ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 497/2015

Decizia nr. 497/2015

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 9/C/2013/PI din 07 iunie 2013, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, soluționând conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Carei și Tribunalul Satu Mare cu privire la soluționarea cererilor disjunse și conexate sub nr. x/218/2011, prin care reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. - prin mandatar M. au solicitat, în contradictoriu cu SC N. SA, restabilirea situației anterioare și plata contravalorii cotelor-părți aferente terenului arendat, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satul Mare.

Astfel, cauza a fost înregistrată sub nr. x/218/2011* pe rolul Tribunalului Satu Mare.

Prin sentința nr. 65/LC/2014 din 13 martie 2014, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță, notând că SC N. SA este o societate pe acțiuni, înregistrată la Registrul Comerțului la 03 decembrie 1991, a subliniat că, în speță, se aplică dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 31/1990.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 110 și urm. din Legea nr. 31/1990 cu privire la modalitatea în care se desfășoară adunările generale și a arătat că dreptul de retragere al asociaților poate fi exercitat doar în anumite condiții și după discutarea în adunarea generală.

Totodată, a reținut că adunarea generală a asociațiilor are ca obligație principală aprobarea situației financiare anuale, iar convocarea acesteia se poate face doar în forma prevăzută de lege sau de actul constitutiv.

A mai reținut prima instanță că, potrivit art. 226 din Legea nr. 31/1990, drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părțile sale sociale, se stabilesc prin acordul asociaților ori de un expert desemnat de aceștia sau, în caz de neînțelegere, de tribunal, costurile de evaluare urmând a fi suportate de societate.

Așadar, în conformitate cu dispozițiile exprese ale Legii nr. 31/1990, reclamanții trebuiau să se adreseze societății cu o cerere în scris, trebuia să fie convocată adunarea generală și să se urmeze procedura specială.

Or, reclamanții nu au înțeles să remedieze această situație, deși aveau posibilitatea de a solicita instanței - în caz de refuz al pârâtei - pronunțarea unei sentințe prin care să se autorizeze convocarea Adunării Generale a Acționarilor, în temeiul art. 119 alin. (3) raportat la art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

În continuare, tribunalul a enumerat condițiile stabilite de art. 226 din Legea nr. 31/1990 în care un asociat se poate retrage din societate și a subliniat că reclamanții nu invocă motive temeinice în susținerea cererii, invocând doar faptul rezilierii contractului de arendare. Or, rezilierea contractului de arendare nu duce automat la pierderea calității de asociat.

Împotriva acestei hotărâri, H., O., prin moștenitori K. și L., I., G., A., B., C., D. - toți prin mandatar M. - au declarat apel, solicitând acesteia în tot, reținerea cauzei spre rejudecare, iar în rejudecare - admiterea acțiunii așa cum a fost precizată.

Prin Decizia

nr. 139/C/2014/A din 10 septembrie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a notat că

în mod corect a reținut tribunalul că SC N. SA este o societate comercială pe acțiuni și nu o societate agricolă, situație în care se aplică dispozițiile Legii nr. 31/1990, însă a reținut în mod greșit situația de fapt.

Astfel, contrar celor reținute de tribunal, reclamanții s-au adresat pârâtei cu o cerere de retragere din societate, fapt recunoscut de pârâtă prin răspunsurile la interogatoriul administrat în cauză și, de asemenea, au solicitat convocarea adunării generale extraordinare pentru stabilirea drepturilor ce li se cuvin ca urmare a retragerii, cerere căreia societatea pârâtă, prin organele sale de conducere, nu i-a dat curs. Or, față de refuzul pârâtei de a da curs cererii lor, reclamanții aveau posibilitatea de a solicita instanței de judecată, pe cale separată, obligarea pârâtei la convocarea adunării generale extraordinare, însă nu au înțeles să își exercite acest drept.

Totodată, a notat că tribunalul a reținut greșit aplicarea dispozițiilor art. 226 din Legea nr. 31/1990, care se referă la retragerea asociatului din societatea comercială în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, subliniind că dreptul de retragere al acționarilor este prevăzut la art. 134 din Legea nr. 31/1990, motivele privind exercitarea dreptului de retragere fiind strict și limitativ reglementate în cazul acționarului, în timp ce în cazul asociatului motivele de retragere sunt practic nelimitate.

În continuare, a citat prevederile art. 134 din Legea nr. 31/1990 și a apreciat că, î

n lipsa existenței situațiilor prevăzute de acest text de lege, acționarii se pot retrage doar prin cesiunea acțiunilor deținute, fie către societatea pe acțiuni emitentă, fie către alți acționari sau către terțe persoane, cesiunea acțiunilor fiind prevăzută și de actul constitutiv al pârâtei.

În acest context, curtea de apel a apreciat că tribunalul a pronunțat o soluție temeinică și legală pe fond, de respingere a acțiunii, în cauză nefiind îndeplinit niciunul dintre cazurile de retragere prevăzute de art. 134 din Legea nr. 31/1990, astfel că nici instanța de apel nu poate încuviința retragerea lor din societate pe această cale.

A mai reținut curtea de apel că nu poate analiza critica adusă modului în care a fost soluționat conflictul de competență, întrucât împotriva hotărârii prin care s-a pronunțat regulatorul de competență se putea exercita recurs, pe cale separată.

În ce privește erorile legate de identitatea dintre două persoane care figurează în calitate de reclamant, cu numele dinainte și de după căsătorie, a apreciat că reținerea lor nu poate conduce la schimbarea hotărârii atacate, fiind simple erori care nu au nicio înrâurire asupra fondului cauzei.

Curtea de apel a respins cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, reținând că nu s-a depus nicio dovadă privind efectuarea și cuantumul lor.

Împotriva deciziei sus-menționate, recurenții-reclamanți

A., B., G., C. și H., toți prin mandatar M. și recurenții-reclamanți I., L. și K. au declarat recurs, solicitând, în principal, casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în vederea soluționării cererii de convocare a adunării generale extraordinare, soluționării pe fond a cererilor formulate prin precizarea depusă la termenul din 10 decembrie 2012, susținută prin precizarea din 12 decembrie 2013 și administrării probei cu expertiza contabilă, iar în subsidiar, modificarea în tot a acesteia, în sensul admiterii apelului lor, cu consecința schimbării în tot a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În susținere, recurenții au formulat motive de recurs identice, în care au arătat în comun că decizia atacată s-a dat cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 134 din Legea nr. 31/1990; a fost invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții au arătat că solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, întrucât în mod greșit prima instanță a respins ca tardivă precizarea de acțiune formulată de ei la termenul din 10 decembrie 2012, apreciind că s-ar prelungi în mod nejustificat soluționarea cauzei. Or, sancțiunea pentru depunerea peste termen a acestora este disjungerea și soluționarea pe cale separată, iar nu respingerea acestor cereri și, mai mult decât atât, cauza a fost soluționată la 27 februarie 2014, adică la un an și trei luni de la data formulării respectivei precizări.

Totodată, au arătat că precizarea în discuție era deosebit de importantă față de obiectul pricinii, respectiv obligarea pârâtei la plata contravalorii acțiunilor și a cotei părți din patrimoniul social, ca urmare a retragerii din societate și că prima instanță a făcut confuzie între un regulator de competență și o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

Astfel, au arătat că prin sentința nr. 9/C/2013/PI a Curții de apel Oradea s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satul Mare, iar nu obiectul exact al pricinii, reținându-se că litigiul vizează în esență stabilirea întinderii drepturilor cuvenite reclamanților ca urmare a retragerii acestora din societate, fără a se indica exact capetele de cerere.

Un alt motiv de casare invocat de recurenți vizează administrarea probei cu expertiză contabilă în vederea stabilirii contravalorii acțiunilor și stabilirii cotei-părți din patrimoniul social ce li se cuvin, probă solicitată de ambele părți, dar asupra căreia instanțele de fond nu s-au pronunțat, deși importanța administrării ei derivă din prevederile art. 9 din contractul de societate, potrivit căruia acționarii care se retrag din societate primesc terenul la sfârșitul anului agricol și aportul social după aprobarea bilanțului contabil de către Adunarea Generală a Acționarilor.

În continuare, recurenții au arătat că, în ce privește fondul cauzei, instanța de apel a abordat pricina diferit de prima instanță.

Astfel, prima instanță a reținut în mod corect calitatea lor de acționari, aspect ce rezultă și din intenția necontestată a pârâtei de a le achita contravaloarea arendei rezultate din folosința terenului aportat.

Totodată, instanța de apel a reținut că au formulat o cerere de retragere din societate la 25 iulie 2011, cu toate că pârâta a recunoscut că au formulat o astfel de cerere și în anul 2008 și și-a exprimat acordul cu privire la retragerea lor din societate.

Prin urmare, susțin că, atât timp cât ambele părți au convenit retragerea lor din societate și preluarea acțiunilor de către societate, sunt incidente prevederile art. 11 alin. (2) din actul constitutiv actualizat, care trimit la Legea nr. 31/1990. Or, din interpretarea art. 134 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, rezultă că societatea poate conveni cu acționarii preluarea acțiunilor, iar în lipsa acordului va decide instanța de judecată.

Astfel, este inadmisibil ca instanța de apel, interpretând rigid art. 134 din Legea nr. 31/1990, să respingă cererea lor de retragere din societate.

Susțin că atât prima instanță, cât și instanța de apel ar fi trebuit să ia act de înțelegerea părților privind retragerea din societate și să se pronunțe doar asupra achitării contravalorii acțiunilor și a cotei părți din patrimoniul social.

O altă critică formulată de recurenți vizează cele reținute de instanța de apel cu privire la faptul că ar fi avut posibilitatea să solicite obligarea pârâtei la convocarea unei adunări generale extraordinare, pe cale separată, însă nu au înțeles să își exercite acest drept.

Astfel, recurenții susțin că această concluzie este greșită, întrucât ei au solicitat în fața Judecătoriei Carei să se dispună convocarea Adunării Generale a Acționarilor, însă nici prima instanță și nici instanța de apel nu s-au pronunțat cu privire la această solicitare.

În continuare, recurenții au susținut caracterul just și întemeiat al precizării de acțiune din 10 decembrie 2012.

Au evocat modificările aduse actului constitutiv prin hotărârile Adunării Generale Ordinare din 10 martie 2006 și Adunării Generale Extraordinare din 30 aprilie 2012 și au arătat că au fost grav prejudiciați prin acestea, în condițiile în care nu au fost legal convocați și nu și-au putut exprima voința prin vot.

Au evocat de asemenea conținutul hotărârilor adunării generale a acționarilor din 10 martie 2006, 06 noiembrie 2006, 30 aprilie 2012 și 27 aprilie 2013, susținând că reprezentanții societății au practicat o procedură empirică de convocare, în dezacord cu procedura de convocare prevăzută în actul constitutiv și au subliniat că și convocatoarele prezintă grave carențe și, mai mult decât atât, nu au fost publicate în M. Of. și într-un ziar de largă circulație, așa cum prevede art. 117 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

În final, recurenții au arătat că reprezentanții societății au prezentat cu rea-credință date neadevărate despre legalitatea convocării acestor adunări generale, tocmai pentru a lua hotărâri favorabile lor și în defavoarea evidentă a acționarilor neconsultați.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele argumente, prin care va răspunde în comun celor două recursuri promovate:

Recurenții au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Totodată, au invocat prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei atacate și a sentinței tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în vederea soluționării cererii de convocare a adunării generale extraordinare, soluționării cererilor precizatoare privind constatarea nulității absolute a unor hotărâri ale adunării generale a pârâtei și a tuturor actelor cu efecte asupra patrimoniului social și asupra numărului și distribuirii acțiunilor prin efectul cărora au suferit pierderi, precum și în vederea administrării probei cu expertiza contabilă.

Înalta Curte subliniază, însă, faptul că recurenții nu pot aduce în discuție aceste aspecte, câtă vreme în apel nu au înțeles să solicite exercitarea controlului judiciar asupra lor, criticile formulate cu privire la acestea fiind invocate deci omisso medio.

Din această perspectivă, Înalta Curte nu va proceda nici la analiza celor susținute de recurenți în argumentarea caracterului just și întemeiat al precizării de acțiune vizând constatarea nulității absolute a respectivelor

hotărâri ale adunării generale a pârâtei.

În ceea ce privește critica privind încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a art. 134 din Legea nr. 31/1990, instanța supremă constată că aceasta este nefondată.

Astfel cazurile în care acționarii se pot retrage din societate sunt expres prevăzute de art. 134 din Legea nr. 31/1990, limitându-se la situația în care aceștia nu au votat în favoarea unei hotărâri a adunării generale având ca obiect:

schimbarea obiectului principal de activitate;

- mutarea sediului societății în străinătate;

schimbarea formei societății;

fuziunea sau divizarea societății.

Prin urmare, în mod corect a reținut curtea de apel, într-o aplicare riguroasă, nu rigidă a textului de lege nesusceptibil de interpretare și nici de echivoc și suplinind motivarea primei instanțe, că

tribunalul a pronunțat o soluție temeinică și legală pe fond, de respingere a acțiunii, în cauză nefiind incident niciunul dintre cazurile de retragere prevăzute de art. 134 din Legea nr. 31/1990.

Totodată, cele susținute de recurenți în legătură cu faptul că instanța de apel a reținut în mod eronat că au formulat o cerere de retragere din societate la 25 iulie 2011, cu toate că pârâta a recunoscut că au formulat o astfel de cerere încă din anul 2008, sunt lipsite de relevanță.

Aceasta întrucât nu s-a făcut dovada soluționării pe cale amiabilă a acestei cereri, împrejurare pentru care, de altfel, recurenții s-au și adresat instanței de judecată.

Totodată, se impune subliniat că instanța nu putea proceda în sensul celor arătate de recurenți, respectiv să ia act de acordul părților cu privire la retragerea din societate și să se pronunțe doar asupra achitării contravalorii acțiunilor și a cotei părți din patrimoniul social, de vreme ce înscrisurile indicate de recurenți în acest sens, respectiv răspunsul pârâtei la interogatoriu și întâmpinarea depusă la termenul din 21 ianuarie 2013 nu pot fi interpretate ca având valoarea unui consimțământ valabil al persoanei juridice, nefiind exprimat de organele de conducere ale acesteia.

Așadar, chiar în situația în care s-ar admite că părțile puteau conveni, în actul constitutiv sau de facto asupra retragerii acționarilor și în alte cazuri decât cele expres prevăzute de art. 134 din Legea nr. 31/1990, în speță se constată că nu a fost dovedit un astfel de acord.

Prin urmare, în mod justificat instanța de apel, constatând că în speță nu sunt îndeplinite condițiile retragerii din societate, a menținut soluția primei instanțe de respingere a acțiunii vizând restabilirea situației anterioare și plata contravalorii cotelor părți aferente terenului arendat.

Dincolo de împrejurarea că, așa cum s-a reținut și în precedent, recurenții nu pot critica direct în recurs faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii lor de convocare a adunării generale a acționarilor pârâtei, instanța supremă subliniază că nu pot fi reținute criticile acestora vizând faptul că în mod greșit a reținut curtea de apel că nu au solicitat instanței obligarea pârâtei la convocarea adunării generale extraordinare a acționarilor pârâtei.

Aceasta întrucât, în susținerea afirmației că au solicitat convocarea, recurenții fac trimitere la memoriile depuse în fața Judecătoriei Carei, memorii din analiza cărora rezultă însă că aceștia au înțeles numai să pună în discuție motivul pentru care nu s-a dat curs de către societate solicitării lor de convocare a adunării generale a acționarilor.

Așa fiind, constatând că hotărârea instanței de apel este una legală, că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici alte motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți

A., prin mandatar M., B., prin mandatar M., G., prin mandatar M., C., prin mandatar M. și H., prin mandatar M. și de recurenții-reclamanți I., L. și K.

împotriva Deciziei nr. 139/C/2014/A din 10 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

13 februarie 2015

.