțină punctul de vedere potrivit căruia ea ar fi realizat operațiuni taxabile. Dimpotrivă, potrivit constatărilor din Raportul de inspecție fiscală întocmit la 16 aprilie 2010, bunurile importate au fost utilizate de alte entități. Conchizând, persoana înregistrată fiscal în România, nu este proprietara bunurilor importate dar nici nu a dovedit că le-a utilizat în folosul operațiunilor sale impozabile.

2. Contestația în anulare exercitată în cauză Împotriva Deciziei nr. 1982 din 10 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare recurenta-reclamantă N.D.I. Bermuda, invocând ca temei legal dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. În motivarea contestației, societatea recurentă susține că decizia atacată a fost dată cu neobservarea unor elemente importante care au avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite, înscrisuri ce au fost depuse în ședința publică din 23 martie 2012 prin care s-a dovedit că a desfășurat operațiuni taxabile și prin care contestatoarea a continuat să desfășoare operațiuni taxabile, făcând dovada faptului că avea dreptul la deducerea TVA aferentă achiziției bunurilor.

Aceste înscrisuri nu au fost observate de instanța de recurs și nu au fost analizate, iar consecința acestei omisiuni a constat în respingerea recursului întrucât nu s-ar fi făcut dovada acestor operațiuni taxabile, ceea ce a condus la pronunțarea unei soluții greșite. În sprijinul argumentelor s-a depus la dosar decizia Curții Europene de Justiție, în cazul C-377/08 EGN BV – Filiale Italiana, precum și jurisprudența Curții Europene de Justiție care a fost ignorată de instanța de recurs, cu consecința nemenționării și neluării în calcul a argumentației instanței europene. Contestatoarea a mai invocat și confuzia instanței de recurs asupra grupului de societăți din care face parte societatea.

Astfel, în penultimul paragraf de la pagina 10, precum și în dispozitivul deciziei se face referire la N.D.I. Bermuda prin reprezentant fiscal N.D.I. Bermuda, sucursala Ploiești, dar acest reprezentant fiscal nu există. Contestatoarea a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată și în toate actele procedurale ulterioare la N.D.I.L. Bermuda, sucursala Ploiești, această societate fiind o sucursală a N.D.I.L., confuzia fiind reluată de către instanța de recurs nu doar în cuprinsul motivării deciziei, dar și în cuprinsul dispozitivului, ceea ce denotă o neînțelegere a situației de fapt și de drept dedusă judecății cu privire la un aspect esențial al fondului cauzei. 3. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare nu este întemeiată și urmează a fi respinsă ca atare, pentru considerentele expuse în continuare.

Examinând contestația în anulare cu soluționarea căreia a fost învestită, întemeiată pe prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că incidența motivului expres prevăzut de textul de lege menționat pentru exercitarea contestației nu este demonstrată prin argumentele dezvoltate. Motivul reglementat de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., pentru promovarea căii de atac extraordinare a contestației în anulare specială, vizează ipoteza în care „dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale”. În jurisprudența în materie ca și în doctrină, în mod unanim, s-a statuat în sensul că, pentru a putea fi admisă o contestație în anulare, pe acest temei, îndreptată împotriva deciziei pronunțate de o instanță de recurs, este imperios necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură, să fie evidentă și numai în legătură cu aspectele formale ale judecății.

Cu alte cuvinte, în sensul art. 318 teza I-a C. proc. civ., cerința legală este ca eroarea materială invocată să fie evidentă, în măsura în care, pentru verificarea ei nu se impune nici reexaminarea fondului cauzei și nici reaprecierea probelor sau reinterpretarea faptelor. Și este firesc să fie așa întrucât, în caz contrar, ne aflăm în prezența unor posibile erori de judecată și nicidecum a unor erori materiale. Analizând motivele învederate de contestatoare, subsumate art. 318 teza I C. proc. civ., din perspectiva considerațiunilor teoretice expuse, Înalta Curte constată că argumentele vizând neobservarea actelor depuse la dosar, ignorarea jurisprudenței europene sau confuziile legate de situația de fapt invocate pe calea contestației în anulare, vizează în mod direct și efectiv judecata cauzei.

Nu se poate susține, pe temeiul art. 318 C. proc. civ., că neexaminarea tuturor documentelor aflate la dosar sau neînțelegerea raporturilor juridice dintre entitățile implicate, pot fi considerate ca simple greșeli cu caracter „procedural”. Dimpotrivă, toate argumentele și motivele înfățișate de contestatoare converg spre concluzia că practic, s-a solicitat printr-o cale extraordinară de atac rejudecarea cauzei, sub aspectul reaprecierii probatoriilor și al situației de fapt, ceea ce, potrivit normelor legale ce reglementează această cale de atac, nu este admisibil. Instanța de fond, ca și instanța de recurs de altfel, s-au pronunțat în cauză, cunoscând și analizând toate actele existente la dosar, inclusiv cele la care și societatea contestatoare a făcut referire, astfel că nu mai poate fi vorba de o greșeală materială, în sensul art. 318 C. proc.

civ., ci eventual de o greșeală de judecată, care însă nu poate fi remediată pe calea extraordinară de atac de față. Susținerile din motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a apărărilor ce puteau fi invocate în recurs, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului. De altfel, din modul de redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare, contestatoarea tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a fost bine soluționată cauza. Înalta Curte are în vedere și jurisprudența C.E.D.O. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza M. vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). În considerarea celor înfățișate, urmează așadar, ca în temeiul art. 320 cu referire la art. 318 C. proc. civ., să fie respinsă, ca neîntemeiată, contestația în anulare de față, îndreptată împotriva Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nr. 1982 din 10 aprilie 2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de N.D.I. Bermuda prin reprezentant fiscal N.D.I. Bermuda, sucursala Ploiești, împotriva deciziei nr. 1982 din 10 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2013.