ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 998/2015

Decizia nr. 998

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1980 din 17 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. și, pe cale de consecință, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinsă în art. 5 teza finală din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2008694064 din 26 septembrie 2008 prin care s-a stabilit că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile B. Au fost respinse restul pretențiilor precum și cererea reconvențională, ca neîntemeiate și s-a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 20,3 lei.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut următoarele considerente.

Prin contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2008694064 încheiat la data de 26 august 2008, pârâta B. a acordat reclamantului A. un împrumut în sumă de 115.000 euro reprezentând credit imobiliar pentru cumpărarea unui imobil și 2875 euro reprezentând contravaloarea comisionului de acordare credit.

Perioada de restituire s-a convenit a fi de 360 de luni calculată de la data primei trageri din credit cu dobânda fixă în primele 18 luni și variabilă ulterior, reprezentată de dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile B., la care se adaugă 0,20 puncte procentuale. Pe parcursul derulării contractului dobânda a fost majorată, ca urmare a aplicării de pârâtă a mecanismului contractual privind calculul dobânzii.

Tribunalul a stabilit că obiectul cererii principale este constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută de art. 5 din contractul de credit privind mecanismul contractual referitor la dobândă și cererea de stabilire a formulei de calcul aplicabilă întregului contract de împrumut pe toată perioada de rambursare, începând cu data de 2 iunie 2010 ca fiind cotația Euribor 6M+ marjă fixă din contract de 2%, precum și recalcularea planului de rambursare conform formulei precizate și restituirea ori compensarea sumelor plătite în plus și a comisionului de acordare credit în sumă de 2.875 euro.

A. În privința caracterului nenegociat al clauzelor contractuale referitoare la dobândă. Tribunalul a constatat că au acest caracter Condițiile Generale de Creditare-anexă la contractul de credit bancar, care reprezintă un corp de dispoziții preexistente încheierii contractului, însușit de reclamant; că nici în privința clauzei din contractul de credit supusă analizei pârâta nu a făcută dovada contrară, pentru a se reține că a avut loc o negociere; împrejurarea că în contract sunt prevăzute elemente specifice fiecărui client (suma împrumutată, scadențele, nivelul costurilor) nu este suficientă pentru a reține caracterul negociat al contractului, nefiind determinate de procesul de negociere ci de particularitățile fiecăruia dintre consumatorii cu care pârâta a încheiat contracte de credit; că înmânarea în faza precontractuală a condițiilor generale și a celor speciale ale contractului de credit și stabilirea tipului de credit, suma de bani împrumutată și perioada de creditare, chiar dacă acestea au fost configurate de comun acord între părți, nu constituie un act de negociere; simpla cunoaștere a clauzelor contractuale, în concordanță cu prescripțiile de la lit. b) din anexa legii, fără posibilitatea modificării acestora de către reclamant nu echivalează cu negocierea lor, acesta având numai dreptul de a le accepta prin semnarea contractului, iar pe altă parte, că elementele specificate ca fiind negociate, constituie, în fapt, cererea consumatorului de creditare raportat la care banca a prefigurat unilateral contractul de credit, fără a-i acorda reclamantului posibilitatea de modificare a clauzelor vizând cuantumul concret al ratelor de rambursare a creditului și de derulare a raporturilor juridice dintre părți; că pârâta nu a furnizat o explicație plauzibilă din care să rezulte că părțile au negociat înainte de încheierea contractului; faptul că acest contract a fost încheiat la solicitarea reclamantului nu exonerează pe pârâtă de obligația probării negocierii, potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

B. Cu privire la dezechilibrul semnificativ creat prin aplicarea clauzei art. 5 ce conferă băncii dreptul de modificarea a dobânzii.

Tribunalul a constatat că art. 1 din Anexa 1 a Legii nr. 193/2000 nu interzice băncii să modifice rata dobânzii plătibilă de consumator cu condiția ca această modificare să fie determinată de un motiv precizat în contract iar potrivit art. 4 alin. (6) din aceeași lege caracterul abuziv nu poate fi verificat la clauzele care definesc obiectul contractului sau prețul, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil; că, deci, este legitim ca banca să modifice dobânda fixă după primele 18 luni, potrivit art. 5 din contract, însă modul în care a fost stabilită această modificare este abuziv deoarece, potrivit textului acestui articol, cuantumul procentual al dobânzii va fi format din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B., la care se adaugă 0,20 puncte procentuale, fiind astfel evidentă dificultatea înțelegerii noțiunii de dobânda de referință variabilă; că modul de stabilire a dobânzii variabile, afișată la sediile B. nu este clarificat nici în dispozițiile art. 4.2. din condițiile generale de creditare, în cuprinsul cărora nu sunt explicate noțiunile de dobânda de referință variabilă B. și de dobândă administrată; că deci modul de calcul al dobânzii nu are la bază elemente obiective, creând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, oferind pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente și, implicit dreptul de a o încasa în detrimentul reclamantului, fără ca noua rată să fie negociată cu acesta; că prin efectele manifestării unilaterale de voință banca are dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată și de a solicita plata acesteia, singurul drept al reclamantului este acela de a fi informat asupra acestui fapt, urmând a se conforma prescripțiilor clauzei fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia.

Tribunalul a reamintit că potrivit dispozițiilor lit. a) din anexa legii speciale, clauza care dă dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv, specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, este considerată abuzivă ex lege; și că, în speță, motivul "în funcție de dobânda de referință variabilă B.", ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, fără prezentarea altor elemente de identificare, nu este redactat în termeni clari și neechivoci, astfel încât se poate considera că acesta nu reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000; că pentru a reține stipularea în contract a unui motiv de natură a conduce la revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște, din momentul încheierii contractului, aspectul majorării ratei dobânzii, în ipoteza producerii situației vizate.

Tribunalul a observat că indicele la care se raportează recurenta nu conferă un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de natură să acorde posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenței situației vizate, că motivul reprezentat de costul resurselor de creditare nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se poate susține că prevederea contractuală analizată menționează dreptul exclusiv și discreționar al băncii de a modifica rata dobânzii, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumator în deplină cunoștință de cauză.

C. Cu privire la reaua-credință.

Tribunalul a constatat că este îndeplinită și cea de-a treia cerință, deoarece clauza analizată nu respectă exigențele bunei-credințe, inserarea acestei clauze vătămând interesele patrimoniale ale reclamantului deoarece conferă băncii dreptul să obțină un avantaj disproporționat față de prestația efectuată de pârâtă.

Cu privire la apărările pârâtei, tribunalul a reținut că nu împărtășește opinia conform căreia clauza contractuală prevăzută la art. 5 din contractul de credit nu ar putea forma obiectul cercetării din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000; că potrivit acestui articol evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, regulă ce transpune textul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE; că prin aceasta dispoziție se urmărește evitarea utilizării de către un consumator a reglementarii juridice a clauzelor abuzive în scopul contestării prețului convenit cu un profesionist pentru un bun sau un serviciu determinat, cât și împiedicarea ocolirii restricțiilor fixate de textele privind leziunea; că pentru excluderea elementelor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directivă este necesar ca textul clauzelor arătate să conțină o exprimarea clară și inteligibilă or, clauza referitoare la dobânda variabilă, așa cum s-a demonstrat, nu a fost exprimată într-un mod clar și inteligibil, astfel încât se pot face aprecieri cu privire la caracterul abuziv al acesteia.

În concluzie, tribunalul a reținut caracterul parțial abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă însă declararea nulității parțiale, având în vedere caracterul abuziv al clauzei, nu reprezintă o modificare a clauzei și nici a contractului, ci reprezintă efectul propriu al nulității, de lipsire de efecte juridice.

Tribunalul a reținut că nu este întemeiată această cerere deoarece constatarea caracterului abuziv al clauzei determină doar ineficienta sa în privința consumatorului și nu poate genera, în nici un caz, operațiunea de înlocuire cu o clauză de natură similară, propusă unilateral de reclamant, în afara manifestării de voință a ambelor părți implicate în raportul juridic dedus judecății; o altă interpretare ar veni în contradicție cu principiul forței obligatorii a contractului; că în consecință, potrivit principiului accesorialității au fost respinse, ca neîntemeiate, și cererile de obligare a pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare potrivit formulei de calcul indicată de către reclamant, precum și cea de restituire a sumelor plătite în plus prin aplicarea unui mecanism de calcul diferit de cel arătat de reclamant.

Cu privire la cererea reconvențională, tribunalul a reținut că potrivit celor arătate mai sus, instanța nu poate interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea.

Împotriva hotărârii pronunțată de Tribunalul București a declarat apel pârâta B.

Prin Decizia civilă nr. 871 din 23 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins apelul declarat de B. împotriva Sentinței civile nr. 1980 din 17 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu reclamantul A.

Pentru a decide astfel Curtea de Apel și-a fundamentat hotărârea pe următoarele considerente:

Potrivit art. 4 (6) din Legea nr. 193/2000 "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Tribunalul a mai constatat că, de asemenea, legea consideră abuzivă clauza care dă dreptul profesionistului să modifice clauzele contractuale fără a avea un motiv specificat în contract [lit. a) din Anexa legii]; și că, în speță, motivul "în funcție de dobânda de referință variabilă B." ce conferă dreptul băncii de revizuire unilaterală a structurii ratei dobânzii nu este precizat clar, în așa fel încât, de la data încheierii contractului, consumatorul să cunoască și să poată controla majorarea ratei dobânzii.

Curtea a observat că apelanta invocă aplicarea art. 4 (6), citat mai sus însă a omis să ia în discuție și faptul că același text autorizează judecătorul să verifice clauza cu privire la dobândă în ipoteza în care clauza prin care a fost stabilită este neclară, în speță, condițiile de modificare a dobânzii.

S-a concluzionat că susținerea apelantei este incompletă, citind doar jumătate din textul legal, și din sentința criticată.

Apelanta a mai criticat soluția primei instanțe pe considerentul că prima instanță nu a observat că banca ar fi negociat clauza în litigiu sau că ar fi putut fi să o negocieze, și că, pe de altă parte, prima instanță trebuia să observe că, dacă reclamantul ar fi dorit negocierea, sigur banca ar fi fost de acord să negocieze; și că, în ipoteza în care consumatorul ar fi negociat, acesta ar fi putut influența clauzele contractului.

Potrivit art. 4 (2) din Legea nr. 193/2000 "O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă acesta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului activ. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive".

Față de dispozițiile legale arătate și de situația de fapt privind existența clauzei art. 5 din contract, Curtea a constatat că, în speță, contractul de împrumut bancar este un contract preformulat, este un contract de adeziune, categorie de contract pe care legea o suspectează ca fiind încheiată în condiții disproporționate din punct de vedere al puterii economice, consumatorul fiind considerat a fi partea slabă în acest raport contractual și din acest motiv el nu a avut decât opțiunea de a semna contractul ori nu. Este motivul pentru care legea atașează un regim special acestei categorii de contract. Printre altele, legea prezumă a fi abuzive clauzele acestor contracte, dacă nu au fost negociate și dacă generează un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților și sunt contrare bunei-credințe.

Cu referire la condiția negocierii clauzelor, aceasta fiind obiectul criticii analizate, Curtea reamintește că legea răstoarnă sarcina probei. Nu reclamantul dovedește lipsa negocierii ci profesionistul are sarcina de a proba negocierea. În lipsa acestei probe se prezumă lipsa ei.

În speță, cu privire la proba negocierii, s-a reținut că apelanta se contrazice, în aceeași frază afirmând că a existat negocierea, că dacă nu a existat, putea să existe, dar nu banca ar trebui să aibă inițiativa negocierii ci consumatorul.

Curtea a reținut că obiectul litigiului nu este întregul contract ci clauza art. 5 și, din aceasta, doar partea referitoare la dreptul băncii de a stabili unilateral dobânda variabilă. În consecință, banca nu se poate exonera de proba negocierii decât dacă dovedește că a negociat această clauză.

Este suficient ca una singură dintre clauze sau un aspect al acesteia să nu fi fost negociată chiar dacă restul contractului a fost negociat, ca să se dea loc verificării caracterului abuziv al acelei clauze [art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000]. În consecință, reducerea procentului de dobândă, renunțarea la comisioanele de administrare ori de risc, așa cum susține apelanta pentru a dovedi negocierea contractului, nu poate să împiedice însă verificarea caracterului abuziv al art. 5 în litigiu, în discuție fiind lipsa negocierii acesteia.

Curtea a notat că semnarea contractului și cunoașterea clauzelor lui de către consumator nu asanează caracterul abuziv al clauzelor.

De asemenea, Curtea a mai reținut că informarea consumatorului prin predarea tipizatului contractului înainte de semnare este una dintre obligațiile băncii, prevăzută în contractul de împrumut ipotecar.

În concluzie, în lipsa dovezii privind negocierea textului clauzei arătate s-a constatat lipsa de fundament a acestor critici.

Prin al treilea motiv într-o primă teză apelanta a susținut că greșit a fost reținut dezechilibrul semnificativ generat de clauza art. 5 din contract pentru că un dezechilibru este semnificativ doar atunci când efectul ei ar antrena lipsa utilității contractului.

Obiectul litigiului este clauza privind modul de stabilire a dobânzii variabile, dobânda revizuibilă care nu este contrară legii dar care, prin lipsa criteriilor de revizuire, conferă dreptul unilateral băncii să stabilească cuantumul dobânzii, această manieră creând un dezechilibru semnificativ, în sensul de dezechilibru important și nu dezechilibru fatal, care face inutil contractul. Apelanta consideră că numai un astfel de dezechilibru ar fi semnificativ, teză contrazisă chiar de lege, care prevede că dezechilibrul trebuie să fie important.

Legea condiționează declararea unei clauze ca abuzivă dacă prin ea s-a produs ori s-ar putea produce un dezechilibru însemnat între prestațiile părților. Legea clauzelor abuzive nu vizează ipoteza în care efectul clauzei abuzive ar avea o importanță atât de mare încât să antreneze lipsa obiectului.

Legea se referă la dezechilibru care se produce sau care se poate produce, în condițiile în care prin corijarea clauzei abuzive contractul poate să își producă efectul el va rămâne în vigoare, clauza fiind considerată nescrisă sau poate fi anulată de instanță.

Nu a fost fi primită critica privind lipsa condiției legale a dezechilibrului semnificativ pentru că în speță clauza în litigiu nu ar antrena lipsa de utilitate a contractului.

Nu s-a reținut a fi fondată nici teza privind lipsa dezechilibrului semnificativ pe considerentul că, de fapt, dobânda de referință a băncii este determinată de o sumă de criterii, enumerate în apel, ori că nivelul dobânzii arătate este comparabil cu cel al altor bănci, și că nu apelanta a inventat conceptul de dobândă de referință proprie.

Curtea a reținut că nu interesează nivelul dobânzii de referință practicat până în prezent de bancă. Singurul reproș adus acestei clauze este lipsa definiției ei. Apelanta a enumerat în această cale de atac criteriile de determinare a dobânzii de referință. Această explicație trebuia să o furnizeze banca în contract nu în dosarul aflat pe rolul instanței.

În consecință, în măsura în care modul de stabilire a "dobânzii de referință a băncii" este imposibil de determinat, după regulile contractului, clauza art. 5 aduce un dezechilibru semnificativ în raporturile dintre părți căci nivelul ei depinde doar de voința unilaterală a băncii.

Nici un contract nu poate fi legal, nu doar cele din domeniul protecției consumatorilor, atunci când stabilirea prețului este lăsată la discreția uneia dintre părți. El poate fi stabilit și ulterior încheierii contractului, ori să varieze în timpul executării contractului, însă regulile de stabilire a cuantumului acestuia trebuie să fie stabilit la data încheierii contractului.

Împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel a declarat recurs pârâta B.

Prin cererea de recurs a solicitat modificarea, în tot, a deciziei recurate, admiterea apelului împotriva Sentinței civile nr. 1980 din 17 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, cu consecința respingerii capătului de cerere vizând constatarea caracterul abuziv al tezei a II-a a clauzei de la art. 5 din contractul de credit nr. 2008694064 din 26 august 2008 și obligarea reclamatului-intimat la plata către recurenta-pârâtă a tuturor cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a criticat soluția instanței de apel din perspectiva greșitei aplicări a Legii nr. 193/2000 coroborată cu prevederile Directivei nr. 93/13/CEE așa cum au fost interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența relevantă pentru această materie.

S-a invocat greșita aplicare a legii și încălcarea ei cu privire la: negociere, dezechilibru semnificativ, claritatea redactării clauzei și excluderea de la cercetarea caracterului abuziv.

În ceea ce privește critica adusă din perspectiva excluderii clauzei privind dobânda variabilă de la cercetarea caracterului ei abuziv, motivat de faptul că o atare clauză face parte din obiectul principal al creditului, recurenta-pârâtă a invocat incidența în cauză a hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26 din 13 denumită și "cauza Kasler" care, în opinia recurentei, îi întăresc poziția procesuală.

A arătat că, în funcție de criteriul obiectiv consacrat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza Kasler, prin Hotărârea din 30 aprilie 2014, clauzele privind dobânda contractuală și comisioanele contractuale fac parte, în mod indubitabil din "obiectul principal al contractului" pentru că sunt cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează (în acest sens a indicat paragraful 50 din Hotărâre).

Clauzele din contractul de credit bancar încheiat cu împrumutații intră conform criteriului obiectiv consacrat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în obiectul principal al acestor contracte de credit, în considerarea faptului că fac parte, în mod intrinsec, dintre prestațiile care definesc contractul, în măsura în care, în lipsa unei astfel de clauze, contractul își pierde una dintre caracteristicile sale fundamentale sau chiar nu poate continua să existe pe baza celorlalte prevederi contractuale.

În ceea ce privește cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil a arătat că aceasta trebuie înțeleasă ca impunând, nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca în contract să se expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine - astfel încât respectivul consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta.

În acest sens, recurenta-pârâtă consideră, invocând cauza Kasler, că dacă o clauză face parte din obiectul principal al contractului de credit, ea nu mai poate fi considerată abuzivă în urma unei analize a clarității și inteligibilității sale, prezumția din dreptul comunitar fiind aceea că ceea ce este în obiectul principal este înțeles și luat în considerare de consumator la formarea consimțământului său.

Tocmai pentru că și-a dat consimțământul în considerarea clauzelor din obiectul principal al contractului, se prezumă că le-a înțeles și gramatical și din perspectiva consecințelor lor economice repercutate asupra sa.

Recurenta consideră că nu poate fi găsită abuzivă nici o clauză contractuală referitoare la dobânda variabilă.

Doar în măsura în care o clauză contractuală nu ar face parte din obiectul contractului sau nu ar avea o exprimare clară și inteligibilă se poate trece la analiza îndeplinirii celorlalte condiții cerute a fi îndeplinite cumulativ de o clauză anume.

Solicită a fi avută în vedere și apărarea subsidiară, conform căreia, prevederile art. 6 și 7 din Directiva 93/13/CEE interpretate în sensul considerentelor nr. 20 și 23 din aceeași Directivă, respectiv prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, consacră sancțiunea juridică sui generis a producerii efectelor juridice pentru viitor față de consumator, și nu sancțiunea juridică a nulității care să producă efecte retroactiv. Consecința ar fi aceea a neobligării recurentei la restituirea diferențelor de bani încasate în trecut, în baza respectivei clauze.

Recurenta-pârâtă a susținut că niciuna dintre condițiile de la art. 4 coroborate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu este întrunită în cazul clauzelor privind dobânda.

Subliniază că realitatea contractuală scoate la iveală faptul că toate clauzele referitoare la dobândă au fost negociate cu reclamantul, acesta având posibilitatea de a influența "conținutul" lor.

Toate clauzele au fost introduse în contract cu bună credință, raportat la legile și practicile comercial-bancare în vigoare și nu produc un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților.

În ceea ce privește prezumția de caracter abuziv al tuturor clauzelor ce sunt redactate în prealabil (înainte de momentul propriu-zis al semnării contractului), recurenta a subliniat că aceasta este doar o prezumție simplă, instituită de art. 3 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și nu una absolută.

Legea nr. 193/2000 nu reia dispozițiile acestui articol, astfel că trimiterea poate fi făcută doar la norma juridică de drept comunitar derivat.

Alin. (2) din Directivă instituie o prezumție relativă că o clauză dintr-un contract de adeziune nu este negociată și nu că este abuzivă.

Arată că reclamantul a avut la dispoziție mai multe pârghii contractuale pentru a influența negotium-ul părților. Din perspectiva acestei condiții din Directivă, contează ca cei protejați să fi putut negocia.

În ceea ce privește condiția inserării clauzelor contractuale cu bună-credință a arătat că raportat la situația de fapt dedusă judecății și prin raportare la considerentul al 16-lea al Directivei 93/13/CEE:

- creditul a fost acordat la cererea expresă a consumatorului,

- prin punerea la dispoziție a draft-ului de contract, consumatorul a putut parcurge conținutul lui pentru fiecare componentă de cost,

- nu a fost convins să încheie contractul de credit pe baza unei erori sau ca urmare a întreprinderii de către bancă a oricăror manopere dolosive cu privire la oferta comercială a băncii,

- banca a luat în considerare interesele legitime ale împrumutaților raportând cuantumul sumei împrumutate la posibilitățile de rambursare ale acestora, precum și cuantumul ratelor lunare.

Cu privire la condiția dezechilibrului contractual recurenta a precizat că unghiul de analiză este unul logico-juridic și nu pur matematic.

Algoritmul de calcul trebuie să integreze ideea libertății de inițiativă economică și ideea deplinei libertăți contractuale.

Algoritmul de calcul nu dă naștere unui dezechilibru doar pentru că suma obținută este mai mare decât dacă ar fi folosit un alt algoritm. Dezechilibrul nu poate fi găsit, din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, raportând două valori pe care le-ar fi putut obține aceeași parte la contract dacă negocia mai bine sau mai slab.

Dezechilibrul trebuie cercetat într-un context mai larg, de comparare a ofertelor diferiților agenți economici din perioada în care s-a încheiat contractul. Nu poate fi identificat un dezechilibru semnificativ, atât timp cât pe piață existau oferte ale altor instituții financiar bancare, sensibil egale ca și cost de oportunitate cu oferte B., acceptată de reclamant.

Decizia recurată a mai fost criticată ca fiind nelegală și pentru că nu obligă reclamantul la plata cheltuielilor de judecată suportate de pârâtă.

A motivat că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții care cade în pretenții.

Recurenta a susținut, plecând de la prevederile art. 274 C. proc. civ. și având ca limite jurisprudențiale, hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, că onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța judecătorească ca și cheltuiala de judecată dacă este necesar, adică activitatea desfășurată de avocat să fi fost utilă instanței judecătorești, este real și este rezonabil. Toate aceste criterii au fost avute în vedere de părți la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat, la momentul în care a solicitat cheltuielile de judecată și sunt necesare a fi avute în vedere și de către instanță la momentul acordării cheltuielilor de judecată.

Pentru toate motivele expuse a solicitat admiterea recursului.

În drept, a invocat art. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu prevederile art. 4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, dispozițiile Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, art. 969 și urm. C. civ.

Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului cu consecința menținerii în tot a hotărârii atacate. Arată, în esență, că instanțele de fond și de apel, constatând disproporția vădită și lacunară în care s-au negociat termenii contractului de împrumut, a dezlegat pricina prin crearea cadrului de egalitate a părților.

Analizând recursul, în cadrul controlului de legalitate, instanța retine următoarele:

Motivele de nelegalitate prezentate de către recurenta-pârâtă din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a Legii nr. 193/2000 și a prevederilor Directivei 93/13/CEE, astfel cum se regăsesc interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența relevantă sunt circumscrise clauzei prin care s-a reglementat dobânda variabilă în contractul de credit bancar pentru investiții imobiliare pentru persoane fizice nr. 2008694064 din 26 august 2008 încheiat între recurenta-pârâtă B. (banca) și intimatul-reclamant A. în calitate de împrumutat.

Potrivit art. 5 din contract, "dobânda curentă este de 5,15% și este fixă în primele 6 luni, urmată de o rată a dobânzii de 8,15% pe an, fixă pentru următoarele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 18 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la punctul 6 și 7. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B., la care se adaugă 0,20 puncte procentuale".

În anexa la contractul de credit de investiții imobiliare (condiții generale de creditare) la art. 4 denumit "dobânzi și comisioane" punctele 4.2, 4.3 și 4.4 au următorul conținut:

"4.2 Pe parcursul derulării creditului nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcție de evoluția dobânzii variabile de referință B./dobânzii administrate/indicelui de referință Libor/Euribor/Bubor;

4.3 Noul procent al dobânzii variabile/dobânzii administrate/indicelui de referință va fi afișat la sediul băncii iar dobânda rezultată se va aplica la soldul creditului existent la data modificării;

4.4 În cazul modificării nivelului ratei dobânzii, noua rată a dobânzii se va aplica automat la valoarea soldului creditului existent la data modificării acesteia, în conformitate cu prevederile pct. 5.3 din condițiile generale de creditare".

Prin motivele de recurs, pârâta invocă greșita constatare de către instanțele de fond a caracterului abuziv al clauzei care reglementează dobânda variabilă în contractul de credit, prin încălcarea și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește stabilirea criteriilor care au condus la calificarea acestei clauze ca fiind abuzivă, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 [respectiv art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE].

Preliminar analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzei privind dobânda variabilă, prin prisma criticilor invocate, se impune a fi analizat motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. prin care se invocă greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care transpun în dreptul intern art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Recurenta invocă în cadrul acestui motiv faptul că dobânda face parte din obiectul principal al creditului și nu poate face obiectul cercetării caracterului abuziv.

În argumentarea acestei critici s-a invocat incidența hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în Cauza C-26 din 13 Arpad Kasler și Hajnalka Kasleme Rabai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt, denumită în continuare cauza Kasler, susținându-se că, în funcție de criteriul obiectiv consacrat în această cauză, clauzele privind dobânda contractuală și comisioanele contractuale fac parte din "obiectul principal al contractului" pentru că sunt cele care stabilesc pretențiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează și, pe cale de consecință sunt excluse de la cercetarea caracterului abuziv.

Susținerea recurentei, în sensul că nu este admisibil un control asupra fondului caracterului abuziv al clauzelor circumscrise "obiectului principal al contractului" nu este întemeiată deoarece art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (în care se regăsesc preluate prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13) vizează doar stabilirea modalității și a sferei controlului de fond al clauzelor contractuale ce nu au făcut obiectul unei negocieri individuale, care descriu prestațiile esențiale ale contractelor încheiate între vânzător sau furnizor și un consumator, așa cum rezultă din Hotărârea Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid pct. 34.

În acest sens, dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevăd că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

În ceea ce privește clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" este de notat că acestea "trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează" așa cum s-a statuat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Kasler.

În cauză, clauza din contractul de credit având ca obiect dobânda variabilă care se aplică împrumutului după 18 luni de la data primei trageri intra, conform criteriului obiectiv consacrat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în obiectul principal al contractului de credit, așa cum susține recurenta-pârâtă.

Dobânda contractului reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a sumei împrumutate de bancă reclamantului și care se constituie într-o prestație esențială a acestuia față de bancă, pentru împrumutul acordat și, constituie, practic, prețul plătit pentru suma primită cu titlu de împrumut.

Reținând că o atare clauză face parte din obiectul principal al contractului întrucât reprezintă o prestație specifică și esențială a contractului de credit care, ca atare, îl caracterizează, urmează a verifica în ce măsură o atare clauză este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată într-un limbaj ușor inteligibil presupune ca respectiva clauză, prin modalitatea în care este formulată să poată fi înțeleasă de consumator nu numai din punct de vedere formal și gramatical, ci și în ceea ce privește mecanismul concret de variație al dobânzii, astfel încât consumatorul să poată cunoaște în orice moment, pe parcursul perioadei de derulare a contractului, pe baza unor criterii transparente, obiective, precise și clare dobânda creditului, modalitatea în care acesta se determină și consecințele economice în ceea ce îl privește.

Verificând clauza prin care se stabilește dobânda variabilă se constată că această dobândă conține o componentă variabilă, denumită simplu dobânda de referință variabilă a băncii și un element fix, sigur și clar respectiv 0,20 puncte procentuale.

Exceptând acest element fix, se constată că nu se pot identifica celelalte elemente care definesc componenta variabilă a dobânzii, pe baza cărora se ajunge la determinarea dobânzii variabile după primele 18 luni de derulare a contractului.

Deși recurenta-pârâtă susține că această clauză care se referă la dobânda variabilă are o redactare clară și inteligibilă, fără utilizarea unor termeni ambivalenți sau echivoci și, mai mult, cuprinde procente matematice în modul cel mai simplu și concis, în realitate, această susținere își găsește o corespondență doar parțială în clauza contractuală în discuție și anume, numai în ceea ce privește elementul fix și invariabil din alcătuirea dobânzii variabile.

În ceea ce privește componenta variabilă aceasta nu este clară ci, dimpotrivă este una echivocă și obscură, nelăsând să se întrevadă nici un element pe baza căruia să se poată cunoaște mecanismul de formare și determinare a variației dobânzii.

În absența oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înțeleasă componenta variabilă a dobânzii precum și mecanismul de determinare al acesteia, se poate considera că o atare clauză nu satisface exigența prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Din această perspectivă motivul de recurs privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este nefondat deoarece clauza din contract referitoare la dobânda variabilă nu este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

În ceea ce privește celelalte critici subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 4 coroborat cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul că niciuna dintre condițiile prevăzute de aceste dispoziții legale nu este întrunită în cazul clauzelor privind dobânda, recurenta a subliniat că această clauză prevăzută de art. 5 din condițiile speciale a fost negociată, a fost introdusă în contractul inițial cu bună-credință și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților din contract.

În ceea ce privește condiția ca respectiva clauză să fi fost negociată direct cu consumatorul recurenta a invocat că legea prezumă relativ că o clauză dintr-un contrat de adeziune este negociată și, nefiind vorba de o prezumție absolută, concluzia este aceea că se prezumă relativ că o clauză dintr-un contract nu este negociată și nu că ea este abuzivă. Și, mai mult, a susținut că reclamantul a avut posibilitatea de a negocia, situație în care protecția conferită acestuia, în calitatea sa de consumator, a fost asigurată.

Argumentele prezentate de recurenta-pârâtă în acest sens nu pot fi primite.

Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de bancă, în privința căruia consumatorul poate doar să adere sau nu la el, neputând să intervină pentru a-i schimba conținutul.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

În cauză, recurenta nu a fost în măsură să prezinte dovezi pe baza cărora să se poată reține că a existat o negociere directă cu consumatorul în ceea ce privește conținutul clauzei privind dobânda variabilă și că acesta ar fi putut să îi influențeze conținutul.

O atare situație nu a existat, devreme ce pârâta nu a prezentat nici un indiciu pertinent în acest sens, ceea ce conduce la concluzia că banca nu a răsturnat prezumția relativă instituită de lege, anume a lipsei de negociere cu consumatorul.

Condiția referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar cerinței de bună-credință presupune a analiza în ce măsură a fost afectat echilibrul contractual prin inserarea în contract a clauzei privind dobânda variabilă.

Așa cum s-a reținut mai sus, dobânda variabilă care se aplică sumei împrumutate de către reclamant după primele 18 luni de la încheierea contractului este stabilită de către bancă după criterii neidentificate în contract, necunoscute de consumator și care nu se pot verifica, ceea ce conduce la concluzia că banca și-a rezervat prin contract dreptul de a stabili în mod discreționar dobânda variabilă, excluzând din mecanismul de formare al dobânzii un criteriu obiectiv pe care să nu îl poată controla și pe care consumatorul să îl cunoască.

Situația creată prin inserarea clauzei privind dobânda variabilă în modalitatea relevată, este de natură să afecteze echilibrul contractual deoarece, recurenta-pârâtă și-a creat un avantaj semnificativ decurgând din posibilitatea de a controla în mod exclusiv și conform propriilor interese acest cost al creditului pe care îl suportă consumatorul, ceea ce îi conferă o poziție avantajoasă superioară în raport cu consumatorul care nu are posibilitatea de a cunoaște care este mecanismul de formare al dobânzii variabile, trebuind doar să o accepte ca atare.

În ceea ce privește buna-credință, este de reținut, așa cum rezultă din preambulul Directivei 93/13/CEE, că această condiție este îndeplinită atunci când profesionistul acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese sunt avute în vedere.

Raportat la cauza dedusă judecății se constată că această condiție nu este îndeplinită deoarece clauza privind dobânda variabilă conferă profesionistului, într-un mod injust, dreptul de a regla dobânda creditului în favoarea sa, fără ca intimatul să aibă reprezentarea elementelor prin care se stabilește dobânda precum și a efectelor economice pe care le implică.

Mecanismul de determinare a dobânzii variabile creează un dezavantaj pentru consumator și îl plasează într-o situație de inferioritate de natură să conducă la afectarea echilibrului contractual real care trebuie să existe între drepturile și obligațiile părților.

Practic, intimatul-reclamant nu are posibilitatea de a cunoaște și a verifica dobânda variabilă, trebuind doar să o accepte, în cuantumul stabilit de bancă, situație care conduce la concluzia că interesele legitime ale consumatorului au fost nesocotite, contrar cerinței privind buna-credință.

În urma analizei clauzei contractuale prin care se stabilește dobânda variabilă, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține că această clauză reunește toate criteriile cerute pentru a fi calificată ca fiind abuzivă.

O clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator, așa cum rezultă din cuprinsul art. 6 din Legea nr. 193/2000 care are menirea de a substitui echilibrul formal, aparent pe care îl instituie contractul, între drepturile și obligațiile cocontractanților, cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți.

Hotărârea instanței de apel este legală și conține o analiză detaliată și pertinentă a motivelor ce au stat la baza adoptării sale, răspunzând exigențelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

Prin soluția adoptată nu se mai poate analiza solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată la fond și în apel, deoarece pârâta B. este parte căzută în pretenții căreia nu i se cuvin cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. București împotriva Deciziei nr. 871 din 23 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 31 martie 2015.

Procesat de GGC - GV