ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursurilor în casație;

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 5093 din data de 1 noiembrie 2013, pronunțată de Judecătoria Pitești, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat inculpatul J.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 248

1

C. pen. (1969) prin raportare la art. 248 C. pen. (1969).

În baza art. 346 C. proc. pen. (1968), s-au respins acțiunile civile promovate de părțile civile M.O.T. și M.M., cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat

În baza art. 193 C. proc. pen., s-a respins cererea părților civile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a constatat că, la data de 23 august 2011, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș plângerea formulată de către petenții M.O.T. și M.M. împotriva Ordonanței nr. 70/P/2004 din data de 20 iulie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, pe care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin sentința penală nr. 64/26 ianuarie 2012, Tribunalul Argeș și-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești.

Prin ordonanța procurorului din data de 20 iulie 2011, în baza art. 242 C. proc. pen. combinat cu art. 10 alin. (1) lit. g) și art. 11 pct. 1 lit. c) C. proc. pen. (1968), s-a dispus încetarea urmăririi penale împotriva învinuitului J.C. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969), deoarece a intervenit prescripția răspunderii penale.

Pentru a dispune astfel, s-a constatat că suma reprezentând prejudiciul cauzat părților din dosar este diferită în raport de persoana sau instituția care a efectuat evaluarea bunurilor respective, astfel că nu se poate stabili cu certitudine cuantumul acestui prejudiciu; evaluarea certă a acestuia depinde de împrejurarea dacă s-ar fi găsit sau nu un cumpărător care să fie de acord să plătească suma maximă ce reprezenta valoarea de piață a bunurilor ce au aparținut SC K.P. SRL Peretu, împrejurare care s-a apreciat a fi incertă existența prejudiciului, în materie penală fiind instituită regula potrivit căreia orice dubiu profită învinuitului.

S-a mai apreciat că nu se poate dispune schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969), în infracțiunea de abuz în formă calificată, prevăzută de art. 248

1

C. pen. (1969), neputându-se stabili că fapta săvârșită a avut „consecințe deosebit de grave", în sensul prevăzut de art. 146 C. pen. (1969 și, totodată, nu s-a putut dispune schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969), în infracțiunea de abuz contra intereselor publice în formă calificată, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969) raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 deoarece acest text a fost introdus prin Legea nr. 521/2004, iar fapta care face obiectul cauzei a fost săvârșită anterior.

Având în vedere că data săvârșirii faptei este 29 iulie 2003, s-a constatat că termenul de prescripție specială a răspunderii penale de 7 ani și 6 luni, calculat conform art. 122 alin. (1) lit. d) (raportat la art. 124 C. pen. (1969), s-a împlinit la data de 29 ianuarie 2011.

Prin încheierea din data de 28 mai 2012, judecătorul a admis plângerea formulată de petenții M.O.T. și M.M., reținând că pentru infracțiunea prevăzută de art. 248

1

C. pen. (1969) nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale - de 15 ani - prevăzută de art. 122 alin. (1) lit. b) combinat cu art. 124 C. pen. (1969), probele existente la dosar fiind considerate suficiente pentru judecarea fondului cauzei, astfel încât s-a dispus citarea inculpatului J.C., a părților civile M.O.T., M.M. și a părții responsabile civilmente M.F.P. - D.G.F.P. Teleorman.

În ideea respectării principiului aflării adevărului prevăzut de art. 3 C. proc. pen. (1968) și reținând drept corectă încadrarea faptelor lui J.C. în dispozițiile art. 248

1

raportat la art. 248 C. pen. (1969), în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen. (1968), a fost reținută cauza spre judecare, în cursul cercetării judecătorești fiind audiate părțile, martori, au fost depuse înscrisuri.

În urma analizării actelor și lucrărilor dosarului, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile și principiile generale de drept, instanța de fond a constatat că, în speță, nu s-a dovedit că inculpatul J.C. și-ar fi îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu, în calitate de președinte al comisiei de licitație ce a fost implicată în vânzarea bunurilor debitoarei SC K.P. SRL și, în acest fel, s-ar fi produs o tulburare însemnată a activității instituției din care făcea parte, dovadă fiind sentințele pronunțate de instanțele civile care au avut de soluționat contestațiile împotriva actelor de executare și care au constatat, în esență, respectarea dispozițiilor legale.

Nu s-a dovedit vreo legătură de cauzalitate între acțiunea desfășurată de inculpatul J.C. și urmarea produsă, respectiv ocuparea de către adjudecatar a terenului și al celorlalte bunuri ce nu au făcut obiectul licitației contestate (utilaje, livadă, iaz), astfel încât, prima instanță a ajuns la concluzia că în cauză nu s-a produs o tulburare însemnată a bunului mers al instituției la care era angajat inculpatul și, indirect, o pagubă în patrimoniul societății debitoare.

S-a mai reținut că din declarațiile martorilor B.G. și R.P. a rezultat că inculpatul nu a ținut ascuns faptul că se derula o procedură de vânzare la licitație a bunurilor societății debitoare, că nu a favorizat vreo persoană, iar faptul că acesta era președinte al comisiei de licitație nu presupunea ca acesta să întocmească actele și să se ocupe de publicitatea lor, ci doar să le semneze alături de ceilalți membri ai comisiei, executorii fiscali asigurând efectiv aducerea la mdeplinire.

Prin prisma acestor considerente, a fost achitat inculpatul J.C., sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 248 C. pen. (1969) raportat la art. 248 C. pen. (1969), neregăsindu-se în cauză elementele constitutive ale infracțiunii atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

Cum din probele administrate nu a rezultat vreo vină, dar nici vreo legătură de cauzalitate între acțiunea desfășurată de inculpatul J.C. și prejudiciul reclamat de părțile civile M.O.T. și M.M., respectiv beneficiul nerealizat de 3.293.154,54 lei de la data vânzării la licitație la zi, daune morale de 400.000 lei, cererea părților civile, inclusiv cu privire la restabilirea situației anterioare și desființarea procesului - verbal de licitație din data de 29 iulie 2003 nu a putut fi satisfăcută în acest cadru procesual, astfel încât acțiunea civilă a fost respinsă, în temeiul art. 346 C. proc. pen. (1968).

Împotriva sentinței, în termen legal au formulat apel părțile civile M.O.T. și M.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând casarea, cu consecința condamnării inculpatului, în temeiul art. 9 alin. (2) din Legea nr. 255/2013.

În motivarea apelului s-a arătat, în principal, că hotărârea atacată a fost pronunțată de o instanță necompetentă material, competența de soluționare a cauzei aparținând Tribunalului Argeș, sens în care au fost invocate dispozițiile art. 24 alin. (5) din Legea nr. 202/2010, iar, în subsidiar, s-a susținut că prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate, esențiale pentru părțile civile, achitarea inculpatului fiind rezultatul unei grave erori de fapt, ca urmare a ignorării probatoriului.

Tot în subsidiar, apelanții au solicitat extinderea procesului penal și pentru infracțiunile de fals în înscrisuri oficiale, de fals intelectual, precum și extinderea față de alte persoane, respectiv a complicilor B.G., R.P., P.R., L.M., P.D., P.M. și P.E.

În ședința publică din data de 21 februarie 2014, apelanții, prin apărătorul lor, au invocat excepția nulității absolute a sentinței, arătând că aceasta a fost dată cu încălcarea competențelor după materie și după calitatea persoanei, pentru argumentele deja expuse în motivarea apelului.

Curtea a respins excepția, constatând că normele procedurale incidente în cauză stabilesc fără echivoc competența judecătoriei ca primă instanță, iar acestea sunt de imediată aplicare (filele 44 - 46 dosar apel).

Prin Decizia nr. 295/A din 22 mai 2014 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de părțile civile, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Examinând hotărârea atacată cu apel prin prisma criticilor care i-au fost aduse, precum și sub toate aspectele, în baza propriei analize, așa cum impun exigențele art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că deși se susține că s-ar fi produs o pagubă bugetului de stat prin fapta culpabilă a inculpatului, pretențiile bănești sunt formulate nu de către Starul român, prin instituțiile sale, ci de către cele două părți civile, M.O.T. și M.M., care au calitatea de administratori ai SC K.P. SRL Peretu - societate comercială cu răspundere limitată, care nu se înscrie între cele prevăzute de art. 145 C. pen. (1969).

Totodată, Curtea a mai reținut că din materialul probator nu a reieșit că rezultatul socialmente periculos sau consecința nu s-au produs unui organ sau unei instituții de stat din cele prevăzute de art. 248

1

raportat la art. 248 C. pen. (1969), ci a fost în patrimoniul unei societăți comerciale cu răspundere limitată și al administratorilor acestora, potrivit cadrului procesual fixat de judecător.

În legătură cu latura obiectivă a infracțiunii, luând în considerare toate hotărârile judecătorești prin care au fost soluționate contestațiile împotriva executării silite imobiliare a bunurilor SC K.P. SRL Peretu, Curtea a constatat, în acord cu judecătorul fondului că nu au fost comise acte din cele sancționate de legiuitor în art. 248

1

raportat la art. 248 C. pen. (1969), instanțele civile constatând că licitația s-a desfășurat cu respectarea dispozițiilor legale.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs în casație, părțile civile M.O.T. și M.M.

Invocându-se incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. l C. proc. pen., s-a susținut că sentința penală nr. 5093 din 01 noiembrie 2013 a fost pronunțată de o instanță necompetentă material și după calitatea persoanei, sancțiunea fiind nulitatea absolută atât în vechea reglementare cât și în actualul C. proc. pen., aspect învederat Curții de Apel Pitești, care l-a respins în mod nejustificat și nelegal. S-a arătat că Judecătoria Pitești este o instanță necompetentă să judece cauza în fond, competența legală revenind Tribunalului Argeș (în urma strămutării cauzei), având în vedere calitatea inculpatului J.C. de înalt funcționar public cu atribuții de gestionare a banului public, realizarea activității infracționale în dubla calitate de director al A.F.P. Roșiori de Vede și președinte al Comisiei de licitație, precum și consecințele deosebit de grave ale faptelor săvârșite.

Totodată, invocându-se temeiul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., s-a arătat că,, prin conținutul său, decizia atacată reprezintă în fapt o soluție de încetare a procesului penal absolut nejustificată, raportat la materialul probator, de natură să conducă la respingerea pretențiilor civile ale părților civile, fâcându-se trimitere la declarația inculpatului J.C., dată în fața instanței, la declarațiile martorilor R.A., P.M., P.D., B.G., R.P., P.R., F.P., S.M., precum și la unele înscrisuri, .probe -administrate fie în faza de urmărire penală, fie în faza de judecată - fiind de natură să conducă la tragerea la răspundere penală și civilă a inculpatului, însă ignorate de ambele instanțe, care nu s-au pronunțat asupra lor.

De asemenea, s-a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., fără a fi motivat în fapt.

Prin Încheierea nr. 145/VRC pronunțată la data de 4 septembrie 2014 în Dosarul nr. 3919/109/2011*, în temeiul art. 440 alin. 4 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., a admis în principiu recursurile în casație formulate de părțile civile M.O.T. și M.M. numai în ceea ce privește susținerea că în cursul judecății în fond nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie și după calitatea persoanei, judecata fiind efectuată de o instanță inferioară celei legal competente, respectiv de Judecătoria Pitești în loc de Tribunalul Argeș, critici circumscrise temeiului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. l C. proc. pen. și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent, aceasta fiind înregistrată pe rolul instanței supreme sub nr. 3151/1/2014.

Examinând cauza prin prisma criticii formulate, circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile în casație formulate de părțile civile M.O.T. și M.M. ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație si Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. prevăd că hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară în grad celei legal competente".

Astfel este incident acest caz de casare numai atunci când judecata a fost făcută de o instanță inferioară celei legal competente - după materie sau după calitatea persoanei -, nerespectarea dispozițiilor privind competența având loc în cursul judecății, reglementarea fiind corespunzătoare modificărilor aduse de noua lege cu privire la condițiile în care poate fi invocată excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței, precum și cu privire la sancțiunea nulității absolute care poate fi invocată în orice stare a procesului, sancțiune ce intervine în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la tipurile de competență menționate, potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) și alin. (3) C. proc. pen.

Reglementând regulile de competență, C. proc. pen. (1968) se referă la competența instanțelor de judecată (art. 25 și urm. C. proc. pen.(1968), pentru organele de urmărire penală, competența fiind reglementată de art. 207 și urm. C. proc. pen. (1968), cu precizarea că unele reguli de competență prevăzute pentru instanțele judecătorești (art. 30 și urm, art. 38, art. 40, art. 42 și art. 44 C. proc. pen. (1968)) se aplică și organelor de urmărire penală.

Reglementarea diferită a competenței, în raport de organele judiciare, se explică prin rigiditatea pe care o au normele de competență ale instanțelor judecătorești, față de cele ale organelor de urmărire penală. Astfel, o instanță judecătorească nu poate judeca o cauză penală decât în limita competenței sale prevăzute de lege, însă, pentru organul de urmărire penală nu există reguli stricte de competență, decât cu caracter de excepție, un organ de urmărire penală superior având dreptul să efectueze urmărirea penală de competența organului de urmărire penală inferior, dacă respectă condițiile prevăzute de lege.

Prin urmare, competența judecării unei cauze penale în primă instanță nu este dată de gradul unității de parchet care a efectuat cercetarea penală sau care a fost sesizată în mod greșit, ci este stabilită de legiuitor prin normele de procedură penală, așa cum s-a precizat anterior.

Cât privește infracțiunea de abuz în serviciu, atât în forma simplă sau calificată, prevăzută, în reglementarea anterioară, de art. 248 și art. 248

1

C. pen. (1969), cât și în forma prevăzută în actuala codificare (art. 297 C. pen.), competența de a efectua cercetarea judecătorească aparține judecătoriei ca instanță de fond atât potrivit dispozițiilor art. 25 C. pen. (1969), cât și conform art. 35 C. pen.

Repartizarea cauzelor penale se realizează printr-o determinare de ordin abstract, în condițiile în care art. 25 C. proc. pen. (1968) menționează că judecătoria judecă în primă instanță toate infracțiunile cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe sau printr-o determinare de ordin concret, în condițiile în care art. 27 C. proc. pen. (1968) face o enumerare exhaustivă a tuturor infracțiunilor care sunt, în primă instanță de competența tribunalelor, între care nu se află și infracțiunea prevăzută de art. 248

1

C. pen. (1969).

Mai mult decât atât, pentru infracțiunea de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, competența materială de soluționare cauzei în primă instanță, din perspectiva art. 278

1

raportat la art. 25 C. proc. pen. (1968) revine judecătoriei, iar nu tribunalului, având în vedere și faptul că, la momentul strămutării și admiterii plângerii petenților, dosarul se afla în faza procesuală a recursului, astfel încât, în niciun caz tribunalul nu putea fi competent să judece cauza, dat fiind că Tribunalul Argeș a soluționat recursul declarat împotriva unei sentințe pronunțate de Judecătoria Roșiori, în procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen. (1968). Astfel nu poate fi primită apărarea formulată de recurenți în sensul că instanța supremă a stabilit la data de 21 aprilie 2010, potrivit art. 61

1

C. proc. pen. (1968), ca primă instanță competentă să soluționeze plângerile părților vătămate o instanță egală în grad cu Tribunalul Teleorman, respectiv Tribunalul Argeș, întrucât, pe de o parte, cauza nr. 444/1/2010 a avut ca obiect soluționarea unei cereri de strămutare, iar nu a unei cereri de desemnare a altei instanțe, iar, pe de altă parte, dosarul a cărui strămutare s-a solicitat nu avea ca obiect soluționarea unei cauze în primă instanță, ci în faza de recurs, potrivit procedurii stabilite prin art. 278 C. proc. pen. (1968).

Pe de altă parte, nu poate fi primită susținerea apelanților în sensul că potrivit art. 27 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (1968) astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 140/1996, în vigoare la data săvârșirii faptei (29 iulie 2003), infracțiunea prevăzută de art. 248

1

C. pen. (1969) era dată în competența de soluționare a tribunalului, întrucât dispozițiile procedurale mai sus invocate erau abrogate la data de 28 mai 2012 când Judecătoria Pitești a reținut cauza spre soluționare, prin art. 2 pct. 1 din O.U.G. nr. 207 din 22 noiembrie 2000, aprobată prin Legea nr. 456 din 25 iulie 2001. Pentru aceleași considerente nu poate fi primită nici critica potrivit căreia competența de soluționare aparținea Tribunalului Argeș întrucât, la data de 28 mai 2012, atunci când Judecătoria Pitești a reținut cauza spre soluționare, sesizarea instanței nu se făcuse printr-un rechizitoriu, ci prin plângerile formulate la data de 15 noiembrie 2010, nefiind astfel aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (5) din Legea nr. 202/2010 (legea în vigoare la data admiterii plângerilor), ce statuau că sesizarea instanței în cauzele aflate în cursul urmăririi penale rămân în competența organelor de urmărire penala care erau legal sesizate la momentul intrării în vigoare a legii, se va face potrivit normelor de competenta in vigoare la momentul emiterii rechizitoriului.

De altfel, chestiunea instanței competente să soluționeze infracțiunea de abuz în serviciu ce face obiectul prezentei cauze a fost lămurită, în mod definitiv, și de Tribunalul Argeș prin sentința penală nr. 64 din 26 ianuarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 3919/109/2011, stabilindu-se competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Pitești.

Pe de altă parte, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., potrivit cărora legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepțiile prevăzute în cuprinsul acestei legi, între care nu se circumscrie și situația invocată în prezenta cauză.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia tribunalul este instanța competentă raportat la calitatea de înalt funcționar public a inculpatului, Înalta Curte, din analiza dispozițiilor art. 27 C. proc. pen. (1969), arată că această calitate nu este prevăzută de legiuitor ca fiind cea care atrage competența tribunalului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză judecata a fost efectuată de instanța competentă, respectiv Judecătoria Pitești, cu respectarea dispozițiilor legale privind competența după materie și calitatea persoanei.

În consecință, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din același cod, va respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de părțile civile M.O.T. și M.M. și, având în vedere că acestea sunt cele care se află în culpă procesuală, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., le va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursurile în casație declarate de părțile civile M.O.T.și M.M., împotriva Deciziei penale nr. 295/A din 22 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentele părții civile la plata sumei de câte 150 lei cheltuieli judiciare către stat, din suma de câte 25 de lei ,reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 30 octombrie 2014.