ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4902/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4902/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

procesual. Decizia instanței de recurs atacată pe calea contestației

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta N.D.I. Bermuda, prin

reprezentat fiscal N.D.I.L.B., sucursala Ploiești a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Prahova – A.N.A.F., anularea Deciziei nr. 186

din 9 iulie 2010 privind soluționarea contestației formulate de SC N.D.I., prin

reprezentant fiscal sucursala Ploiești, județul Prahova, emisă de D.G.F.P.J. Prahova,

anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată

stabilite de inspecția fiscală nr. 2876 din 21 aprilie 2010, emisă de A.I.F. Prahova,

precum și a Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 16 aprilie

2010, emis de A.I.F. Prahova. S-a solicitat și să se dispună plata sumei de

21.018.033 RON, cu titlu de sumă negativă a taxei pe valoare adăugată.

Prin Sentința civilă nr.

162 din 18 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs N.D.I. Bermuda prin reprezentant fiscal N.D.I. Bermuda,

sucursala Ploiești, invocând dispozițiile art. 304¹ C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1982

din 10 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul

declarant de N.D.I. Bermuda, prin reprezentant fiscal N.D.I. Bermuda, sucursala

Ploiești împotriva sentinței nr. 162 din 18 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești,

secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a analizat situația de fapt, reținând că, în

perioada decembrie 2008 - noiembrie 2009, recurenta a importat două instalații

de foraj complete (RIG 677 și RIG 678), precum și alte echipamente aferente, în

valoare totală de 110.486.655 lei, TVA înscrisă în declarațiile vamale de

import și  evidențiată în jurnalele de cumpărări, fiind de 21.017.919 lei.

Conform ordinelor de pată și extraselor de cont prezentate cu ocazia controlului

fiscal, TVA a fost achitată de către N.D.I., sucursala Ploiești.

Prin decontul aferent

lunii ianuarie 2010 recurenta a solicitat rambursarea soldului sumei negative de

TVA de 21.018.033 lei.

După cum s-a arătat

la pct. I.1 din decizie, prin actele administrativ fiscale întocmite în urma controlului

fiscal, s-a respins cererea recurentei de rambursare, cu motivarea că nu s-a făcut

dovada că achizițiile de bunuri au fost destinate utilizării în folosul

operațiunilor sale taxabile.

În esență, cu aceeași

motivare a respins și instanța de fond acțiunea judiciară.

Instanța de recurs a

apreciat că soluția adoptată este legală pentru argumentele expuse în

continuare, ca răspuns la motivele de recurs.

Referitor la interpretarea

art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc.

În perioada supusă

inspecției fiscale: decembrie 2008 – ianuarie 2010, organele de control au constatat

că recurenta N.D.I. Bermuda nu a realizat operațiuni taxabile, adică nici un

fel de venituri impozabile cu TVA pe codul de înregistrare al reprezentantului

fiscal: RO 24683156, care să justifice deducerea TVA aferentă achiziției bunurilor

anterior indicate.

Operațiunea de

închiriere a instalațiilor de foraj, reflectată în facturile emise de N.D.I. Bermuda

către N.O.N. (societatea din Olanda) nu poate fi atribuită reprezentantului fiscal

din România: RO 24683156 care nu a emis, nu a evidențiat și nu a declarat în

România nici un fel de venituri, respectiv operațiuni taxabile, rezultate din

utilizarea bunurilor importate pentru care și-a exercitat dreptul de deducere a

TVA.

Cât privește susținerea

recurentei în sensul că N.D.I.L. II și reprezentantul său fiscal în România

sunt o singură entitate legală din perspectiva TVA, instanța de recurs a

apreciat că aceasta nu are suport legal.

Potrivit pct. 56 alin.

(4), respectiv pct. 661 alin. (4) din Titlul VI al Normelor metodologice

aprobate prin H.G. nr. 44/2004 reprezentantul fiscal este angajat, din punctul

de vedere al drepturilor și obligațiilor privind TVA, pentru toate operațiunile

efectuate în România de persoana impozabilă nestabilită în România, iar

operațiunile fiscale efectuate de reprezentantul  fiscal în numele persoanei impozabile

nestabilite în România nu se evidențiază în contabilitatea proprie a persoanei

desemnate ca reprezentant fiscal, ci într-o evidență separată în numele persoanei

străine pentru operațiunile efectuate de aceasta pe codul de TVA atribuit de autoritățile

din România.

De asemenea, potrivit

pct. 56 alin. (7) raportat la art. 661 alin. (7) din același act normativ, persoana

impozabilă nestabilită în România, mandatează reprezentantul fiscal să

întocmească documentele aferente operațiunilor efectuate în România pe codul de

TVA atribuit de autoritățile române.

Referitor la motivarea

sentinței

Criticile subsumate

acestui motiv sunt lipsite de consistență, a reținut instanța de recurs,

deoarece hotărârea prezentată rezumativ la pct. I.2 din decizie este motivată

corespunzător, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ.

Împrejurarea că

argumentația expusă se suprapune cu punctul de vedere expus de partea adversă

nu poate conduce la o altă concluzie, câtă vreme, după cum s-a reținut în

precedent, acesta este legal.

Referitor la relevanța

dovezii calității de proprietar

Din coroborarea dispozițiilor

art. 145 – Sfera de aplicare a dreptului de deducere cu art. 134

1

–

Faptul generator pentru livrări de bunuri și prestări de servicii rezultă că,

într-adevăr, dreptul de deducere a TVA nu depinde în mod necesar de dovada calității

de proprietar al celor două utilaje importate RIG 677 și RIG 678.

În cauză însă, a

constatat instanța de control judiciar, motivul pentru care nu a fost acordat dreptul

de deducere este cel analizat la pct. II.1.

Calitatea de

proprietar a fost reținută de fisc într-un al context.

Astfel, s-a constatat

că închirierea bunurilor s-a realizat de către N.D.I.L. Bermuda, în calitate de

proprietar (calitate confirmată de reprezentantul societății cu ocazia

controlului), iar nu de către N.D.I.L., persoană impozabilă din perspectiva TVA

în România, care nu a prezentat nici un document de predare-primire ori documente

financiar contabile (avize de însoțire, facturi) care să-i susțină punctul de vedere

potrivit căruia ea ar fi realizat operațiuni taxabile. Dimpotrivă, potrivit constatărilor

din Raportul de inspecție fiscală întocmit la 16 aprilie 2010, bunurile importate

au  fost utilizate de alte entități.

Conchizând, persoana

înregistrată fiscal în România, nu este proprietara bunurilor importate dar

nici nu a dovedit că le-a utilizat în folosul operațiunilor sale impozabile.

anulare exercitată în cauză

Împotriva Deciziei nr.

1982 din 10 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare recurenta-reclamantă

N.D.I. Bermuda, invocând ca temei legal dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I

C. proc. civ.

În motivarea

contestației, societatea recurentă susține că decizia atacată a fost dată cu

neobservarea unor elemente importante care au avut drept consecință pronunțarea

unei soluții greșite, înscrisuri ce au fost depuse în ședința publică din 23

martie 2012 prin care s-a dovedit că a desfășurat operațiuni taxabile și prin

care contestatoarea a continuat să desfășoare operațiuni taxabile, făcând

dovada faptului că avea dreptul la deducerea TVA aferentă achiziției bunurilor.

Aceste înscrisuri nu

au fost observate de instanța de recurs și nu au fost analizate, iar consecința

acestei omisiuni a constat în respingerea recursului întrucât nu s-ar fi făcut

dovada acestor operațiuni taxabile, ceea ce a condus la pronunțarea unei

soluții greșite.

În sprijinul

argumentelor s-a depus la dosar decizia Curții Europene de Justiție, în cazul

C-377/08 EGN BV – Filiale Italiana, precum și jurisprudența Curții Europene de

Justiție care a fost ignorată de instanța de recurs, cu consecința

nemenționării și neluării în calcul a argumentației instanței europene.

Contestatoarea a mai invocat

și confuzia instanței de recurs asupra grupului de societăți din care face

parte societatea.

Astfel, în penultimul

paragraf de la pagina 10, precum și în dispozitivul deciziei se face referire

la N.D.I. Bermuda prin reprezentant fiscal N.D.I. Bermuda, sucursala Ploiești,

dar acest reprezentant fiscal nu există.

Contestatoarea a

făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată și în toate actele

procedurale ulterioare la N.D.I.L. Bermuda, sucursala Ploiești, această

societate fiind o sucursală a N.D.I.L., confuzia fiind reluată de către

instanța de recurs nu doar în cuprinsul motivării deciziei, dar și în cuprinsul

dispozitivului, ceea ce denotă o neînțelegere a situației de fapt și de drept

dedusă judecății cu privire la un aspect esențial al fondului cauzei.

considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Înalta Curte constată

că prezenta contestație în anulare nu este întemeiată și urmează a fi respinsă

ca atare, pentru considerentele expuse în continuare.

Examinând contestația

în anulare cu soluționarea căreia a fost învestită, întemeiată pe prevederile art.

318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că incidența motivului

expres prevăzut de textul de lege menționat pentru exercitarea contestației nu

este demonstrată prin argumentele dezvoltate.

Motivul reglementat

de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., pentru promovarea căii de atac

extraordinare a contestației în anulare specială, vizează ipoteza în care

„dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei

greșeli materiale”.

În jurisprudența în

materie ca și în doctrină, în mod unanim,  s-a statuat în sensul că, pentru a

putea fi admisă o contestație în anulare, pe acest temei, îndreptată împotriva

deciziei pronunțate de o instanță de recurs, este imperios necesar ca eroarea materială

gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură, să fie evidentă

și numai în legătură cu aspectele formale ale judecății.

Cu alte cuvinte, în

sensul art. 318 teza I-a C. proc. civ., cerința legală este ca eroarea materială

invocată să fie evidentă, în măsura în care, pentru verificarea ei nu se impune

nici reexaminarea fondului cauzei și nici reaprecierea probelor sau reinterpretarea

faptelor. Și este firesc să fie așa întrucât, în caz contrar, ne aflăm în

prezența unor posibile erori de judecată și nicidecum a unor erori materiale.

Analizând motivele

învederate de contestatoare, subsumate art. 318 teza I C. proc. civ., din

perspectiva considerațiunilor teoretice expuse, Înalta Curte constată că argumentele

vizând neobservarea actelor depuse la dosar, ignorarea jurisprudenței europene

sau confuziile legate de situația de fapt invocate pe calea contestației în

anulare, vizează în mod direct și efectiv judecata cauzei. Nu se poate susține,

pe temeiul art. 318 C. proc. civ., că neexaminarea tuturor documentelor aflate

la dosar sau neînțelegerea raporturilor juridice dintre entitățile implicate, pot

fi considerate ca simple greșeli cu caracter „procedural”.

Dimpotrivă, toate

argumentele și motivele înfățișate de contestatoare converg spre concluzia că

practic, s-a solicitat printr-o cale extraordinară de atac rejudecarea cauzei,

sub aspectul reaprecierii probatoriilor și al situației de fapt, ceea ce,

potrivit normelor legale ce reglementează această cale de atac, nu este admisibil.

Instanța de fond, ca

și instanța de recurs de altfel, s-au pronunțat în cauză, cunoscând și

analizând toate actele existente la dosar, inclusiv cele la care și societatea contestatoare

a făcut referire, astfel că nu mai poate fi vorba de o greșeală materială, în

sensul art. 318 C. proc. civ., ci eventual de o greșeală de judecată, care însă

nu poate fi remediată pe calea extraordinară de atac de față.

Susținerile din

motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a apărărilor ce

puteau fi invocate în recurs, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare

a recursului.

De altfel, din modul

de redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare,

contestatoarea tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a

fost bine soluționată cauza.

Înalta Curte are în

vedere și jurisprudența C.E.D.O. În mod constant, Curtea reamintește faptul că

nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia,

soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a

cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs

deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și

imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul

motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a

aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea

permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică

respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei

hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil,

reglementat de art. 6 din Convenție (cauza M. vs. România, 26105/03 Hotărârea

din 29 iulie 2008).

În considerarea celor

înfățișate, urmează așadar, ca în temeiul art. 320 cu referire la art. 318 C.

proc. civ., să fie respinsă, ca neîntemeiată, contestația în anulare de față,

îndreptată împotriva Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, nr. 1982 din 10 aprilie 2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de N.D.I. Bermuda prin reprezentant fiscal N.D.I. Bermuda,

sucursala Ploiești, împotriva deciziei nr. 1982 din 10 aprilie 2012 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 aprilie 2013.