ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 575/2016

Decizia nr. 575/2016

Asupra cauzei civile de față, deliberând, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1239/C din 15 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a admis în parte cererea formulată și precizată de către reclamanta A.

, în contradictoriu cu intimații B., C. și SC D. SRL.

S-a constatat calitatea de pârât a E., ca urmare a arătării titularului dreptului de către pârâții

B. și C.

S-a admis în parte, cererea reconvențională formulată de reclamantul - pârât E.

S-a admis cererea reconvențională formulată de reclamanta pârâtă SC D. SRL.

S-a stabilit, în favoarea Statului Român, dreptul de proprietate cu titlu de construire asupra următoarelor construcții, amplasate pe parcelele înscrise în C.F. Beiuș proprietatea reclamantei: atelier de tâmplărie-în prezent farmacie veterinară, extindere clădire-fosta infirmerie, extindere bloc alimentar, atelier școală, extindere garaj, depozit combustibil, centrală termică plus coș de fum, WC, cabină proiecție, magazie, clădire administrativă și s-a dispus intabularea dreptului în C.F.

S-a stabilit, în favoarea reclamantei, dreptul de proprietate cu titlu de accesiune, asupra construcțiilor menționate și s-a dispus intabularea dreptului de proprietate în C.F.

Au fost obligați pârâții să elibereze, în deplină posesie și proprietate, imobilele proprietatea reclamantei înscrise în C.F. Beiuș.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului E. suma de 688.000 lei, contravaloarea manoperei și materialelor încorporate în supraedificatele realizate după anul 1948.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei SC D. SRL. Burda suma de 15.000 lei, sporul de valoare adus atelierului de tâmplărie în vederea amenajării unei farmacii veterinare.

A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata folosului pe ultimii trei ani, pentru imobilele proprietatea reclamantei, din completarea de acțiune a acesteia.

A fost obligat pârâtul E. să plătească reclamantei suma de 10.000 lei cheltuieli de judecată parțiale.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei - reclamantă - reconvențională S.C D. SRL suma de 100,15 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere faptul că

potrivit înscrierilor din C.F. Beiuș, reclamanta este proprietară în baza sentinței civile nr. 1165/2002 a Judecătoriei Beiuș, potrivit căreia aceasta a fost repusă în dreptul de proprietate, drept pierdut în favoarea Statului Român, în anul 1995, conform înscrierii din C.F. Beiuș.

În ceea ce privește nr. topografice înscrise în C.F. Beiuș, reclamanta figurează ca fiind proprietar al acestora în baza aceleiași sentințe. Conform înscrierilor din C.F. Beiuș, imobilul a fost dezmembrat, după care, două dintre parcelele noi formate, s-au intabulat în favoarea Statului Român.

Față de această situație de carte funciară, s-a concluzionat că reclamanta este proprietară asupra imobilelor în litigiu, motiv pentru care, în temeiul art. 480 C. civ., s-a admis primul capăt din cerere privind revendicarea imobiliară.

În ceea ce privește folosința imobilelor, din analiza înscrisurilor și a rapoartelor de expertiză efectuate, s-a reținut că pe terenul în litigiu au fost edificate mai multe construcții după anul 1948, în incinta fostei ”Case de Copii” situată în Municipiul Beiuș, și anume: atelier tâmplărie (în prezent farmacie veterinară), extindere fostă infirmerie, extindere bloc alimentar, atelier școală (uscătorie, tâmplărie, lenjerie, club, etc.), extindere, garaj, centrală termică + coș fum, WC, cabină proecție, magazie, clădire administrativă.

În baza H.G. nr. 970/2002 privind atestarea domeniului public al județului Bihor - Anexa nr. 1, înscrise în C.F. Beiuș, este amplasat Centrul de Plasament Beiuș (ateliere, magazii, spălătorie, centrală termică, corp anexă cantină și teren aferent), construcție ce aparține domeniului public al județului Bihor.

De asemenea, potrivit expertizei întocmite, s-au identificat construcțiile edificate după anul 1948 ca fiind în incinta fostei „Case de Copii”, iar valoarea de înlocuire a supraedificatelor a fost stabilită la suma de 703.000 lei.

Întrucât la momentul ridicării supraedificatelor, proprietar asupra terenului era Statul Român, s-a aplicat tratamentul juridic al constructorului de bună - credință, reclamanta invocând în favoarea sa accesiunea imobiliară.

Reținându-se buna - credință a constructorului, potrivit art. 494 alin. (3) C. civ., s-a constatat că reclamanta, în calitate de proprietar al terenului devine, prin accesiune, și proprietar asupra construcțiilor ridicate după anul 1948, dar că este obligată, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, să-l despăgubească pe constructor cu o sumă de bani egală cu valoarea materialelor și prețul muncii, și anume cu suma de 703.000 lei rezultată din expertiza întocmită.

Întrucât construcțiile expertizate se află în domeniul public al județului Bihor, conform H.G. nr. 970/2002, a fost obligat pârâtul

E. la plata acestei despăgubiri.

Solicitarea reclamantei privind c/val lipsei de folosință pe ultimii 3 ani a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât proprietarul terenului este, ex lege, și proprietar al construcției, încă din momentul încorporării materialelor în sol în procesul ridicării acelei construcții. Așadar, stabilind în favoarea reclamantei un drept de proprietate asupra construcțiilor, în temeiul accesiunii imobiliare, nu poate fi obligat constructorul la plata în favoarea proprietarului terenului a contravalorii dreptului de folosință asupra imobilului teren și construcții.

Pretenția SC D. SRL, privind plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățiri (reparații și amenajări) executate de aceasta la spațiul închiriat din cadrul imobilului „atelier tâmplărie”, în vederea amenajării unei farmacii veterinare, a fost apreciată întemeiată, la nivelul sumei de 15.000 lei, stabilită prin raportul de expertiză.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanta A. și pârâtul E.

Prin Decizia nr. 961 din 5 noiembrie 2015, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis apelurile formulate și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pe pârâții B., C., E. să-i plătească reclamantei A., suma de 75.389,8 lei despăgubiri civile reprezentând folos de tras nerealizat pentru perioada 2003 - 2015.

A fost înlăturată dispoziția de obligare a E. la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, către A. și s-a dispus compensarea în întregime a cheltuielilor de judecată ocazionate în fond și apel de către reclamantă și E.

Au fost respinse excepțiile invocate de E. privind lipsa calității sale procesuale pasive și prescripția dreptului la acțiune.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, atâta vreme cât s-a constatat un drept de proprietate asupra construcțiilor edificate de Statul Român după anul 1948 și s-a dispus plata contravalorii acestora în favoarea E., acesta reprezintă interesele Statului Român la nivelul județului, solicitarea de-a se dispune intabularea acestora în favoarea E. este neîntemeiată.

Deoarece cu ocazia soluționării cauzei în fond, valoarea manoperei, a materialelor de construcții încorporate, a prețului muncii, a construcțiilor sus-menționate, s-a stabilit la 688.000 lei, aspect necontestat de către A., s-a considerat irelevantă evaluarea acestora prin noul raport de expertiză, la doar 269.700 lei.

Aceasta, întrucât fiind solicitată doar de către E. reevaluarea despăgubirilor, plata contravalorii la zi ar fi însemnat o înrăutățire a situației în propria cale de atac.

S-a reținut că acțiunea a fost promovată împotriva B., posesor de fapt al imobilelor în litigiu iar împrejurarea că acesta nu a arătat cine este titularul dreptului de proprietate asupra construcțiilor în litigiu (E.) decât în data de 28 iulie 2009, nu înseamnă că acțiunea ar fi prescrisă pentru perioada 05 mai 2003 - 03 iunie 2006, ci dimpotrivă, fiind o problemă ivită între instituțiile Statului Român, iar atâta timp cât E. nu a făcut demersuri pentru notarea în C.F. a drepturilor sale de proprietate, culpa îi aparține și acestuia.

Cu referire la completarea de acțiune, s-a constatat că reclamanta a solicitat să fie obligată SC D. SRL. la eliberarea spațiului ocupat fără acordul său, concomitent cu evacuarea și că din sentința apelată reiese că instanța de fond a dispus în acest sens, obligând pârâții la eliberarea către reclamantă a imobilelor în litigiu, criticile sub acest aspect fiind nefondate.

S-a arătat că este irelevant faptul că instanța nu a dispus și evacuarea, aspect ce derivă din obligarea la lăsarea în posesie, ce se materializează, în caz de refuz, prin punerea în executare a hotărârii, implicit deci prin deposedarea, evacuarea celui ce ocupă fără titlu, în mod abuziv, imobilele în litigiu.

De asemenea, a fost confirmată situația de fapt reținută de prima instanță în legătură cu edificarea clădirilor de către E. în perioada în care Statul Român era proprietar, cu autorizațiile necesare, precum efectuarea investițiilor de către SC D. SRL., cu acordul Consiliului Local al Municipiului Beiuș.

S-a reținut corecta aplicare a dispoz. art. 494 alin. (3) C. civ. referitoare la dreptul constructorului de a obține despăgubiri corespunzătoare prețului materialelor și al muncii.

Conform probelor administrate, a rezultat că suprafața de teren aflată în folosința Statului Român sau a instituțiilor acestuia, este de 1.760 mp din totalul de 18.822 mp, iar folosul de tras aferent acestor suprafețe s-a calculat la 6.282,4 lei anual, respectiv la 79.389,89 lei, pentru perioada 2003 - 2015.

Valoarea construcțiilor edificate de Statul Român a fost stabilită la 269.700 lei, din care cele cu degradări recuperabile cu o valoare de 156.700 lei, iar cele cu stadiu avansat de degradare, de 103.300 lei.

S-a constatat că, atâta vreme cât apelanta - reclamantă a fost lipsită de unul dintre atributele dreptului său de proprietate - dreptul de folosință și de posesie asupra suprafeței de 1.760 mp teren - această împrejurare îi dă dreptul de a obține compensații de ordin material, așa încât în mod greșit tribunalul a reținut contrariul.

Deoarece construcțiile edificate, după preluarea imobilelor în litigiu de către Statul Român, s-au realizat de către E., care a avut în posesie și folosință aceste edificate, cât și terenul aferent în suprafață de 1.760 mp, transmis în administrarea Consiliului local al municipiului, s-a impus obligarea ambelor instituții la suportarea folosului de tras nerealizat de către proprietarul tabular al terenului - apelanta reclamantă - pentru perioada 2003 - 2015, în valoare de 75.389,89 lei (arătându-se că intervalul corespunde și termenului de prescripție extinctivă, față de promovarea acțiunii în anul 2003, precum și dispozițiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la daune ivite ulterior pronunțării hotărârii de primă instanță).

Critica adusă de E. cu privire la obligarea la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată parțiale în favoarea A., a fost găsită întemeiată.

Astfel, analizându-se conținutul dosarului de fond, s-a constatat că, prin întâmpinarea depusă la dosar, B., C. au arătat că nu se opun admiterii în parte a acțiunii în revendicare, cu excepția supraedificatelor construite după anul 1948, formulând și o cerere reconvențională prin care au solicitat stabilirea unui drept de proprietate, întabularea acestora în favoarea lor.

Ca răspuns la această cerere reconvențională, A. a invocat dreptul de accesiune, acordarea folosului de tras, la aceste ultime capete de cerere Consiliul local și primarul Municipiului Beiuș având o poziție de opunere, invocând tardivitatea, iar în subsidiar, nefiind de acord cu admiterea acestora, inclusiv cu acordarea folosului de tras pe ultimii 3 ani. Referitor la cererea reconvențională, A. a fost de acord cu admiterea în parte a acesteia.

După introducerea în cauză a E., urmare a arătării calității acestuia de titular al dreptului de către B. și C., acesta a formulat o cerere reconvențională similară celei inițiale, având aceeași poziție referitoare la acțiunea în revendicare, de neopunere, cu excepția supraedificatelor construite după anul 1948.

S-a mai reținut faptul că A. a suportat cheltuieli aferente litigiului soluționat în primă instanță, în valoare de 14.076,8 lei, din care 4.383 lei taxă timbru, ce nu era datorată (potrivit art. nr. 1 al Legii nr. 455/2006), așa încât totalul cheltuielilor de judecată ocazionate a fost de 9.693,8 lei, onorariu experți și avocat.

Cheltuielile de judecată ocazionate de B., C., E., cu prilejul soluționării cauzei în fond, au fost de 2.180 lei onorariu expert, E. nefăcând dovada plății unor cheltuieli de judecată.

Potrivit considerentelor expuse, nu a existat o recunoaștere expresă a tuturor capetelor acțiunii principale completate și a cererii reconvenționale de către părțile în litigiu, pentru a opera exonerarea acestora de la plata cheltuielilor de judecată conform art. 275 C. proc. civ., ci mai degrabă era aplicabil art. 276 C. proc. civ., raportat la faptul că au fost admise în parte atât cererea principală cât și cererea reconvențională.

În același timp, instanța de apel a arătat că nu poate fi ignorată soluția de admitere a ambelor apeluri - al E. pentru că a fost obligat eronat să suporte singur cheltuielile de judecată ocazionate A., respectiv al acestei reclamante pentru că în mod greșit nu i s-a acordat folosul de tras nerealizat.

Câtă vreme însă, cu ocazia soluționării cauzei în apel, cheltuielile de judecată necesare efectuării celor două rapoarte de expertiză - ce profită A. - raportat la acordarea folosului de tras din 2003 la zi au fost achitate exclusiv de E. - 3.500 lei onorariu expert construcții și 6.500 lei onorariu expert topograf (total 10.000 lei), Curtea a apreciat că se impune o compensare în întregime a cheltuielilor de judecată ocazionate de E. și de reclamantă, deoarece pretențiile acestora au fost admise în parte, iar sumele suportate sunt aproximativ egale, dispozițiile art. 276 C. proc. civ. fiind incidente.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta A. Oradea și pârâții C., B., Județul Bihor prin E.

1) Reclamanta a criticat soluția pentru greșita motivare a excepției de prescripție extinctivă cu privire la folosul de tras începând cu anul 2003, inclusiv greșita aplicare a dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut, de asemenea, greșita rezolvare a cererii privind evacuarea pârâtei SC D. SRL., precum și faptul că cererea reconvențională ar fi putut fi admisă, în privința contravalorii construcțiilor, până la nivelul sumei de 269.700 lei, corespunzător acestei valori rezultate din raportul de expertiză efectuat în apel, având în vedere dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. și caracterul devolutiv al acestei căi de atac.

2) C. și B. au susținut că decizia este criticabilă pe temeiul art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., întrucât instanța a acordat mai mult decât s-a cerut recunoscând reclamantei dreptul la contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 2003 - 2015 (în contextul în care aceasta solicitase doar pe ultimii 3 ani dinaintea introducerii acțiunii) și de asemenea, s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor referitoare la instituția accesiunii întrucât, din moment ce s-a recunoscut, în favoarea reclamantei, dreptul de proprietate asupra construcțiilor, aceasta nu mai putea beneficia și de contravaloarea dreptului de folosință.

3) Recurentul Județul Bihor prin E. a pretins nelegalitatea soluției întrucât a reținut în mod greșit că această instituție ar reprezenta interesele Statului Român, deși în cadrul litigiului a acționat în nume propriu întrucât imobilele în dispută, situate în incinta fostei case de Plasament Beiuș, se află în patrimoniul său și nu al Statului.

Soluția este criticabilă și cu privire la obligarea pârâtului la plata contravalorii folosului de tras în intervalul 2003 - 2015, având în vedere că acesta nu a exercitat o posesie de rea-credință, funcționând prezumția că Statul Român este proprietarul terenurilor pe care se află construcțiile.

În cursul judecății recursului, la termenul din 16 martie 2016, recurenta-reclamantă a depus la dosar declarația autentificată (din 15 martie 2016 la B.N.P., F.) prin care arată că, în completarea declarației anterioare, autentificată din 9 decembrie 2015 la același birou notarial (și care viza renunțarea la dreptul dedus judecății prin cererea completatoare), înțelege să renunțe la întregul drept dedus judecății, vizând revendicarea imobilelor înscrise în C.F. Beiuș, precum și contravaloarea folosului obținut în ultimii 3 ani.

Văzând dispozițiile art. 316, coroborate cu art. 298 și art. 247 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, făcând aplicarea principiului disponibilității procesuale să ia act de manifestarea de voință a recurentei-reclamante exprimată prin înscris autentic.

În consecință, pentru a se da eficiență actului de dispoziție al părții, vor fi admise toate recursurile declarate în cauză și anulată în tot decizia instanței de apel și în parte sentința de primă instanță.

Conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ., va fi respinsă în fond cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și completată de reclamanta A.

În privința cererilor reconvenționale formulate de către pârâții-reclamanți, se constată că deși acestea sunt cereri incidentale care au de principiu, o existență de sine-stătătoare și o individualitate proprie, soluția asupra pretențiilor deduse judecății prin intermediul lor este influențată de soluția dată cererii principale.

Aceasta, în contextul în care, atât E., cât și SC D. SRL. au urmărit, prin intermediul cererilor reconvenționale deduse judecății, să-și valorifice dreptul de creanță constând în contravaloarea manoperei și materialelor încorporate în supraedificatele ridicate după anul 1948 respectiv, sporul de valoare adus imobilului în vederea amenajării unei farmacii veterinare, poziție procesuală determinată de pretenția reclamantei de a i se recunoaște dreptul de accesiune imobiliară artificială în privința respectivelor construcții.

Or, renunțarea reclamantei-recurente la dreptul subiectiv dedus judecății, inclusiv cel derivând din invocarea accesiunii imobiliare, lasă fără interes actual pretenția pârâților-reclamanți referitoare la dreptul lor de creanță.

Aceasta, întrucât pe de o parte, efectul achizitiv de proprietate al accesiunii este condiționat de exercitarea pozitivă a dreptului de accesiune de către proprietarul terenului, iar pe de altă parte, dreptul de creanță al constructorului devine actual abia în momentul în care proprietarul terenului își manifestă actul unilateral de voință de preluare a lucrării.

Altminteri, dreptul proprietarului terenului rămâne cu privire la accesiune unul potestativ (depinzând de manifestarea unilaterală de voință a acestuia), în timp ce dreptul de creanță al constructorului nu este unul pur și simplu, ci afectat de condiția suspensivă (a exercitării dreptului de accesiune în forma pozitivă, adică a voinței de dobândire a proprietății asupra construcțiilor de către proprietarul terenului).

Ca atare, cum în speță proprietarul terenului a renunțat inclusiv la dreptul de accesiune invocat, rezultă că pârâții-reclamanți nu sunt titularii unui drept de creanță actual pe care să-l opună reclamantului și a cărui valorificare să o poată obține prin admiterea cererilor reconvenționale promovate.

Este motivul pentru care demersul judiciar al acestora, urmare a poziției procesuale manifestate în recurs de către reclamantă nu mai justifică un interes care să fie sancționat din punct de vedere juridic.

De aceea, respingându-se în fond cererea reclamantei, se va dispune anularea sentinței de primă instanță și în sensul respingerii cererilor reconvenționale ale pârâților-reclamanți E. și SC D. SRL., ca lipsite de interes.

În privința cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, deși potrivit art. 247 alin. (1) C. proc. civ., în caz de renunțare la însuși dreptul pretins „instanța dă o hotărâre prin care va respinge în fond cererea și va hotărî asupra cheltuielilor de judecată”, se constată că în speță rezolvarea acestora urmează să fie făcută pe cale separată, față de voința astfel exprimată de către părți.

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâții B., C. și E. împotriva Deciziei nr. 961/A din 5 noiembrie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Anulează, în tot, decizia și, în parte, sentința nr. 1239/C din 15 iunie 2011 a Tribunalului Bihor, Oradea, secția civilă și, în consecință:

Respinge în fond cererea formulată și completată de reclamanta A. și respinge, ca lipsite de interes, cererile reconvenționale formulate de pârâții - reclamanți E. și SC D. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2016.