ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1879/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1879/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.

280 din 2 iunie 2011, Tribunalul Argeș

, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la

art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul S.D.I., pentru

infracțiunea de lipsire de libertate prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.,

a achitat pe inculpatul P.V.L., pentru

infracțiunea de complicitate la lipsire de libertate prevăzută de art. 26

raportat la art. 189 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.,

a achitat pe inculpatul N.G.C., pentru două

infracțiuni de favorizare a infractorului prevăzute de art. 264 alin. (1) C.

pen.

Pentru a pronun

ța această hotărâre,

prima instanță a reținut că prin rechizitoriul nr. 229/ P din 22 septembrie 2010,

Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș a trimis în judecată pe inculpații S.D.I.,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 189 alin. (2) C. proc. pen., P.V.L.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 189

alin. (2) C. pen. și N.G.C. pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de art.

264 alin. (1) C. pen.

În actul de sesizare se re

ține că partea

vătămată N.G.C. a declarat faptul că în cursul anului 2008, l-a împrumutat pe

inculpatul S.D.I., agent de poliție în cadrul Postului de Poliție Ungheni,

numit în structurile poliției judiciare potrivit adresei nr. 22682 din 04

decembrie 2008 a I.P.J. Argeș - Serviciul Management Resurse Umane, cu suma de

31 milioane lei vechi, primind drept garanție mai multe bijuterii din aur, pe

care ulterior le-a amanetat, banii primiți fiind însușiți în contul datoriei.

Partea v

ătămată a mai arătat că, deși

inculpatul S.D.I. i-a solicitat să-i dea diferența dintre suma împrumutată și

banii obținuți în schimbul bijuteriilor amanetate, a apreciat la rândul său că

nu are nicio datorie întrucât a suportat și alte cheltuieli cu ocazia

diverselor deplasări în cazinouri și localuri.

La data de 30 noiembrie 2008,

în jurul orelor 23,00,

în timp ce se afla în zona Poliției mun. Pitești, N.G.C. arată că lângă el a

oprit autoturismul inculpatului S.D.I. care i-a spus să urce întrucât merge în

centru și-l va conduce și pe el. Cu toate acestea, la intersecția cu strada

Eroilor, inculpatul S.D.I. a efectuat manevra la stânga și a oprit în fața Spitalului

de Pediatrie, acolo unde, în câteva secunde, pe bancheta din spate a urcat un

tânăr, moment după care S.D.I. a pornit „în trombă” autoturismul, deplasându-se

în direcția cartierului Trivale, deși partea vătămată l-a întrebat insistent „ce

face și unde-l duce”.

Cei trei, s-au deplasat astfel pe

Calea Dr

ăgășani

și mai apoi pe o străduță la stânga, la liziera pădurii din zona „Tancodrom”,

aici N.G.C. declarând că S.D.I. i-a cerut pe un ton răstit să coboare din

autoturism și urmare a refuzului său, a fost tras afară din mașină cca. 10

metri, prin mocirlă în interiorul pădurii, acolo unde a fost lovit și unde de

altfel și-a pierdut și un pantof.

Potrivit p

ărții vătămate,

tânărul care urcase pe bancheta din spate la Spitalul de Pediatric, identificat

în persoana inculpatului P.V.L. a coborât și el

din autoturism

și a asistat la

incident, inițial chiar susținându-l verbal pe inculpatul S.D.l. în atitudinea

sa violentă, pentru ca, ulterior să-i solicite să înceteze ca urmare a faptului

că N.G.C. a început să țipe și pe la porțile caselor din zonă au ieșit mai

multe persoane.

De

și nu voia să urce în

mașină, partea vătămată a arătat că a fost forțată să urce pe bancheta din

spate a autoturismului de inculpatul S.D.l., iar pe drumul de întoarcere către

oraș a fost amenințată și de inculpatul P.V.L.

Ajung

ând în apropierea

intersecției cu sensul giratoriu spre cartier Trivale, și văzând o mașină de

poliție parcată, N.G.C. a sărit din autoturismul condus de inculpatul S.D.l.,

acesta din urmă continuându-și deplasarea, deși echipajul de poliție a pornit

în urmărirea sa cu semnalele acustice în funcțiune.

Acela

și echipaj de politie

a revenit la fața locului și l-au preluat pe N.G.C. pe care l-au și condus la

sediul Poliției mun. Pitești, acolo unde de altfel acesta a și formulat

plângerea.

Cu aceast

ă ocazie, s-a

efectuat o examinare criminalistică a părții vătămate, din planșa foto

rezultând existența unor urme de violență pe corpul părții vătămate și umezeală

și urme de vegetație pe îmbrăcămintea acesteia.

Cu

privire la cele constatate, au fost audia

ți și numiții C.F.M. și B.C.S., agenții de

poliție de pe echipaj, fiind confirmat faptul că partea vătămată a sărit din

autoturismul condus de inculpatul S.D.l., care a refuzat să oprească deși a

fost urmărit de echipajul de poliție cu semnalele optice și acustice în

funcțiune, mai mult, conducătorul autoturismului A.R. a mărit viteza de

deplasare și a reușit să scape astfel de agenții de poliție de pe echipaj.

Din declara

țiile celor doi

agenți de politie, a rezultat și faptul că partea vătămată, speriată, chiar

traumatizată de cele întâmplate, le-a spus ca a fost luată cu forța în mașină

de un polițist pe care-l cunoaște, dusă în zona „pinilor” și amenințată, toate

acestea pe fondul unor neînțelegeri determinate de niște sume de bani. Tot

partea vătămată le-a solicitat celor doi agenți de politie să-l conducă la

sediul politiei pentru a discuta cu persoane cu funcții de conducere,

suspicionând că incidentul ar putea fi mușamalizat.

S-a mai re

ținut în actul de

sesizare că inculpatul N.G.C. a revenit asupra declarațiilor anterioare,

arătând că acuzele aduse celor doi inculpați sunt nereale și retrăgându-și

plângerea pentru infracțiunile de lovire și amenințare.

Av

ând în vedere, probatoriul administrat în

cauză, tribunalul a considerat că situația de fapt reținută în rechizitoriu nu

se confirmă în ce privește infracțiunea de lipsire de libertate.

Tribunalul a pornit

în analiza celor

întâmplate de la împrejurarea, foarte importantă că inculpații S. și N. erau

prieteni.

Instanța de fond a considerat că

procurorul a făcut o analiză a inadvertențelor din declarațiile inculpaților S.

și P., lăsând sub tăcere inadvertențele din primele declarații ale inculpatului

N.

Astfel, acesta a declarat c

ă inculpatul S. l-a

amenințat cu pistolul, fapt ce s-a dovedit nereal, arma inculpatului fiind

găsită la domiciliul acestuia, asigurată.

De asemenea, din descrierea modului

cum relateaz

ă

inculpatul N. că a fost lovit de către S. (pur și simplu cu bestialitate) ar fi

trebuit ca numărul de zile de îngrijiri medicale să fie mult mai mare (nu doar

2-3 zile).

S-a arătat

că inculpații S. și

P. au trecut testul poligraf, împrejurare ce nu a fost avută în vedere chiar

dacă acesta nu reprezintă o probă în dreptul românesc, dar poate oferi date

prețioase despre atitudinea psihică a inculpaților în raport cu faptele comise.

Tribunalul a susținut că raționamentul

procurorului s-a bazat pe interceptarea unor convorbiri telefonice ulterioare,

iar în raport de acestea pe o sumă de prezumții, fără însă a exista măcar date

certe din care să rezulte presupunerea rezonabilă că cei doi l-au transportat

fără voie pe inculpatul N. într-o zonă de la marginea orașului unde l-au

agresat.

S-a apreciat c

ă inculpatul N.,

aflat sub influența băuturilor alcoolice a sărit din autoturism în fața

echipajului de poliție, unde a devenit recalcitrant în încercarea de a-l

determina pe inculpatul S. să nu-i mai ceară datoria.

De altfel, inculpatul N. a revenit

asupra declara

țiilor

inițiale, motivându-și gestul tocmai prin dorința de a scăpa de datorie,

explicație pe care instanța de fond a găsit-o plauzibilă cu atât mai mult cu

cât acesta s-a aflat sub influența alcoolului, așa a socotit atunci că trebuie

să reacționeze(sărind din mașină).

În aceste condi

ții, tribunalul a

apreciat că probatoriul administrat nu a fost de natură să răstoarne prezumția

de nevinovăție, în cauză existând serioase dubii că cei doi au comis

infracțiunile de lipsire de libertate și complicitate la lipsirea de libertate.

Și cum totdeauna dubiul profită

inculpatului, tribunalul a considerat că, în speță, nu sunt întrunite

elementele constitutive ale celor două infracțiuni sub aspectul laturii

obiective

În ceea ce privește infracțiunea de

favorizare a infractorului, tribunalul a reținut că aceasta este definită de art.

264 alin. (1) C. pen., drept ajutorul dat unui infractor, fără o înțelegere

stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau

zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a

asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii.

Din cuprinsul acestor dispozi

ții rezultă că pentru

existența infracțiunii menționate este necesar,sub raportul laturii obiective,

ca ajutorul la care se referă textul să fie dat unui infractor, adică unei

persoane care a săvârșit o faptă penală, existența unei infracțiuni constituind

situația premisa, fără de care nu poate fi concepută infracțiunea de favorizare

a infractorului.

În acest context, tribunalul a

apreciat c

ă,

față de cele deja expuse, dat fiind că infracțiunilor de lipsire de libertate

și complicitate la lipsire de libertate le lipsește latura obiectivă, nu se

poate reține că inculpații S. și P. au comis aceste infracțiuni.

Prin urmare, s-a re

ținut că lipsește

situația premisă pe care o reclamă infracțiunea de favorizare a infractorului.

Împotriva sentinței penale nr. 280 din

02 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția penală, a declarat apel

Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, care a criticat-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În dezvoltarea criticilor s-a susținut

că în mod singular și nefondat a acordat credibilitate inadvertențelor din

primele declarații ale inculpatului N.G.C., făcând abstracție de probatoriul

administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății.

S-a considerat

că achitarea

inculpaților s-a bazat în mod greșit pe aplicarea principiului „in dubio pro

reo", făcându-se abstracție de toate probele administrate în dosar, declarațiile

părții vătămate, declarațiile agenților de poliție C.F.

M.

și B.C.S.,

certificatul medico-legal eliberat de S.M.L. Argeș și interceptările unor

convorbiri telefonice.

Prin decizia penală nr.

105/ A din 3 noiembrie 2011, Curtea de Apel Pitești a respins, ca nefondat,

apelul declarat de Parchetul de pe l

ângă Tribunalul Argeș, împotriva sentinței penale

numărul 280 din data de 02 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția

penală, în dosarul nr. 3383/109/2010.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de prim control judiciar a apreciat că nu există o

ordine de preferință în ceea ce privește forța probantă a declarațiilor în

raport de succesiunea lor în timp, și a constatat, motivat, că declarațiile

inculpaților din faza de cercetare judecătorească se coroborează cu celelalte

probe administrate, existând o îndoială rezonabilă asupra vinovăției

inculpaților

S.D.l.

și P.V.L., prezumția de nevinovăție nefiind răsturnată.

Cu privire la

interceptarea convorbirilor telefonice a apreciat că extragerea unor afirmații

izolate nu pot avea forță probantă în stabilirea situației de fapt. De

asemenea, a fost avut în vedere caracterul subiectiv al declarațiilor

inculpaților N.G.C. și S.I.D. în contextul relațiilor apropiate care existau

între ei.

Având în vedere că în

plângerea inițială inculpatul N.G. nu făcea trimitere la fapta de lipsire de

libertate, cât și în cursul cercetărilor a declarat că nu a fost lipsit de

libertate, precum și rezultatele testului poligraf a constatat că în cauză nu

s-a făcut dovada laturii obiective a acestei infracțiuni.

Cu privire la

infracțiunea de favorizare a infracțiunii s-a considerat că nu există situația

premisă prevăzută expres de dispozițiile art. 264 alin. (1) C. pen.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, întemeindu-și recursul pe cazul

de casare prevăzut art. 385

9

pct. 18,

C. proc. pen.

În dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că deși inculpații au invocat relația de rudenie

dintre ei nu se explică de ce în considerarea acelorași relații nu au avut o

discuție civilizată cu privire la datoria pe care N. o avea la S.

Din probele dosarului

rezultă comportamentul agresiv al inculpatului S., dovadă fiind sesizarea

fratelui inculpatului N., numitul N.C. adresată I.P.J. Argeș cu privire la

comportamentul inculpatului S.

Relevante în opinia

Parchetului, în susținerea vinovăției inculpatului S. pentru săvârșirea

infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată sunt și declarațiile

celuilalt inculpat P.V.L. și ale martorilor B. și C., lucrători în cadrul S.P.R.

Argeș.

La termenul de

judecată din 17 mai 2012 reprezentantul Parchetului, odată cu susținerea orală

a recursului declarat a suplimentat motivele de recurs invocând și cazurile de

casare prevăzute de

art.

385

9

pct. 10 și implicit pct. 9

C. proc. pen.

S-a învederat că

instanța de prim control judiciar nu s-a pronunțat cu privire la cele rezultate

din transcrierea convorbirilor telefonice din care rezultă starea de

îngrijorare a inculpatului S.D.I. și P.V.L. privind parcursul ce îl va urma

dosarul cauzei, efortul celor doi inculpați de a-l determina pe N.G. să revină

asupra declarațiilor inițiale, precum și faptul că despre săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 189 alin. (2) aveau cunoștință și alte persoane.

Totodată, s-a arătat

că instanța de control judiciar nu s-a pronunțat cu privire la atitudinea

inculpaților de a nu opri autoturismul la solicitarea celor doi polițiști care

supravegheau traficul.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Pitești, prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente.

critica întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18

C. proc. pen., Înalta Curte o consideră nefondată.

Contrar celor

susținute de către reprezentantul Parchetului, Înalta Curte constată că atât

prima instanță, cât și cea de apel au făcut o analiză amănunțită a tuturor

probelor administrate pe parcursul cercetărilor, pronunțându-se motivat asupra

acestora.

În Codul de procedură

penală român prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale

procesului penal în art. 52, statuându-se că „orice persoană este considerată

nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre definitivă”.

Prin adoptarea

prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi

care garantează și ele libertatea persoanei, dreptul la apărare, respectarea

demnității umane, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și

a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor

cerințe:

- vinovăția se stabilește

în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale;

- sarcina probei

revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în

fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind

obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;

- la adoptarea unei

hotărâri de condamnare definitivă prezumția de nevinovăție este răsturnată cu

efecte „ego omnes”;

- hotărârea de

condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de

îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o

soluție de achitare.

Toate aceste cerințe

sunt argumentate pentru transformarea concepției asupra prezumției de

nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale,

într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până

la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.

Faptul că inculpații

au fost inconsecvenți în declarațiile date în fața organelor judiciare, este

nerelevant întrucât, conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen., „inculpatul

beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească

nevinovăția”. Potrivit art. 69 C. proc. pen., „declarațiile inculpatului făcute

în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în

care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor

existente în cauză.

Faptul că instanțele

de judecată au dat prioritate declarațiilor date în faza cercetării

judecătorești, înlăturându-le motivat pe cele date în faza de urmărire penală,

reprezintă o transpunere a jurisprudenței C.E.D.O. (caz S. și C. împotriva

României), în care se arată că depozițiile date de către părți în ședință

publică și sub jurământ trebuie să fie prioritare altor declarații făcute de

acestea în cursul urmăririi penale. Inculpații au oferit explicații plauzibile

cu privire la schimbarea depozițiilor lor, astfel încât în mod corect au fost

luate în considerare declarațiile date în faza de cercetare judecătorească,

instanța având posibilitatea să stabilească faptele în mod corespunzător prin

examinarea directă a probelor prezentate de către inculpați.

Astfel, inculpatul N.G.C.

a retractat încă din faza de urmărire penală afirmațiile făcute în plângerea

penală, motivând această schimbare în sensul că a încercat să profite de ocazia

ivită pentru a-l determina pe S.D.I. să nu-i mai ceară datoria.

Contradicțiile

existente în plângerea inițială a inculpatului N.G.C. au fost sesizate de către

instanțe și combătute cu probe.

Susținerile acestui

inculpat din plângerea inițială, în sensul că a fost amenințat de inculpatul S.

cu pistolul din dotare, nu se confirmă, întrucât la domiciliul inculpatului a

fost găsită arma.

Mai mult, în

plângerea inițială inculpatul N.G. a susținut că a fost lovit cu „bestialitate”

deși din certificatul medico-legal rezultă un număr de îngrijiri medicale de

2-3 zile.

De altfel, în aceeași

plângere inculpatul N. a arătat că a consimțit să urce în autoturismul condus

de inculpatul S.D.I., nu a opus rezistență la traseul parcurs, plângându-se

doar că a fost amenințat și lovit. Gestul de a sări din mașina condusă de

inculpatul S., a fost explicat de către inculpatul N. prin prisma faptului că

dorea să scape de datorie, explicație plauzibilă, coroborat și cu starea de

ebrietate în care acesta se afla. Acest aspect este confirmat și de către

martorul C.F.M. care l-a întrebat pe inculpatul N.G. despre motivul care l-a

determinat să facă un asemenea gest, acesta învederându-i „Ne-a spus că a avut

o altercație cu cei din autoturism”. Față de cele reținute, coroborat și cu

rezultatul testului poligraf, nu se poate reține vinovăția inculpaților pentru

infracțiunea de lipsire de libertate.

Din procesul verbal

de redare a interceptărilor convorbirilor telefonice nu rezultă cu certitudine

că inculpatul N. și-a schimbat depoziția cu scopul de a îngreuna sau zădărnici

urmărirea penală și astfel a încercat să favorizeze pe cei doi inculpați.

Acesta a adus

argumente credibile cu privire la noua sa atitudine procesuală.

Astfel, afirmația

„i-am mințit, am mințit în asta ultima”, fără a se detalia în ce împrejurări

s-a denaturat adevărul nu poate avea forță probantă în stabilirea situației de

fapt. De altfel, relevantă în atitudinea organului de urmărire penală în a-l

determina pe inculpatul N. să facă anumite declarații este discuția dintre

inculpații S.D.I. și P.V.L.:

„S.D.I. – L-am chemat

vineri cu avocat

P.V.L. – Și ce zicea

asta?

S.D.I. – Asta?

P.V.L. – Plângea?

S.D.L. – Nu că

plângea, a zis „că dacă nu declară pe invers, adică pe bune.

P.V.L. Pe invers să

declare că de fapt l-am sechestrat. Pe noi ne scoate și el îl bagă.”

C.E.D.O. a stabilit

că îndoiala profită persoanei acuzate. Acest principiu este de natură a

respecta și dreptul la siguranță individuală care s-ar vedea înlăturat dacă o

persoană ar fi condamnată pe baza unor probe incerte, neconcludente, din care

elementul de siguranță lipsește, cu desăvârșire, și care nu sunt de natură a

fundamenta temeinicia în fapt și în drept a acuzației în materie penală.

Regula in dubio pro

reo constituie un principiu instituțional care reflectă modul în care

principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăsește

în materia probațiunii. Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu

se întemeieze în hotărârile pe care le pronunță pe probabilitate, ci pe

certitudine dobândită pe bază de probe descrise, complete, sigure, în măsură să

reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății).

Chiar dacă în fapt

s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd

ori nu există și totuși îndoiala persistă în ce privește vinovăția, atunci

îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție, inculpatul va trebui

să fie achitat.

Față de cele

reținute, în mod corect cele două instanțe au apreciat că există dubii cu

privire la vinovăția inculpaților și corect s-a dispus achitarea acestora.

Cu privire la critica

Parchetului întemeiată pe cazurile de casare prevăzut de

art. 385

9

pct.

10, 9

C.

proc. pen., în sensul că hotărârea nu este motivată și instanța nu s-a

pronunțat pe o serie de probe, Înalta Curte o consideră nefondată. Nu se poate

susține că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la interceptările

telefonice sau cu privire la „atitudinea inculpatului de a nu opri autoturismul

la solicitarea celor doi polițiști”, atâta timp, așa cum rezultă din

considerentele deciziei (pag. 7) aceasta se referă la transcrierile

convorbirilor telefonice, cât și la depozițiile celor doi polițiști care l-au

urmărit pe inculpat.

Faptul că nu face o

analiză amănunțită a tuturor convorbirilor telefonice aceasta nu echivalează cu

o nepronunțare asupra acestei probe, fapt care să atragă incidența

dispozițiilor art. 10 C. proc. pen.

Instanța de apel a

făcut o apreciere a acestei probe în urma examinării tuturor actelor și

lucrărilor, făcând referire la cea pe care a considerat-o relevantă în

contextul probator administrat.

Faptul că inculpatul S.D.

l-a însoțit pe inculpatul N.G. la procuror, că a discutat despre testul

poligraf se justifică prin prisma relațiilor de rudenie existente între

aceștia, prin faptul că s-au împăcat și nu poate constitui un argument în

condamnarea inculpatului N.D. pentru infracțiunea de favorizare a

infractorului.

De asemenea, nu

prezintă relevanță în stabilirea vinovăției inculpatului, faptul că alte

persoane din anturajul inculpatului aveau cunoștință de fapta prevăzută de art.

189 alin. (2) C. pen., făcând diverse afirmații în acest sens, atâta timp cât

puteau afla despre ce fapte sunt cercetați de la inculpații însuși.

Faptul că instanța nu

s-a pronunțat asupra atitudinii inculpatului de a nu opri autoturismul nu

reprezintă o probă sau o cerere esențială de natură să influențeze soluția, ci

poate constitui un element de fapt, care circumstanțiază contextul în care s-au

desfășurat evenimentele.

Față de aceste

considerente, motivele de recurs invocate de către parchet sunt nefondate.

Analizând hotărârea atacată prin prisma

cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu, Înalta Curte

constată a nu fi incident vreun alt motiv de reformare al hotărârii, iar în

baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești împotriva

deciziei penale nr. 105/ A din 3 noiembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești împotriva deciziei penale nr. 105/

A din 3 noiembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze

cu minori și de familie.

Onorariile parțiale pentru apărarea din

oficiu a intimaților inculpați S.D.I., P.V.L. și N.G.C. până la prezentarea

apărătorilor aleși, în sumă de câte 50 lei, se vor plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 31 mai 2012.