ÎCCJ, decizie (scj.ro #85020)

obligațiilor bugetare. Obligația legală a debitorului de notificare prealabilă

către creditor a intenției de înstrăinare a unor active.

Inaplicabilitatea

dispozițiilor sancționatoare prevăzute de art. 25 din OUG nr. 40/2002 privind

recuperarea arieratelor bugetare, în situația nerespectării acestei obligații.

O.U.G. nr. 40/2002, art.

17 și art. 25

Potrivit art.

17 din O.U.G. nr. 40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare, debitorii

care beneficiază de înlesniri la plata obligațiilor bugetare restante au

obligația de a  transmite organului de specialitate al creditorului bugetar la

care sunt înregistrați ca plătitori de impozite, taxe și contribuții, orice

intenție de înstrăinare de active pe toată perioada derulării înlesnirii la

plată.

Nerespectarea

acestei obligații nu poate atrage însă, aplicarea dispozițiilor art. 25 din

ordonanță, sancțiunea prevăzută de acest articol fiind instituită asupra unor

aspecte premergătoare acordării înlesnirilor, respectiv  nerespectarea

termenelor și a condițiilor în care s-au aprobat condițiile de plată, pe când

dispozițiile art. 17 se referă la o obligație a contribuabilului-debitor

ulterioară acordării acestor înlesniri.

Î.C.C.J.,

Secția de contencios administrativ și fiscal,

Decizia nr. 2021 din 17 aprilie 2007

Notă: O.U.G. nr.

40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare, publicată în M.Of. nr. 233 din

08/04/2002 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 26/2005, publicată în M.Of. nr. 296

din 08/04/2005.

Prin sentința  civilă

nr.237 din 20 decembrie 2006, a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul

nr.3931/42/2006 a fost  admisă în parte  acțiunea formulată de S.C. C SA Tîrgoviște

în contradictoriu cu Direcția Generală  a Finanțelor Publice Dâmbovița (DGFP).

S-a dispus anularea măsurii

luate  de pârâtă prin adresa nr.38245/5 aprilie 2006 privind anularea

înlesnirilor la plata  obligațiilor bugetare aprobate prin Convențiile

nr.ET/5447/14 noiembrie 2002 și ET/5447/14 noiembrie 2003 încheiate cu Casa

Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS) și nr.84/2.10.2002 încheiată cu

Ministerul Finanțelor Publice (MFP).

S-a dispus anularea

procesului verbal nr.733382 din 3 februarie 2006 întocmite de Direcția Generală

de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC).

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că, în fapt prin adresa atacată  i-au fost  anulate

reclamantei înlesnirile la plata obligațiilor bugetare acordate de Ministerul

Finanțelor Publice și Casa Națională de Asigurări de Sănătate prin trei

convenții, ca urmare a  constatării – prin procesul verbal din 3 februarie 2006

– nerespectării de către societate a condițiilor  stabilite prin convențiile

încheiate, constând în înstrăinarea unor active fără anunțarea organului

fiscal.

A reținut instanța

invocarea  de  către pârâtă a unui fine  de neprimire a acțiunii pe motiv  că

adresa atacată nu constituie act administrativ fiscal, în sensul art.41 din

O.G.92/2002 (Codul de procedură fiscală), nefiind  supusă controlului instanței

de judecată.

Instanța  a respins

excepția constatând că, potrivit art.44 din Codul de procedură fiscală, un act

precum adresa atacată produce efecte din momentul comunicării lui către

contribuabil având  toate caracteristicile unui act  administrativ fiscal și

efecte  constând în anularea înlesnirilor de  plată și recalcularea datoriilor

către  bugetul de stat, de natură a prejudicia  societatea petentă.

Asupra  fondului, pe  de o

parte  a  reținut instanța  că societatea a respectat termenele din graficul

de  eșalonare a plăților și a  constituit garanțiile ca aspecte de  fapt

confirmate prin expertiza  contabilă efectuată în cauză.

În drept, a statuat

instanța că fapta  de înstrăinare a  activelor pentru plata  debitelor nu

constituie o încălcare a dispozițiilor OUG nr.40/2002 care nu prevăd, ca o

condiție a acestei înstrăinări, aprobarea (prealabilă) a organului fiscal.

A constatat instanța  că  -

și în lipsa unei asemenea  condiții - în fapt  societatea a înștiințat Direcția

Generală  a Finanțelor Publice Dâmbovița de intenția ei de  înstrăinare  a

activelor prin adresa  din 12  martie 2003, neprimind  însă un răspuns.

Verificând  legalitatea

înstrăinării de  active pe baza expertizei contabile, instanța a  constatat  că

vânzările  îndeplinesc  formele legale, iar  sumele încasate din acestea au

fost  folosite  pentru achitarea obligațiilor restante și curente la bugetul

de  stat.

Împotriva acestei sentințe

a declarat  în termen recursul de  față pârâta, cererea fiind legal scutită de

plata taxei de  timbru.

În motivarea cererii se

arată:

-că acțiunea  era

inadmisibilă în raport  cu neîndeplinirea  de  către  adresa atacată a calității

de  act  administrativ fiscal;

-că obligația  societății

de a anunța înstrăinările  de  active există, ca rezultatul chiar din clauzele

contravențiilor de  eșalonare încheiate  cu C.N.A.S.

În drept sunt invocate

dispozițiilor art.304 pct.8 și 9 din Codul de procedură civilă.

Recursul nu se  fondează.

1.Asupra  inadmisibilității

acțiunii

Reclamanta a beneficiat de înlesniri la plată începând cu

lunile octombrie și noiembrie 2002, pe baza a trei convenții încheiate cu

Ministerul Finanțelor Publice (conv. nr.84/2002) și cu Casa Națională de

Asigurări de Sănătate (conv.nr.ET/1/2002 și ET/5447/2 2002).

Temeiul legal al acestor

înlesniri l-a  constituit OUG nr.40/2002 aprobată prin Legea nr.91/2002.

Prin Ordinul Ministerului

Finanțelor Publice nr.580/2002 s-au aprobat Normele metodologice  de  aplicare

a OUG nr.40/2002.

Niciunul dintre  aceste

acte normative nu prevede o procedură de  soluționare a litigiilor  ivite  în

legătură cu acordarea, executarea  sau sistarea înlesnirilor la  plată de  care

a beneficiat  un contribuabil.

În speță, actul de  control

care a  constatat înstrăinarea unor active  s-a întocmit la 31 ianuarie 2006,

fără a stabilit consecințele juridice  ale acesteia și respectiv sancțiunile

specifice. Actul nu stabilește posibilitatea contestării sale, termenul și

organul competent.

Reclamanta, mare

contribuabil, a luat  cunoștință de  efectele juridice și măsurile

sancționatorii aplicate lui pe baza actului de  constatare și control numai

prin adresa nr.382245 din 5 aprilie 2006 – act atacat în cauza de  față -  care

îi notifică beneficiarului  înlesnirilor la plată pierderea acestui beneficiu,

emitentul fiind Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili

(DGAMC).

Or, această „înștiințare” a

încetării unor  drepturi, prin conținutul și efectele sale juridice,

corespunde  noțiunii de „act administrativ” astfel cum este definit  acesta în

dispozițiile  art.2 lit.c) teza I din Legea nr.554/2004.

2.Asupra  fondului

1.Este adevărat că art.17

din OUG nr.40/2002 prevede obligația debitorului beneficiar  de  înlesniri la

plată de a transmite organului de

specialitate  al creditorului bugetar (în speță DGAMC) orice  intenție  de

înstrăinare  de  active pe toată durata derulării înlesnirii.

Este de  asemenea

adevărat, că această  obligație legală a fost  înserată în toate cele trei

convenții încheiate de reclamantă cu Ministerul Finanțelor Publice și respectiv

CNAS (convenția 84/2002 – pct.3; convenția  ET 5447/1 – „condiții” litera f);

convenția ET 5447/2-„condiții” litera f).

Din aceste motive,

reținerea primei instanțe că o asemenea obligație legală nu ar  exista  este

greșită.

situației de fapt  a îndeplinirii acestei obligații legale, Curtea reține

următoarele:

Reclamanta a efectuat patru

vânzări: la 19 mai 2003 – atelier, anexă și teren aferent de 9000 mp; la  5

aprilie 2004 – echipament de încărcare/excavare; la 23 noiembrie 2004 – cămin

muncitoresc nr.7; la 8 iulie  2005 – copiator.

Dintre aceste vânzări,

prima și a treia,  având ca obiect bunuri imobile, au fost notificate anterior

organului de specialitate, la 12 martie 2003 și respectiv 22 septembrie 2004.

Așadar, obligația prevăzută

de art.17 din O.U.G. nr.40/2002 a fost îndeplinită.

Celelalte două vânzări au avut

ca obiect bunuri mobile uzate iar din expertiza contabilă efectuată în cauză,

rezultă că la data  vânzării  valoarea neamortizată a  fiecăruia era  mult mai

mică decât costul reparațiilor necesare pentru folosirea lor în continuare.

Or, potrivit pct.5.13

„Aspecte generale” din Reglementările contabile  armonizate  cu Directiva IV a

CEE și cu Standardele Internaționale  de Contabilitate, un „activ” se

recunoaște numai atunci când: este posibil ca acesta să aducă întreprinderii

beneficii economice viitoare și costul său poate fi evaluat  în mod credibil.

În speță, dintre aceste

condiții cumulative, numai cea  de-a  doua era îndeplinită pentru cele  două

bunuri mobile înstrăinate, astfel încât din punct de vedere contabil calitatea

lor de „active” era discutabilă.

Toate aspectele privind

situația de  fapt mai sus arătate se referă la obligația legală de notificare

prealabilă a intenției de  vânzare de active, astfel cum este ea prevăzută în

art.17 din OUG nr.40/2002, nu însă și la consecințele juridice  ale neîndeplinirii

acestei obligații.

juridice  ale încălcării art.17 și a temeiului legal al sistării înlesnirilor

la plată este cea mai importantă în cauza  de  față, iar sub acest aspect

Curtea constată următoarele:

Organul de specialitate

emitent al actului administrativ atacat a  coroborat dispozițiile art.17 cu

cele  ale art. 25 din OUG nr.40/2002.

Dar, conform acestui din

urmă articol, nerespectarea termenelor de  plată și a  condițiilor  în care

s-au aprobat înlesnirile la  plată, atrage  anularea acestora, fiind vorba de

aspecte premergătoare acordării înlesnirilor.

Or, dispozițiile  art.17 se

referă la o obligație ulterioară a  contribuabilului – debitor, beneficiar al

înlesnirii.

Ambele texte nu au suferit

modificări prin Legea nr.491/2002 de aprobare a ordonanței.

Așa fiind, nu se poate

aplica sancțiunea prevăzută de art.25 pentru încălcarea obligației prevăzute în

art.17.

Organul fiscal pârât în

speță a motivat legalitatea măsurii comunicate  contribuabilei pe baza

Ordinelor M.F.P. nr.580/2002 și nr.1726/2002 care prevăd obligația

transmiterii intenției de înstrăinare  a activelor.

Într-adevăr, în art.7

pct.6) din Ordinul nr. 580/2002 este reluată obligația  din art.17 și chiar

„extinsă” cu condiții suplimentare, inexistente în OUG nr.40/2002.

Prin Ordinul nr.1726/2002

art.7 pct.6) a fost modificat, dar textul lui, în ambele variante, nu face

trimitere la  aplicarea sancțiunii din art.25 al OUG nr.40/2002, în cazul neîndeplinirii

obligației de notificare prealabilă a intenției de  înstrăinare a unor active.

Ca urmare, obligația din

art.17 este una  fără sancțiune, iar organul de specialitate al creditoarei a

aplicat în mod nelegal sancțiunea din art.25 pentru o faptă descrisă de art.17,

în condițiile în care – după cum rezultă din expertiza contabilă – debitoarea

beneficiară a  înlesnirilor și-a  respectat  toate obligațiile prealabile

prevăzute  de art.25.