ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1848/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1848/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția IV-a civilă, la

data de 12 august 2011, revizuentul M.M.T.D. a chemat în judecată pe intimata M.F.E.

și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, să dispună revizuirea Sentinței civile nr. 1566 din 14 octombrie

1999 pronunțată de Tribunalul București, în sensul anulării în parte a

certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997, ieșirea din indiviziune

asupra terenului ce a făcut obiectul titlului de proprietate din 27 iulie 1992

ce s-a aflat în masa succesorală a defunctului M.U.T. și atribuirea în natură

în favoarea revizuentului a cotei de 3/8 - 14625 mp. din bunul imobil teren de

39.000 mp., iar în favoarea intimatei a cotei de 5/8, reprezentând o suprafață

de 24375 mp. din același teren.

Temeiul cererii de

revizuire l-au reprezentat prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., iar

înscrisul în baza căruia a fost promovată calea extraordinară de atac -

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957

Prin Sentința civilă

nr. 1110 din 21 mai 2012, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a

respins excepția tardivității cererii de revizuire, ca neîntemeiată, a admis

excepția inadmisibilității și, pe cale de consecință, a respins, ca

inadmisibilă cererea de revizuire a Sentinței civile nr. 1566 din 14 octombrie 1999

a Tribunalului București, a obligat revizuentul să plătească intimatei suma de 2.186

lei cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând totodată cererea

revizuentului privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Prima instanță a

reținut că, prin Sentința civilă nr. 1566 din 14 octombrie 1999 pronunțată de

Tribunalul București, s-a dispus ieșirea din indiviziune a coproprietarilor M.F.E.

și M.M.T.D., reprezentat de mama sa, M.L. și de Autoritatea Tutelară a

Primăriei orașului Negrești, jud. Vaslui, cu privire la masa succesorală

compusă din teren în suprafață de 3,9 ha extravilan și 50 mp. intravilan situat

în comuna Mogoșoaia și individualizat în titlul de proprietate nr. x/1992,

atribuirea realizându-se în natură, conform cotelor de 13/16, respectiv 3/16.

Din analiza actelor

dosarului nr. 1168/1999 al Tribunalului București, s-a constatat că, în

cuprinsul acestuia, se regăsește certificatul de moștenitor succesiv din 28 mai

1997, în care este menționat chiar înscrisul invocat de revizuent ca fiind nou.

În plus, se observă că, deși revizuentul fusese reprezentat atât de mama sa,

cât și de Autoritatea Tutelară a Primăriei orașului Negrești, jud. Vaslui, în

acea cauză nu s-a solicitat administrarea probei cu acest înscris.

Dat fiind caracterul

autentic al acestuia și faptul că a fost menționat în cuprinsul certificatului

de moștenitor, rezultă că înscrisul putea fi procurat fie de la instituția ce

avea în păstrare la acel moment actele autentificate în anul 1957, fie de la

biroul notarial în fața căruia s-a dezbătut succesiunea de pe urma defuncților

M.U.T. și M.D.M., finalizată prin emiterea certificatului de moștenitor

anterior menționat.

În plus, revizuentul

nu a dovedit că înscrisul invocat ar fi fost reținut de partea potrivnică.

Nu în ultimul rând,

tribunalul a arătat că, în această privință, este irelevant faptul că

revizuentul era minor, lipsit de capacitate de exercițiu, la data pronunțării

sentinței a cărei revizuire se solicită azi, în condițiile în care acesta a

beneficiat de reprezentare legală din partea mamei sale, ale cărei acte au fost

încuviințate și de autoritatea tutelară.

Tribunalul a reținut

că nu este îndeplinită nici condiția referitoare la caracterul determinant al

înscrisului.

Relevant în acest

sens este faptul că cererea de ieșire din indiviziune asupra masei succesorale

rămase de pe urma defunctului M.U.T. a avut în vedere moștenitorii, cotele

acestora de coproprietate și masa partajabilă, astfel cum acestea au fost

stabilite prin certificatul de moștenitor din 28 mai 1997.

La acel moment, certificatul

de moștenitor nu a fost contestat, astfel încât instanța a avut în vedere

cotele succesorale astfel cum acestea au fost stabilite în cadrul procedurii

succesorale notariale.

Actul de

vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957 ar fi prezentat relevanță

numai pentru stabilirea cotelor succesorale, revizuentul susținând că terenul

ce a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr.

18/1991 (concretizat prin emiterea titlului de proprietate nr. 3 42/1992),

fusese dobândit de bunicul său ca bun propriu, iar nu ca bun comun.

Or, în condițiile în

care singurul act juridic ce a stabilit cotele succesorale, reprezentat de

certificatul de moștenitor din 28 mai 1997, nu a fost contestat la momentul

formulării cererii de ieșire din indiviziune, se impune concluzia că înscrisul

invocat de revizuent nu întrunește nici condiția caracterului determinant al

acestuia.

Celelalte două

condiții, ca înscrisul să nu fi folosit în Dosarul nr. 1168/1999 al

Tribunalului București și cea referitoare la existența înscrisului la momentul

pronunțării hotărârii, sunt îndeplinite, însă față de caracterul cumulativ al

condițiilor inițial enumerate, se impune concluzia că cererea formulată este

inadmisibilă.

Totodată, tribunalul

a constatat inadmisibilă și cererea de anularea a certificatului de moștenitor,

formulată în cadrul cererii de revizuire.

În această privință,

tribunalul a arătat că revizuirea este o cale de atac extraordinară, menită să

înlăture greșelile de fapt săvârșite cu ocazia pronunțării unei hotărâri. Însă,

inclusiv în ipoteza în care cererea de revizuire ar fi găsită admisibilă și

întemeiată, judecata s-ar relua în limitele cererilor formulate de părți până

la momentul pronunțării hotărârii atacate cu cerere de revizuire.

Pe cale de

consecință, este inadmisibil ca în calea de atac a revizuirii să se completeze

sau să se adauge la cererile ce au fost soluționate prin hotărârea revizuită.

Aceasta este și situația cererii formulate de revizuent, prin care solicită

anularea certificatului de moștenitor din 28 mai 1997, fără ca o astfel de

cerere să fi fost soluționată prin Sentința civilă nr. 1566 din 14 octombrie 1999

a Tribunalului București.

Reținând culpa procesuală

a revizuentului, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

tribunalul l-a obligat să plătească intimatei cheltuieli de judecată în cuantum

de 2186 lei, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depuse la

dosar. Pe cale de consecință, a fost respinsă cererea revizuentului privind

acordarea cheltuielilor de judecata, ca neîntemeiată.

Revizuentul M.M.T.D.

a declarat recurs împotriva Sentinței civile nr. 1110 din 21 mai 2012 a

Tribunalului București, secția IV-a civilă. În ședința

publică de la termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2015, Curtea de Apel

București a calificat calea de atac exercitată de revizuent ca fiind apel.

Prin Decizia civilă nr.

159/ A din 03 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere

următoarele considerente:

Înscrisul nou invocat

de revizuent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29

iulie 1957, prin care defunctul său, bunic M.U.T., a cumpărat terenul în

suprafață de 39.000 mp, ce face obiectul partajului judiciar, nu

întrunește condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, nu se poate

susține că înscrisul arătat a fost reținut de partea potrivnică sau nu a putut

fi înfățișat datorită unei împrejurări mai presus de voința părților, în

condițiile în care, respectivul înscris este menționat în cuprinsul

certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997, în baza căruia s-a

dispus ieșirea din indiviziune a părților.

Dat fiind caracterul

autentic al înscrisului invocat și faptul că a fost menționat în cuprinsul

certificatului de moștenitor, în baza căruia s-a dispus ieșirea din indiviziune

a părților prin hotărâre judecătorească a cărei revizuire se solicită în

prezenta cauză, nu este îndeplinită cerința privind imposibilitatea de invocare

a înscrisului.

Faptul că apelantul -

revizuent era minor la data soluționării cauzei finalizată cu hotărârea

judecătorească a cărei revizuire se invocă nu poate constitui o împrejurare de

forță majoră în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, pe parcursul

procesului de partaj, apelantul – revizuent a fost reprezentat atât de mama sa

cât și de Autoritatea Tutelară a Primăriei orașului Negrești, județ Vaslui.

Pe de altă parte,

înscrisul invocat de apelantul revizuent nu întrunește condiția de „înscris

doveditor” în sensul dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.,

nedeterminând o altă soluție decât cea pronunțată de către instanță în

condițiile în care cererea de ieșire din indiviziune a avut în vedere masa succesorală,

calitatea de moștenitori și cotele succesorale, astfel cum au fost stabilite

prin certificatul de moștenitor din 28 mai 1997.

Nefiind contestat

certificatul de moștenitor din 28 mai 1997 în cauza ce a avut ca obiect ieșirea

din indiviziune a părților, înscrisul nou invocat de către apelantul - revizuent

cu privire la calitatea de bun propriu a unui teren înscris în masa succesorală

nu putea conduce la o altă soluție decât cea pronunțată de către instanța

investită cu soluționarea cererii de ieșire din indiviziune.

Curtea de apel a reținut

că, în cadrul cererii de revizuire, revizuentului îi incumbă dovada,

alternativ, fie a conduitei obstrucționiste a adversarului, conduită de natură

a nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluționării

procesului în fond, fie a unei împrejurări cu același impact, ivită mai presus

de voința atât a revizuentului, cât și a intimatului.

În speță, apelantul –

revizuent nu a făcut o asemenea dovadă, limitându-se ca în motivarea cererii să

afirme că era minor la data soluționării cererii având ca obiect ieșire din

indiviziune.

O asemenea susținere

nu poate fi primită în combaterea excepției inadmisibilității cererii de

revizuire în condițiile în care revizuentul a fost reprezentat legal de mama

sa, potrivit art. 46 C. proc. civ. de la 1865 cu referire la art. 11 din

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice.

Mai mult, nu sunt

îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire nici din

perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. care impune ca desființarea unei

hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat să nu poată

interveni decât pentru „defecte fundamentale” ale hotărârii, care au devenit

cunoscute instanței, numai după terminarea procesului. Dreptul la un

proces echitabil în fata unei instanțe, astfel cum este garantat la art. 6

din Convenție trebuie interpretat în lumina preambulului la

Convenție, ale cărui dispoziții relevante afirmă că statul de drept

face parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre

aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii

juridice, care impune printre altele ca, atunci când instanțele

pronunță o hotărâre irevocabilă, decizia acestora să nu fie contestată

(hotărârea Brumărescu împotriva României, 28 octombrie 1999).

Acest principiu

subliniază faptul ca niciuna din părți nu are dreptul de a solicita

revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o

reaudiere și o nouă decizie într-o cauză, revizuirea neputând fi tratată ca un

apel deghizat. Îndepărtarea de la principiul respectiv este justificată doar

când este impusă de circumstanțe cu caracter substanțial și

convingător (cauza S.P. împotriva României nr. 8727/03, hotărârea din 7

octombrie 2009).

Împotriva acestei decizii,

în termen legal a declarat și motivat recurs revizuentul M.M.T.D.

Prin motivele de

recurs, revizuentul formulează următoarele critici:

Prima instanță a

constatat în mod temeinic și legal că revizuentul a descoperit la data de 15

iulie 2011 înscrisul în baza căruia a formulat cererea de revizuire, și

că, din verificarea lucrărilor Dosarului nr. 1168/1999 al Tribunalului

București, s-a constatat ca acesta nu a fost depus în cadrul probatoriilor. Prin

urmare, este dovedit caracterul de înscris nou al contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3041/685 din 29 iulie 1957.

Aceste susțineri ale

instanței nu au fost contestate de intimata printr-o cale de atac și au

rămas câștigate cauzei. Pârâta nu a formulat apel, iar instanța de apel nu a

fost investită și cu analizarea acestui aspect.

În plus, este evident

faptul că revizuentul nu a putut să administreze acest înscris în fata

instanței care a judecat ieșirea din indiviziune, dată fiind atitudinea obstrucționistă

adoptată atât de reclamanta M.F.E., cât și de notarul care a instrumentat

procedura succesorală și a emis certificatul de moștenitor, fiind astfel

îndeplinită condiția ca înscrisul să fie reținut de partea potrivnică.

Astfel, recurentul era

minor la data eliberării certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997.

Nu rezultă din nicio probă a dosarului notarial că înscrisul invocat prin

cererea de revizuire a fost adus la cunoștința mamei recurentului. Dimpotrivă,

rezultă din încheierea finală suplimentară din ședința din 28 mai 1997, emisă

de notarul public, faptul că nu i s-au adus la cunoștința nici înscrisurile

dosarului, nici moștenitorii, masa succesorală ori cotele de participare la

moștenire, întrucât mama recurentului nu a semnat acest înscris aflat în dosarul

notarial. Mai mult, acest înscris poartă un fals evident în ceea ce privește

cotele de participare la moștenire ale tatălui recurentului, fiind modificată

în mod clar cota inițială corectă de 3/8 (cu interpretarea corectă a

contractului de vânzare cumpărare a terenului) în cota incorectă de 3/16.

Această modificare

fără dubiu a înscrisului oficial trebuie interpretată, alături de nesemnarea

încheierii notarului, ca fiind o dovadă clară a obstrucționării autoarei

recurentului în obținerea actului pe care l-au ascuns, în vederea producerii de

consecințe juridice în favoarea celorlalte moștenitoare.

Înscrisul nu a fost

prezentat nici în fata instanței care a judecat partajul pentru a-i fi cunoscut

conținutul. Instanța de judecată, dacă ar fi luat cunoștință de conținutul

înscrisului la data judecării cauzei de partaj, ar fi sesizat că un bun propriu

nu poate fi considerat bun comun decât în condițiile în care înscrisul care

consacra calitatea de bun propriu ar fi fost declarat fals.

În mod greșit,

instanța de apel a considerat că înscrisul nu avea un caracter determinant

asupra hotărârii pronunțate în cauza de partaj succesoral, în condițiile în

care simpla lecturare a acestui înscris demonstrează clar caracterul de bun

propriu al terenului supus partajării. Incorect se face referire la certificatul

de moștenitor din 28 mai 1997 privind stabilirea cotelor succesorale, deși

acesta nu a fost avut în vedere la soluționarea acțiunii privind ieșirea din

indiviziune. Or, pentru ca înscrisurile ce se prezintă în cererea de revizuire

să fie „înscrisuri doveditoare” în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. este

necesar ca ele, dacă ar fi fost cunoscute de instanța cu ocazia judecării

pricinii, ar fi dus la o alta soluție decât cea pronunțată.

Principiul

certitudinii juridice la care face trimitere instanța de apel trebuie să

privească în mod egal interesele tuturor pârtilor unui proces, întrucât fiecare

parte este egală în fața legii.

Era necesar ca instanța

de apel să dispună admiterea apelului și casarea sentinței apelate cu

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond pentru ca soluția să se

pronunțe și în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară Negrești, jud. Vaslui.

Instanța nu s-a

pronunțat asupra cuantumului cheltuielilor de judecată pe care revizuentul le-a

contestat prin apelul formulat împotriva sentinței instanței de fond. Față

de problematica acestei cauze și de volumul de muncă, precum și de munca

efectiv prestată de apărător onorariul reținut în sarcina revizuentului de

către instanța de fond este exagerat de mare.

Recurentul formulează

și critici referitoare la decizia civilă nr. 287/ A din 06 martie 2014 a

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ce a avut ca obiect constatarea

nulității absolute de certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997,

precum și cu privire la dezlegările cuprinse în Sentința civilă nr. 1566

din 14 octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul București a cărei revizuire se

solicită.

Motivele de recurs nu

cuprind o încadrare în drept a criticilor formulate, însă dezvoltarea lor face

posibilă încadrarea în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art.

322 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte va exercita controlul

judiciar de legalitate din perspectiva acestui motiv de recurs.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respinse pentru următoarele

considerente:

Prin Sentința civilă nr.

1566 din 14 octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, s-a dispus

ieșirea din indiviziune a coproprietarilor M.F.E. și M.M.T.D., reprezentat de

mama sa, M.L. și de Autoritatea Tutelară a Primăriei orașului Negrești, jud.

Vaslui, cu privire la masa succesorală rămasă în urma defuncților M.U.T. și

M.D.M., compusă din teren în suprafață de 3,9 ha extravilan și 50 mp.

intravilan situat în comuna Mogoșoaia și individualizat în titlul de

proprietate din 27 iulie 1992, atribuirea realizându-se în natură, conform

cotelor de 13/16, respectiv de 3/16.

Petentul Marcu Marius

Traian Dragoș a solicitat revizuirea acestei hotărârii, în temeiul art. 322

pct. 5 C. proc. civ. Înscrisul nou invocat de revizuent l-a reprezentat

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957, prin care

defunctul său bunic, M.U.T., a cumpărat terenul în suprafață de 3,9 ha, ce

a făcut obiectul partajului judiciar. În opinia revizuentului, acest înscris

dovedește că terenul menționat a constituit bun propriu al

defunctului, iar nu bun comun, dobândit în timpul căsătoriei cu Marcu Irina,

așa cum se menționează în certificatului de moștenitor succesiv din 28

mai 1997 care a stat la baza ieșirii din indiviziune.

Potrivit art. 322 C.

proc. civ., revizuirea unei hotărâri se poate dispune dacă, după darea

hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare care nu au putut fi înfățișate

dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Pentru a se putea

invoca acest motiv de revizuire trebuie îndeplinite cumulativ mai multe

condiții și anume: partea interesată să prezinte un înscris nou care nu a fost

folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; înscrisul să aibă

forță probantă prin el însuși, fără să fie nevoie să fie confirmat prin alte

mijloace de probă; înscrisul să nu fi putut a fi invocat în procesul în care

s-a pronunțat hotărârea atacată din motive mai presus de voința părților;

înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de

instanță, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată; înscrisul să fi existat

la data la care a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită.

În mod corect curtea

de apel a apreciat că înscrisul în temeiul căruia se solicită revizuirea Sentinței

civile nr. 1566 din 14 octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul București,

respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957, nu

îndeplinește condiția de a fi un înscris nou, în sensul art. 322 pct. 5 C.

proc. civ.

Aceasta deoarece nu

se poate susține că respectivul înscris nu ar fi putut fi invocat în

litigiul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, câtă vreme el este

menționat în cuprinsul certificatului de moștenitor succesiv din 28

mai 1997, care a stat la baza ieșirii din indiviziune și care s-a aflat

în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Or, pentru a

determina admiterea cererii de revizuire promovată, recurentul trebuia să

probeze că dintr-o împrejurare de forță majoră ori pentru că a fost

reținut de partea potrivnică, respectivul înscris nu a putut fi

înfățișat instanței.

În mod corect,

instanța de apel a reținut că o astfel de dovadă nu a fost făcută în

cauza. În același sens, Înalta Curte apreciază că niciuna dintre

împrejurările invocate de recurent prin motivele de recurs - atitudinea

obstrucționistă adoptată de reclamanta M.F.E., cât și de notarul care a

instrumentat procedura succesorală - nu poate fi circumscrisă sferei

forței majore și nu poate, în consecință, determina admiterea

cererii de revizuire.

Tot astfel sunt

lipsite de relevanță susținerile potrivit cărora, recurentul era

minor la data eliberării certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997

(cât timp acesta a fost reprezentat de mama sa și de Autoritatea Tutelară

a orașului Negrești, județul Vaslui) ori că, din nicio probă a

dosarului notarial nu ar rezulta că înscrisul invocat prin cererea de revizuire

a fost adus la cunoștința mamei recurentului. Ceea ce interesează sub aspectul

admisibilității cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct.

5 C. proc. civ. este dacă înscrisul ar fi putut fi invocat în litigiul în care

s-a pronunțat hotărârea atacată, dar din împrejurări mai presus de

voința părților, acestea nu l-au invocat. Or, cât timp contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957 este menționat în

cuprinsul certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997, el ar fi putut

fi invocat în acel litigiu, partea interesată putând cere în instanță

prezentarea lui.

Este adevărat că

prima instanță a reținut că recurentul a luat cunoștință la

data de 15 iulie 2011 de înscrisul folosit în procedura revizuirii, însă acest

aspect a fost relevant pentru soluționarea excepției de tardivitate.

Data menționată nu a fost și nici nu poate fi un argument în

analizarea condiției privind imposibilitatea de a invoca respectivul

înscris. Această condiție a fost în mod corect analizată de instanțele

anterioare prin raportare la împrejurarea că, deși neprezentat în acel

litigiu, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 iulie 1957 era

menționat în cuprinsul certificatului de moștenitor succesiv din 28

mai 1997, aflat la dosar.

Nu pot fi primite

criticile recurentului prin care acesta susține producerea unui fals în

cuprinsul încheierii finale suplimentare din ședința din 28 mai 1997, emisă de

notarul public ori al certificatului de moștenitor succesiv din 28 mai 1997 în

ceea ce privește cotele de participare la moștenire ale tatălui recurentului,

instanța nefiind învestită în prezentul litigiu cu o cerere în constatarea

nulității respectivelor înscrisuri. În plus, o astfel de analiză excede

cercetării judecătorești pe care instanța o poate efectua în

procedura revizuirii.

Înalta Curte nu va

analiza criticile prin care recurentul susține caracterul determinant al

înscrisului invocat. Cerințele impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

trebuie satisfăcute în mod cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele

determinând inadmisibilitatea cererii de revizuire. Or, cât timp, înscrisul

folosit de recurent ca temei al cererii de revizuire nu îndeplinește

condiția de a nu fi putut fi invocat în procesul în care s-a pronunțat

hotărârea atacată din motive mai presus de voința părților este irelevantă

analizarea celorlalte condiții de admisibilitate ale cererii de revizuire

întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul

susține că hotărârea primei instanțe trebuia pronunțată și

in contradictoriu cu Autoritatea Tutelară Negrești, jud. Vaslui și că

instanța nu s-a pronunțat asupra cuantumului cheltuielilor de judecată pe care

revizuentul le-a contestat prin apelul formulat.

Înalta Curte constată

că motivele de apel nu au cuprins critici similare cu privire la cadrul

procesual în care s-a desfășurat judecata în primă instanță și

nici în legătură cu cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de tribunal.

Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate

să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului

instanței de apel și care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.

Nu vor fi primite

nici criticile vizând dezlegările cuprinse în Decizia civilă nr. 287/ A din 06

martie 2014 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ce a avut ca obiect

constatarea nulității absolute de certificatului de moștenitor succesiv din 28

mai 1997, precum și cu privire la dezlegările cuprinse în Sentința civilă din

14 octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul București a cărei revizuire se

solicită. Obiectul prezentului litigiu în constituie Decizia civilă nr. 159/ A

din 03 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și, de aceea aspectele

menționate exced limitelor în care poate fi exercitat controlul judiciar

de legalitate în prezenta cauză.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul declarat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurentul

la plata sumei de 1.240 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata

M.F.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de revizuentul M.M.T.D. împotriva Deciziei civile nr.

159/ A din 03 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul la

plata sumei de 1.240 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata M.F.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 septembrie 2015.