ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1614/2018

Ședința publică din data de 9 mai 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, la data de 13 martie 2014, sub numărul x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. prin sucursala Mangalia, a solicitat instanței să se constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de pct. 5, 6 și 9 lit. b), e) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/27.06.2008, fiind abuzive, stabilirea unei dobânzi fixe și legale, obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate deja în contul clauzelor menționate anterior, inclusiv a dobânzii legale a debitului principal, obligarea pârâtei la plata dauenelor morale în cuantum de 5000 RON pentru refuzul nejustificat de a negocia clauzele contractuale și de a-l informa cu privire la creșterea comisioanelor anuale.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale art. 4 din Directiva 93/13/CEE, ale Legii nr. 296/2004, ale Legii nr. 289/2004, ale art. 969 și urm. C. civ., ale Decretului nr. 167/1958.

La data de 29 iulie 2014, reclamantul a depus cerere de completare a acțiunii introductive solicitând și constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute de art. 2.10.a, 2.11.a, 2.10.d, 2.11.b, 3.6, 3.7, 3.8, 3.9 din aceleași considerente arătate în acțiunea principală.

La termenul din data de 29 iulie 2014, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Constanța, excepție care a fost respinsă pentru motivele indicate în încheierea de ședință.

La data de 15 septembrie 2014, reclamantul a depus precizări prin care a menționat că propunerea sa pentru dobânda fixă solicitată este de 2,67% care reprezintă costurile interne ale băncii, respectiv marja fixă a băncii plus indicele de referință Robor și că estimează valoarea sumelor ce urmează a fi restituite de bancă la 10000 RON.

Pârâta a formulat, la data de 11 noiembrie 2014, cerere reconvențională prin care a solicitat adaptarea contractului dedus judecății în sensul luării în considerare a contrapropunerii acesteia de a stabili o dobândă fixă de 8,5% pe an și de menținere a valorilor procentuale ale comisionului de administrare și de urmărire de riscuri cu aplicarea acestora la soldul creditului.

La data de 06 februarie 2015, reclamantul a depus precizări prin care a arătat că nu dorește soluționarea pe cale amiabilă conform contrapropunerii formulate prin cererea reconvențională.

Prin sentința civilă nr. 12812 din 3 noiembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Constanța, secția Civilă s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității capătului de cerere privind restituirea sumelor plătite cu titlu de dobândă și comisioane, invocată de pârâtă.

S-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru solicitarea constatării caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit, invocată de pârâtă.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

A constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în pct. 5, 6 și 9 lit. b), e) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/27.06.2008, al clauzelor cuprinse în pct. 2.10.d, pct. 2.11.b, pct. 3.6, 3.7, 3.8, 3.9 din condițiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar și, pe cale de consecință, constată nulitatea absolută a acestor clauze contractuale.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei totale de 75762,24 RON din care 61468,91 RON reprezentând dobândă; 3138,29 RON reprezentând comision de administrare, și 11155,04 RON reprezentând comision de urmărire riscuri, sume achitate de reclamant în perioada iulie 2008 - decembrie 2015, precum și la plata sumei de 4873,59 RON reprezentând dobânda legală aferentă sumei totale de 75762,24 RON.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de expert.

A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul parțial de avocat.

Au fost compensate cheltuielile de judecată.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâtă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. S.A..

Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 1368 din 19 octombrie 2017 a admis apelul formulat de apelanta B. S.A., în contradictoriu cu reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 12812 din 3 noiembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Constanța, secția Civilă, a schimbat în parte sentința apelată și a respins ca nefondată cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în pct. 5 și 6 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/27.06.2008 și a celor cuprinse în pct. 2.10.d, pct. 2.11.b, pct. 3.6, 3.7, 3.8, 3.9 din condițiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar și implicit a cererii de restituire a dobânzii. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și l-a obligat pe intimat către apelantă la plata sumei de 2661 RON cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate în apel materializate prin onorariu de avocat redus și taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii reclamantul A. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Constanța, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 10 ianuarie 2018.

Prin rezoluția completului din data de 15 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului și a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată din fond, apel și recurs.

În ședința publică din data de 9 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Constanța în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Constanța căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1368 din 19 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2018.