ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2559/2018

Ședința publică din data de 7 iunie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați la data de 12.09.2014, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând ca în contradictoriu cu aceasta instanța să constate ca abuzive clauzele din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 05.12.2007, referitoare la dobânda de referință " indicele de referință al băncii" ca modalitate de calcul al formulei dobânzii, cele prevăzute la art. 6 din contract, referitoare la DAE, comisioane bancare și alte costuri percepute, cele referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral comisioanele bancare și de a debita orice cont al împrumutatului, cele referitoare la comisionul de administrare lunar perceput la soldul creditului și comisionul de urmărire riscuri perceput lunar; să constate nulitatea absolută a acestora, să oblige pârâta la plata sumelor de bani reprezentând comisioane și dobânzi nedatorate și la plata dobânzii legale calculată la aceste sume și obligarea pârâtei la întocmirea unui nou grafic de rambursare cu eliminarea clauzelor abuzive, respectiv fără comisionul lunar de administrare credit și a comisionului de urmărire riscuri, cu EURIBOR la 6 luni + 1,50 pp, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6689 din 10.10.2016 a Judecătoriei Galați, a fost admisă în parte cererea având ca obiect acțiune în constatare, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și s-a constatat caracterul abuziv, anulându-se următoarele clauze prevăzute în Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 05.12.2007:

- clauza prevăzută la art. 5 referitor la dobânda de referință administrată, care se afișează la sediile B.

- clauza prevăzută la art. 2.10.d din Condițiile generale de creditare anexă la Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 05.12.2007, referitor la posibilitatea băncii de a modifica dobânda de referință administrată fără consimțământul împrumutatului, în funcție de evoluția pieței

- clauza prevăzută la art. 9 lit. c) referitor la comisionul de administrare de 27,83 RON lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat

- clauza prevăzută la art. 9 lit. f) referitor la comisionul de urmărire riscuri de 128,02 RON lunar, reprezentând un procent de 0,23 % din valoarea creditului contractat.

De asemenea s-a constatat caracterul abuziv și anulat clauza prevăzută în Actul Adițional nr. x/10.10.2011 la Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 05.12.2007:

- clauza prevăzută la art. 9.2. lit. a) referitor la comisionul lunar de administrare credit în sumă fixă de 155,85 RON, perceput pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către Banca în scopul utizării/rambrusării creditului.

În continuare a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a sumei încasate în perioada 21.01.2008-19.09.2010, reprezentând diferența dintre dobânda de 12,55% pe an, stabilită prin Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 05.12.2007 și dobânda percepută peste acest procent în perioada 21.01.2008-19.09.2010 și la plata dobânzii legale aferentă acestei sume, calculată de la data introducerii acțiunii - 12.09.2014 și până la data plății efective.

De asemenea a mai fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a sumei totale de 14494,05 RON, compusă din suma de 2588,19 RON, încasată cu titlu de comision de administrare și a sumei de 11905,86 RON încasată cu titlu de comision de urmărire riscuri, percepute în baza Contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 05.12.2007 și în baza Actului Adițional nr. x A/10.10.2011 la Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 05.12.2007, sume calculate până la data de 23.09.2015, precum și la plata sumelor percepute în continuare cu aceste titluri, până la data rămânerii definitive a hotărârii, la plata dobânzii legale aferentă acestor sume, calculată de la data introducerii acțiunii-12.09.2014 și până la data plății efective și în final a fost obligată pârâta la emiterea unui nou plan de rambursare a creditului cu luarea în considerare a modificărilor intervenite ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor mai-sus menționate.

Au fost respinse în cele din urmă restul capetelor de cerere ca neîntemeiate și obligată pârâta la plata sumei de 500 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții a declarat apel contestatoarea B. S.A., arătând în motivare că, hotărârea instanței de fond este netemeinică prin neanalizarea corectă, logică și coroborată a probelor administrate în cauză și nelegală prin încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prin decizia civilă nr. 300/2017 din 22.09.2017, Tribunalul Galati sectia A II-A Civila a respins apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 6689/10.10.2016 pronunțată de Judecătoria Galați în contradictoriu cu intimata A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea apelului formulat, cu consecința respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Recursul declarat de pârâta B. S.A. a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Galați, secția I civilă, sub nr. x/2014.

Prin decizia civilă nr. 7/R din 10 ianuarie 2018, instanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Competența de soluționare a cauzei a fost declinată de Curtea de Apel Galați, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3), art. 96 alin. (3), art. 97 pct. 1 C. proc. civ. și considerentele deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 pronunțată de Curtea Constituțională.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 16 februarie 2018.

Prin rezoluția din data de 20 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 7 iunie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Galati, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține susținerea Curții de Apel Galați, relativ la faptul că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Galați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 300/2017 din 22 septembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Galați.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2018.