ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1848/2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția IV-a civilă, la data de 12 august 2011, revizuentul M.M.T.D. a chemat în judecată pe intimata M.F.E. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună revizuirea Sentinței civile nr. 1566 din 14 octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, în sensul anulării în parte a certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997, ieșirea din indiviziune asupra terenului ce a făcut obiectul titlului de proprietate din 27 iulie 1992 ce s-a aflat în masa succesorală a defunctului M.U.T. și atribuirea în natură în favoarea revizuentului a cotei de 3/8 - 14625 mp. din bunul imobil teren de 39.000 mp., iar în favoarea intimatei a cotei de 5/8, reprezentând o suprafață de 24375 mp.

din același teren. Temeiul cererii de revizuire l-au reprezentat prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., iar înscrisul în baza căruia a fost promovată calea extraordinară de atac - contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957 Prin Sentința civilă nr. 1110 din 21 mai 2012, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins excepția tardivității cererii de revizuire, ca neîntemeiată, a admis excepția inadmisibilității și, pe cale de consecință, a respins, ca inadmisibilă cererea de revizuire a Sentinței civile nr. 1566 din 14 octombrie 1999 a Tribunalului București, a obligat revizuentul să plătească intimatei suma de 2.186 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând totodată cererea revizuentului privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Prima instanță a reținut că, prin Sentința civilă nr. 1566 din 14 octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, s-a dispus ieșirea din indiviziune a coproprietarilor M.F.E. și M.M.T.D., reprezentat de mama sa, M.L. și de Autoritatea Tutelară a Primăriei orașului Negrești, jud. Vaslui, cu privire la masa succesorală compusă din teren în suprafață de 3,9 ha extravilan și 50 mp. intravilan situat în comuna Mogoșoaia și individualizat în titlul de proprietate nr. x/1992, atribuirea realizându-se în natură, conform cotelor de 13/16, respectiv 3/16. Din analiza actelor dosarului nr. 1168/1999 al Tribunalului București, s-a constatat că, în cuprinsul acestuia, se regăsește certificatul de moștenitor succesiv din 28 mai 1997, în care este menționat chiar înscrisul invocat de revizuent ca fiind nou.

În plus, se observă că, deși revizuentul fusese reprezentat atât de mama sa, cât și de Autoritatea Tutelară a Primăriei orașului Negrești, jud. Vaslui, în acea cauză nu s-a solicitat administrarea probei cu acest înscris. Dat fiind caracterul autentic al acestuia și faptul că a fost menționat în cuprinsul certificatului de moștenitor, rezultă că înscrisul putea fi procurat fie de la instituția ce avea în păstrare la acel moment actele autentificate în anul 1957, fie de la biroul notarial în fața căruia s-a dezbătut succesiunea de pe urma defuncților M.U.T. și M.D.M., finalizată prin emiterea certificatului de moștenitor anterior menționat. În plus, revizuentul nu a dovedit că înscrisul invocat ar fi fost reținut de partea potrivnică.

Nu în ultimul rând, tribunalul a arătat că, în această privință, este irelevant faptul că revizuentul era minor, lipsit de capacitate de exercițiu, la data pronunțării sentinței a cărei revizuire se solicită azi, în condițiile în care acesta a beneficiat de reprezentare legală din partea mamei sale, ale cărei acte au fost încuviințate și de autoritatea tutelară. Tribunalul a reținut că nu este îndeplinită nici condiția referitoare la caracterul determinant al înscrisului. Relevant în acest sens este faptul că cererea de ieșire din indiviziune asupra masei succesorale rămase de pe urma defunctului M.U.T.

a avut în vedere moștenitorii, cotele acestora de coproprietate și masa partajabilă, astfel cum acestea au fost stabilite prin certificatul de moștenitor din 28 mai 1997. La acel moment, certificatul de moștenitor nu a fost contestat, astfel încât instanța a avut în vedere cotele succesorale astfel cum acestea au fost stabilite în cadrul procedurii succesorale notariale. Actul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957 ar fi prezentat relevanță numai pentru stabilirea cotelor succesorale, revizuentul susținând că terenul ce a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 (concretizat prin emiterea titlului de proprietate nr. 3 42/1992), fusese dobândit de bunicul său ca bun propriu, iar nu ca bun comun.

Or, în condițiile în care singurul act juridic ce a stabilit cotele succesorale, reprezentat de certificatul de moștenitor din 28 mai 1997, nu a fost contestat la momentul formulării cererii de ieșire din indiviziune, se impune concluzia că înscrisul invocat de revizuent nu întrunește nici condiția caracterului determinant al acestuia. Celelalte două condiții, ca înscrisul să nu fi folosit în Dosarul nr. 1168/1999 al Tribunalului București și cea referitoare la existența înscrisului la momentul pronunțării hotărârii, sunt îndeplinite, însă față de caracterul cumulativ al condițiilor inițial enumerate, se impune concluzia că cererea formulată este inadmisibilă. Totodată, tribunalul a constatat inadmisibilă și cererea de anularea a certificatului de moștenitor, formulată în cadrul cererii de revizuire.

În această privință, tribunalul a arătat că revizuirea este o cale de atac extraordinară, menită să înlăture greșelile de fapt săvârșite cu ocazia pronunțării unei hotărâri. Însă, inclusiv în ipoteza în care cererea de revizuire ar fi găsită admisibilă și întemeiată, judecata s-ar relua în limitele cererilor formulate de părți până la momentul pronunțării hotărârii atacate cu cerere de revizuire. Pe cale de consecință, este inadmisibil ca în calea de atac a revizuirii să se completeze sau să se adauge la cererile ce au fost soluționate prin hotărârea revizuită. Aceasta este și situația cererii formulate de revizuent, prin care solicită anularea certificatului de moștenitor din 28 mai 1997, fără ca o astfel de cerere să fi fost soluționată prin Sentința civilă nr. 1566 din 14 octombrie 1999 a Tribunalului București.

Reținând culpa procesuală a revizuentului, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., tribunalul l-a obligat să plătească intimatei cheltuieli de judecată în cuantum de 2186 lei, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosar. Pe cale de consecință, a fost respinsă cererea revizuentului privind acordarea cheltuielilor de judecata, ca neîntemeiată. Revizuentul M.M.T.D. a declarat recurs împotriva Sentinței civile nr. 1110 din 21 mai 2012 a Tribunalului București, secția IV-a civilă. În ședința publică de la termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2015, Curtea de Apel București a calificat calea de atac exercitată de revizuent ca fiind apel. Prin Decizia civilă nr. 159/ A din 03 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Înscrisul nou invocat de revizuent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957, prin care defunctul său, bunic M.U.T., a cumpărat terenul în suprafață de 39.000 mp, ce face obiectul partajului judiciar, nu întrunește condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, nu se poate susține că înscrisul arătat a fost reținut de partea potrivnică sau nu a putut fi înfățișat datorită unei împrejurări mai presus de voința părților, în condițiile în care, respectivul înscris este menționat în cuprinsul certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997, în baza căruia s-a dispus ieșirea din indiviziune a părților.

Dat fiind caracterul autentic al înscrisului invocat și faptul că a fost menționat în cuprinsul certificatului de moștenitor, în baza căruia s-a dispus ieșirea din indiviziune a părților prin hotărâre judecătorească a cărei revizuire se solicită în prezenta cauză, nu este îndeplinită cerința privind imposibilitatea de invocare a înscrisului. Faptul că apelantul - revizuent era minor la data soluționării cauzei finalizată cu hotărârea judecătorească a cărei revizuire se invocă nu poate constitui o împrejurare de forță majoră în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, pe parcursul procesului de partaj, apelantul – revizuent a fost reprezentat atât de mama sa cât și de Autoritatea Tutelară a Primăriei orașului Negrești, județ Vaslui.

Pe de altă parte, înscrisul invocat de apelantul revizuent nu întrunește condiția de „înscris doveditor” în sensul dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., nedeterminând o altă soluție decât cea pronunțată de către instanță în condițiile în care cererea de ieșire din indiviziune a avut în vedere masa succesorală, calitatea de moștenitori și cotele succesorale, astfel cum au fost stabilite prin certificatul de moștenitor din 28 mai 1997. Nefiind contestat certificatul de moștenitor din 28 mai 1997 în cauza ce a avut ca obiect ieșirea din indiviziune a părților, înscrisul nou invocat de către apelantul - revizuent cu privire la calitatea de bun propriu a unui teren înscris în masa succesorală nu putea conduce la o altă soluție decât cea pronunțată de către instanța investită cu soluționarea cererii de ieșire din indiviziune.

Curtea de apel a reținut că, în cadrul cererii de revizuire, revizuentului îi incumbă dovada, alternativ, fie a conduitei obstrucționiste a adversarului, conduită de natură a nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluționării procesului în fond, fie a unei împrejurări cu același impact, ivită mai presus de voința atât a revizuentului, cât și a intimatului. În speță, apelantul – revizuent nu a făcut o asemenea dovadă, limitându-se ca în motivarea cererii să afirme că era minor la data soluționării cererii având ca obiect ieșire din indiviziune. O asemenea susținere nu poate fi primită în combaterea excepției inadmisibilității cererii de revizuire în condițiile în care revizuentul a fost reprezentat legal de mama sa, potrivit art. 46 C. proc.

civ. de la 1865 cu referire la art. 11 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice. Mai mult, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire nici din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. care impune ca desființarea unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat să nu poată interveni decât pentru „defecte fundamentale” ale hotărârii, care au devenit cunoscute instanței, numai după terminarea procesului. Dreptul la un proces echitabil în fata unei instanțe, astfel cum este garantat la art. 6 din Convenție trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenție, ale cărui dispoziții relevante afirmă că statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante.

Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii juridice, care impune printre altele ca, atunci când instanțele pronunță o hotărâre irevocabilă, decizia acestora să nu fie contestată (hotărârea Brumărescu împotriva României, 28 octombrie 1999). Acest principiu subliniază faptul ca niciuna din părți nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o reaudiere și o nouă decizie într-o cauză, revizuirea neputând fi tratată ca un apel deghizat. Îndepărtarea de la principiul respectiv este justificată doar când este impusă de circumstanțe cu caracter substanțial și convingător (cauza S.P. împotriva României nr. 8727/03, hotărârea din 7 octombrie 2009). Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs revizuentul M.M.T.D.

Prin motivele de recurs, revizuentul formulează următoarele critici: Prima instanță a constatat în mod temeinic și legal că revizuentul a descoperit la data de 15 iulie 2011 înscrisul în baza căruia a formulat cererea de revizuire, și că, din verificarea lucrărilor Dosarului nr. 1168/1999 al Tribunalului București, s-a constatat ca acesta nu a fost depus în cadrul probatoriilor. Prin urmare, este dovedit caracterul de înscris nou al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3041/685 din 29 iulie 1957. Aceste susțineri ale instanței nu au fost contestate de intimata printr-o cale de atac și au rămas câștigate cauzei. Pârâta nu a formulat apel, iar instanța de apel nu a fost investită și cu analizarea acestui aspect.

În plus, este evident faptul că revizuentul nu a putut să administreze acest înscris în fata instanței care a judecat ieșirea din indiviziune, dată fiind atitudinea obstrucționistă adoptată atât de reclamanta M.F.E., cât și de notarul care a instrumentat procedura succesorală și a emis certificatul de moștenitor, fiind astfel îndeplinită condiția ca înscrisul să fie reținut de partea potrivnică. Astfel, recurentul era minor la data eliberării certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997. Nu rezultă din nicio probă a dosarului notarial că înscrisul invocat prin cererea de revizuire a fost adus la cunoștința mamei recurentului. Dimpotrivă, rezultă din încheierea finală suplimentară din ședința din 28 mai 1997, emisă de notarul public, faptul că nu i s-au adus la cunoștința nici înscrisurile dosarului, nici moștenitorii, masa succesorală ori cotele de participare la moștenire, întrucât mama recurentului nu a semnat acest înscris aflat în dosarul notarial.

Mai mult, acest înscris poartă un fals evident în ceea ce privește cotele de participare la moștenire ale tatălui recurentului, fiind modificată în mod clar cota inițială corectă de 3/8 (cu interpretarea corectă a contractului de vânzare cumpărare a terenului) în cota incorectă de 3/16. Această modificare fără dubiu a înscrisului oficial trebuie interpretată, alături de nesemnarea încheierii notarului, ca fiind o dovadă clară a obstrucționării autoarei recurentului în obținerea actului pe care l-au ascuns, în vederea producerii de consecințe juridice în favoarea celorlalte moștenitoare. Înscrisul nu a fost prezentat nici în fata instanței care a judecat partajul pentru a-i fi cunoscut conținutul.

Instanța de judecată, dacă ar fi luat cunoștință de conținutul înscrisului la data judecării cauzei de partaj, ar fi sesizat că un bun propriu nu poate fi considerat bun comun decât în condițiile în care înscrisul care consacra calitatea de bun propriu ar fi fost declarat fals. În mod greșit, instanța de apel a considerat că înscrisul nu avea un caracter determinant asupra hotărârii pronunțate în cauza de partaj succesoral, în condițiile în care simpla lecturare a acestui înscris demonstrează clar caracterul de bun propriu al terenului supus partajării. Incorect se face referire la certificatul de moștenitor din 28 mai 1997 privind stabilirea cotelor succesorale, deși acesta nu a fost avut în vedere la soluționarea acțiunii privind ieșirea din indiviziune.

Or, pentru ca înscrisurile ce se prezintă în cererea de revizuire să fie „înscrisuri doveditoare” în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. este necesar ca ele, dacă ar fi fost cunoscute de instanța cu ocazia judecării pricinii, ar fi dus la o alta soluție decât cea pronunțată. Principiul certitudinii juridice la care face trimitere instanța de apel trebuie să privească în mod egal interesele tuturor pârtilor unui proces, întrucât fiecare parte este egală în fața legii. Era necesar ca instanța de apel să dispună admiterea apelului și casarea sentinței apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond pentru ca soluția să se pronunțe și în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară Negrești, jud. Vaslui.

Instanța nu s-a pronunțat asupra cuantumului cheltuielilor de judecată pe care revizuentul le-a contestat prin apelul formulat împotriva sentinței instanței de fond. Față de problematica acestei cauze și de volumul de muncă, precum și de munca efectiv prestată de apărător onorariul reținut în sarcina revizuentului de către instanța de fond este exagerat de mare. Recurentul formulează și critici referitoare la decizia civilă nr. 287/ A din 06 martie 2014 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ce a avut ca obiect constatarea nulității absolute de certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997, precum și cu privire la dezlegările cuprinse în Sentința civilă nr. 1566 din 14 octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul București a cărei revizuire se solicită.

Motivele de recurs nu cuprind o încadrare în drept a criticilor formulate, însă dezvoltarea lor face posibilă încadrarea în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 322 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte va exercita controlul judiciar de legalitate din perspectiva acestui motiv de recurs. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente: Prin Sentința civilă nr. 1566 din 14 octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, s-a dispus ieșirea din indiviziune a coproprietarilor M.F.E. și M.M.T.D., reprezentat de mama sa, M.L. și de Autoritatea Tutelară a Primăriei orașului Negrești, jud. Vaslui, cu privire la masa succesorală rămasă în urma defuncților M.U.T.

și M.D.M., compusă din teren în suprafață de 3,9 ha extravilan și 50 mp. intravilan situat în comuna Mogoșoaia și individualizat în titlul de proprietate din 27 iulie 1992, atribuirea realizându-se în natură, conform cotelor de 13/16, respectiv de 3/16. Petentul Marcu Marius Traian Dragoș a solicitat revizuirea acestei hotărârii, în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Înscrisul nou invocat de revizuent l-a reprezentat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957, prin care defunctul său bunic, M.U.T., a cumpărat terenul în suprafață de 3,9 ha, ce a făcut obiectul partajului judiciar. În opinia revizuentului, acest înscris dovedește că terenul menționat a constituit bun propriu al defunctului, iar nu bun comun, dobândit în timpul căsătoriei cu Marcu Irina, așa cum se menționează în certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997 care a stat la baza ieșirii din indiviziune.

Potrivit art. 322 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri se poate dispune dacă, după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. Pentru a se putea invoca acest motiv de revizuire trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții și anume: partea interesată să prezinte un înscris nou care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; înscrisul să aibă forță probantă prin el însuși, fără să fie nevoie să fie confirmat prin alte mijloace de probă; înscrisul să nu fi putut a fi invocat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată din motive mai presus de voința părților; înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanță, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată; înscrisul să fi existat la data la care a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită.

În mod corect curtea de apel a apreciat că înscrisul în temeiul căruia se solicită revizuirea Sentinței civile nr. 1566 din 14 octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957, nu îndeplinește condiția de a fi un înscris nou, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Aceasta deoarece nu se poate susține că respectivul înscris nu ar fi putut fi invocat în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, câtă vreme el este menționat în cuprinsul certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997, care a stat la baza ieșirii din indiviziune și care s-a aflat în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Or, pentru a determina admiterea cererii de revizuire promovată, recurentul trebuia să probeze că dintr-o împrejurare de forță majoră ori pentru că a fost reținut de partea potrivnică, respectivul înscris nu a putut fi înfățișat instanței. În mod corect, instanța de apel a reținut că o astfel de dovadă nu a fost făcută în cauza. În același sens, Înalta Curte apreciază că niciuna dintre împrejurările invocate de recurent prin motivele de recurs - atitudinea obstrucționistă adoptată de reclamanta M.F.E., cât și de notarul care a instrumentat procedura succesorală - nu poate fi circumscrisă sferei forței majore și nu poate, în consecință, determina admiterea cererii de revizuire.

Tot astfel sunt lipsite de relevanță susținerile potrivit cărora, recurentul era minor la data eliberării certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997 (cât timp acesta a fost reprezentat de mama sa și de Autoritatea Tutelară a orașului Negrești, județul Vaslui) ori că, din nicio probă a dosarului notarial nu ar rezulta că înscrisul invocat prin cererea de revizuire a fost adus la cunoștința mamei recurentului. Ceea ce interesează sub aspectul admisibilității cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. este dacă înscrisul ar fi putut fi invocat în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, dar din împrejurări mai presus de voința părților, acestea nu l-au invocat.

Or, cât timp contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957 este menționat în cuprinsul certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997, el ar fi putut fi invocat în acel litigiu, partea interesată putând cere în instanță prezentarea lui. Este adevărat că prima instanță a reținut că recurentul a luat cunoștință la data de 15 iulie 2011 de înscrisul folosit în procedura revizuirii, însă acest aspect a fost relevant pentru soluționarea excepției de tardivitate. Data menționată nu a fost și nici nu poate fi un argument în analizarea condiției privind imposibilitatea de a invoca respectivul înscris. Această condiție a fost în mod corect analizată de instanțele anterioare prin raportare la împrejurarea că, deși neprezentat în acel litigiu, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957 era menționat în cuprinsul certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997, aflat la dosar.

Nu pot fi primite criticile recurentului prin care acesta susține producerea unui fals în cuprinsul încheierii finale suplimentare din ședința din 28 mai 1997, emisă de notarul public ori al certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997 în ceea ce privește cotele de participare la moștenire ale tatălui recurentului, instanța nefiind învestită în prezentul litigiu cu o cerere în constatarea nulității respectivelor înscrisuri. În plus, o astfel de analiză excede cercetării judecătorești pe care instanța o poate efectua în procedura revizuirii. Înalta Curte nu va analiza criticile prin care recurentul susține caracterul determinant al înscrisului invocat. Cerințele impuse de art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. trebuie satisfăcute în mod cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele determinând inadmisibilitatea cererii de revizuire. Or, cât timp, înscrisul folosit de recurent ca temei al cererii de revizuire nu îndeplinește condiția de a nu fi putut fi invocat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată din motive mai presus de voința părților este irelevantă analizarea celorlalte condiții de admisibilitate ale cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Recurentul susține că hotărârea primei instanțe trebuia pronunțată și in contradictoriu cu Autoritatea Tutelară Negrești, jud. Vaslui și că instanța nu s-a pronunțat asupra cuantumului cheltuielilor de judecată pe care revizuentul le-a contestat prin apelul formulat.

Înalta Curte constată că motivele de apel nu au cuprins critici similare cu privire la cadrul procesual în care s-a desfășurat judecata în primă instanță și nici în legătură cu cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de tribunal. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel și care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative. Nu vor fi primite nici criticile vizând dezlegările cuprinse în Decizia civilă nr. 287/ A din 06 martie 2014 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ce a avut ca obiect constatarea nulității absolute de certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997, precum și cu privire la dezlegările cuprinse în Sentința civilă din 14 octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul București a cărei revizuire se solicită.

Obiectul prezentului litigiu în constituie Decizia civilă nr. 159/ A din 03 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și, de aceea aspectele menționate exced limitelor în care poate fi exercitat controlul judiciar de legalitate în prezenta cauză. În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurentul la plata sumei de 1.240 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata M.F.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul M.M.T.D. împotriva Deciziei civile nr. 159/ A din 03 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul la plata sumei de 1.240 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata M.F.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2015.