ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1879/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 280 din 2 iunie 2011, Tribunalul Argeș , în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul S.D.I., pentru infracțiunea de lipsire de libertate prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul P.V.L., pentru infracțiunea de complicitate la lipsire de libertate prevăzută de art. 26 raportat la art. 189 alin. (2) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul N.G.C., pentru două infracțiuni de favorizare a infractorului prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen.

Pentru a pronun ța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul nr. 229/ P din 22 septembrie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș a trimis în judecată pe inculpații S.D.I., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 189 alin. (2) C. proc. pen., P.V.L. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 189 alin. (2) C. pen. și N.G.C. pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen. În actul de sesizare se re ține că partea vătămată N.G.C. a declarat faptul că în cursul anului 2008, l-a împrumutat pe inculpatul S.D.I., agent de poliție în cadrul Postului de Poliție Ungheni, numit în structurile poliției judiciare potrivit adresei nr. 22682 din 04 decembrie 2008 a I.P.J.

Argeș - Serviciul Management Resurse Umane, cu suma de 31 milioane lei vechi, primind drept garanție mai multe bijuterii din aur, pe care ulterior le-a amanetat, banii primiți fiind însușiți în contul datoriei. Partea v ătămată a mai arătat că, deși inculpatul S.D.I. i-a solicitat să-i dea diferența dintre suma împrumutată și banii obținuți în schimbul bijuteriilor amanetate, a apreciat la rândul său că nu are nicio datorie întrucât a suportat și alte cheltuieli cu ocazia diverselor deplasări în cazinouri și localuri. La data de 30 noiembrie 2008, în jurul orelor 23,00, în timp ce se afla în zona Poliției mun. Pitești, N.G.C. arată că lângă el a oprit autoturismul inculpatului S.D.I. care i-a spus să urce întrucât merge în centru și-l va conduce și pe el.

Cu toate acestea, la intersecția cu strada Eroilor, inculpatul S.D.I. a efectuat manevra la stânga și a oprit în fața Spitalului de Pediatrie, acolo unde, în câteva secunde, pe bancheta din spate a urcat un tânăr, moment după care S.D.I. a pornit „în trombă” autoturismul, deplasându-se în direcția cartierului Trivale, deși partea vătămată l-a întrebat insistent „ce face și unde-l duce”. Cei trei, s-au deplasat astfel pe Calea Dr ăgășani și mai apoi pe o străduță la stânga, la liziera pădurii din zona „Tancodrom”, aici N.G.C. declarând că S.D.I. i-a cerut pe un ton răstit să coboare din autoturism și urmare a refuzului său, a fost tras afară din mașină cca. 10 metri, prin mocirlă în interiorul pădurii, acolo unde a fost lovit și unde de altfel și-a pierdut și un pantof.

Potrivit p ărții vătămate, tânărul care urcase pe bancheta din spate la Spitalul de Pediatric, identificat în persoana inculpatului P.V.L. a coborât și el din autoturism și a asistat la incident, inițial chiar susținându-l verbal pe inculpatul S.D.l. în atitudinea sa violentă, pentru ca, ulterior să-i solicite să înceteze ca urmare a faptului că N.G.C. a început să țipe și pe la porțile caselor din zonă au ieșit mai multe persoane. De și nu voia să urce în mașină, partea vătămată a arătat că a fost forțată să urce pe bancheta din spate a autoturismului de inculpatul S.D.l., iar pe drumul de întoarcere către oraș a fost amenințată și de inculpatul P.V.L. Ajung ând în apropierea intersecției cu sensul giratoriu spre cartier Trivale, și văzând o mașină de poliție parcată, N.G.C.

a sărit din autoturismul condus de inculpatul S.D.l., acesta din urmă continuându-și deplasarea, deși echipajul de poliție a pornit în urmărirea sa cu semnalele acustice în funcțiune. Acela și echipaj de politie a revenit la fața locului și l-au preluat pe N.G.C. pe care l-au și condus la sediul Poliției mun. Pitești, acolo unde de altfel acesta a și formulat plângerea. Cu aceast ă ocazie, s-a efectuat o examinare criminalistică a părții vătămate, din planșa foto rezultând existența unor urme de violență pe corpul părții vătămate și umezeală și urme de vegetație pe îmbrăcămintea acesteia. Cu privire la cele constatate, au fost audia ți și numiții C.F.M. și B.C.S., agenții de poliție de pe echipaj, fiind confirmat faptul că partea vătămată a sărit din autoturismul condus de inculpatul S.D.l., care a refuzat să oprească deși a fost urmărit de echipajul de poliție cu semnalele optice și acustice în funcțiune, mai mult, conducătorul autoturismului A.R.

a mărit viteza de deplasare și a reușit să scape astfel de agenții de poliție de pe echipaj. Din declara țiile celor doi agenți de politie, a rezultat și faptul că partea vătămată, speriată, chiar traumatizată de cele întâmplate, le-a spus ca a fost luată cu forța în mașină de un polițist pe care-l cunoaște, dusă în zona „pinilor” și amenințată, toate acestea pe fondul unor neînțelegeri determinate de niște sume de bani. Tot partea vătămată le-a solicitat celor doi agenți de politie să-l conducă la sediul politiei pentru a discuta cu persoane cu funcții de conducere, suspicionând că incidentul ar putea fi mușamalizat. S-a mai re ținut în actul de sesizare că inculpatul N.G.C. a revenit asupra declarațiilor anterioare, arătând că acuzele aduse celor doi inculpați sunt nereale și retrăgându-și plângerea pentru infracțiunile de lovire și amenințare.

Av ând în vedere, probatoriul administrat în cauză, tribunalul a considerat că situația de fapt reținută în rechizitoriu nu se confirmă în ce privește infracțiunea de lipsire de libertate. Tribunalul a pornit în analiza celor întâmplate de la împrejurarea, foarte importantă că inculpații S. și N. erau prieteni. Instanța de fond a considerat că procurorul a făcut o analiză a inadvertențelor din declarațiile inculpaților S. și P., lăsând sub tăcere inadvertențele din primele declarații ale inculpatului N. Astfel, acesta a declarat c ă inculpatul S. l-a amenințat cu pistolul, fapt ce s-a dovedit nereal, arma inculpatului fiind găsită la domiciliul acestuia, asigurată. De asemenea, din descrierea modului cum relateaz ă inculpatul N. că a fost lovit de către S. (pur și simplu cu bestialitate) ar fi trebuit ca numărul de zile de îngrijiri medicale să fie mult mai mare (nu doar 2-3 zile).

S-a arătat că inculpații S. și P. au trecut testul poligraf, împrejurare ce nu a fost avută în vedere chiar dacă acesta nu reprezintă o probă în dreptul românesc, dar poate oferi date prețioase despre atitudinea psihică a inculpaților în raport cu faptele comise. Tribunalul a susținut că raționamentul procurorului s-a bazat pe interceptarea unor convorbiri telefonice ulterioare, iar în raport de acestea pe o sumă de prezumții, fără însă a exista măcar date certe din care să rezulte presupunerea rezonabilă că cei doi l-au transportat fără voie pe inculpatul N. într-o zonă de la marginea orașului unde l-au agresat. S-a apreciat c ă inculpatul N., aflat sub influența băuturilor alcoolice a sărit din autoturism în fața echipajului de poliție, unde a devenit recalcitrant în încercarea de a-l determina pe inculpatul S. să nu-i mai ceară datoria.

De altfel, inculpatul N. a revenit asupra declara țiilor inițiale, motivându-și gestul tocmai prin dorința de a scăpa de datorie, explicație pe care instanța de fond a găsit-o plauzibilă cu atât mai mult cu cât acesta s-a aflat sub influența alcoolului, așa a socotit atunci că trebuie să reacționeze(sărind din mașină). În aceste condi ții, tribunalul a apreciat că probatoriul administrat nu a fost de natură să răstoarne prezumția de nevinovăție, în cauză existând serioase dubii că cei doi au comis infracțiunile de lipsire de libertate și complicitate la lipsirea de libertate.

Și cum totdeauna dubiul profită inculpatului, tribunalul a considerat că, în speță, nu sunt întrunite elementele constitutive ale celor două infracțiuni sub aspectul laturii obiective În ceea ce privește infracțiunea de favorizare a infractorului, tribunalul a reținut că aceasta este definită de art. 264 alin. (1) C. pen., drept ajutorul dat unui infractor, fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii. Din cuprinsul acestor dispozi ții rezultă că pentru existența infracțiunii menționate este necesar,sub raportul laturii obiective, ca ajutorul la care se referă textul să fie dat unui infractor, adică unei persoane care a săvârșit o faptă penală, existența unei infracțiuni constituind situația premisa, fără de care nu poate fi concepută infracțiunea de favorizare a infractorului.

În acest context, tribunalul a apreciat c ă, față de cele deja expuse, dat fiind că infracțiunilor de lipsire de libertate și complicitate la lipsire de libertate le lipsește latura obiectivă, nu se poate reține că inculpații S. și P. au comis aceste infracțiuni. Prin urmare, s-a re ținut că lipsește situația premisă pe care o reclamă infracțiunea de favorizare a infractorului. Împotriva sentinței penale nr. 280 din 02 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția penală, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea criticilor s-a susținut că în mod singular și nefondat a acordat credibilitate inadvertențelor din primele declarații ale inculpatului N.G.C., făcând abstracție de probatoriul administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății.

S-a considerat că achitarea inculpaților s-a bazat în mod greșit pe aplicarea principiului „in dubio pro reo", făcându-se abstracție de toate probele administrate în dosar, declarațiile părții vătămate, declarațiile agenților de poliție C.F. M. și B.C.S., certificatul medico-legal eliberat de S.M.L. Argeș și interceptările unor convorbiri telefonice. Prin decizia penală nr. 105/ A din 3 noiembrie 2011, Curtea de Apel Pitești a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe l ângă Tribunalul Argeș, împotriva sentinței penale numărul 280 din data de 02 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția penală, în dosarul nr. 3383/109/2010.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de prim control judiciar a apreciat că nu există o ordine de preferință în ceea ce privește forța probantă a declarațiilor în raport de succesiunea lor în timp, și a constatat, motivat, că declarațiile inculpaților din faza de cercetare judecătorească se coroborează cu celelalte probe administrate, existând o îndoială rezonabilă asupra vinovăției inculpaților S.D.l. și P.V.L., prezumția de nevinovăție nefiind răsturnată. Cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice a apreciat că extragerea unor afirmații izolate nu pot avea forță probantă în stabilirea situației de fapt. De asemenea, a fost avut în vedere caracterul subiectiv al declarațiilor inculpaților N.G.C.

și S.I.D. în contextul relațiilor apropiate care existau între ei. Având în vedere că în plângerea inițială inculpatul N.G. nu făcea trimitere la fapta de lipsire de libertate, cât și în cursul cercetărilor a declarat că nu a fost lipsit de libertate, precum și rezultatele testului poligraf a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada laturii obiective a acestei infracțiuni. Cu privire la infracțiunea de favorizare a infracțiunii s-a considerat că nu există situația premisă prevăzută expres de dispozițiile art. 264 alin. (1) C. pen. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, întemeindu-și recursul pe cazul de casare prevăzut art. 385 9 pct. 18, C. proc.

pen. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că deși inculpații au invocat relația de rudenie dintre ei nu se explică de ce în considerarea acelorași relații nu au avut o discuție civilizată cu privire la datoria pe care N. o avea la S. Din probele dosarului rezultă comportamentul agresiv al inculpatului S., dovadă fiind sesizarea fratelui inculpatului N., numitul N.C. adresată I.P.J. Argeș cu privire la comportamentul inculpatului S. Relevante în opinia Parchetului, în susținerea vinovăției inculpatului S. pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată sunt și declarațiile celuilalt inculpat P.V.L. și ale martorilor B. și C., lucrători în cadrul S.P.R. Argeș. La termenul de judecată din 17 mai 2012 reprezentantul Parchetului, odată cu susținerea orală a recursului declarat a suplimentat motivele de recurs invocând și cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 10 și implicit pct. 9 C. proc.

pen. S-a învederat că instanța de prim control judiciar nu s-a pronunțat cu privire la cele rezultate din transcrierea convorbirilor telefonice din care rezultă starea de îngrijorare a inculpatului S.D.I. și P.V.L. privind parcursul ce îl va urma dosarul cauzei, efortul celor doi inculpați de a-l determina pe N.G. să revină asupra declarațiilor inițiale, precum și faptul că despre săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 189 alin. (2) aveau cunoștință și alte persoane. Totodată, s-a arătat că instanța de control judiciar nu s-a pronunțat cu privire la atitudinea inculpaților de a nu opri autoturismul la solicitarea celor doi polițiști care supravegheau traficul. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente. 1. Cu privire la critica întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte o consideră nefondată. Contrar celor susținute de către reprezentantul Parchetului, Înalta Curte constată că atât prima instanță, cât și cea de apel au făcut o analiză amănunțită a tuturor probelor administrate pe parcursul cercetărilor, pronunțându-se motivat asupra acestora. În Codul de procedură penală român prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal în art. 52, statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre definitivă”.

Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei, dreptul la apărare, respectarea demnității umane, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe: - vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale; - sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului; - la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitivă prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte „ego omnes”; - hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.

Toate aceste cerințe sunt argumentate pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă. Faptul că inculpații au fost inconsecvenți în declarațiile date în fața organelor judiciare, este nerelevant întrucât, conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen., „inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția”. Potrivit art. 69 C. proc. pen., „declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Faptul că instanțele de judecată au dat prioritate declarațiilor date în faza cercetării judecătorești, înlăturându-le motivat pe cele date în faza de urmărire penală, reprezintă o transpunere a jurisprudenței C.E.D.O. (caz S. și C. împotriva României), în care se arată că depozițiile date de către părți în ședință publică și sub jurământ trebuie să fie prioritare altor declarații făcute de acestea în cursul urmăririi penale. Inculpații au oferit explicații plauzibile cu privire la schimbarea depozițiilor lor, astfel încât în mod corect au fost luate în considerare declarațiile date în faza de cercetare judecătorească, instanța având posibilitatea să stabilească faptele în mod corespunzător prin examinarea directă a probelor prezentate de către inculpați.

Astfel, inculpatul N.G.C. a retractat încă din faza de urmărire penală afirmațiile făcute în plângerea penală, motivând această schimbare în sensul că a încercat să profite de ocazia ivită pentru a-l determina pe S.D.I. să nu-i mai ceară datoria. Contradicțiile existente în plângerea inițială a inculpatului N.G.C. au fost sesizate de către instanțe și combătute cu probe. Susținerile acestui inculpat din plângerea inițială, în sensul că a fost amenințat de inculpatul S. cu pistolul din dotare, nu se confirmă, întrucât la domiciliul inculpatului a fost găsită arma. Mai mult, în plângerea inițială inculpatul N.G. a susținut că a fost lovit cu „bestialitate” deși din certificatul medico-legal rezultă un număr de îngrijiri medicale de 2-3 zile.

De altfel, în aceeași plângere inculpatul N. a arătat că a consimțit să urce în autoturismul condus de inculpatul S.D.I., nu a opus rezistență la traseul parcurs, plângându-se doar că a fost amenințat și lovit. Gestul de a sări din mașina condusă de inculpatul S., a fost explicat de către inculpatul N. prin prisma faptului că dorea să scape de datorie, explicație plauzibilă, coroborat și cu starea de ebrietate în care acesta se afla. Acest aspect este confirmat și de către martorul C.F.M. care l-a întrebat pe inculpatul N.G. despre motivul care l-a determinat să facă un asemenea gest, acesta învederându-i „Ne-a spus că a avut o altercație cu cei din autoturism”. Față de cele reținute, coroborat și cu rezultatul testului poligraf, nu se poate reține vinovăția inculpaților pentru infracțiunea de lipsire de libertate.

Din procesul verbal de redare a interceptărilor convorbirilor telefonice nu rezultă cu certitudine că inculpatul N. și-a schimbat depoziția cu scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală și astfel a încercat să favorizeze pe cei doi inculpați. Acesta a adus argumente credibile cu privire la noua sa atitudine procesuală. Astfel, afirmația „i-am mințit, am mințit în asta ultima”, fără a se detalia în ce împrejurări s-a denaturat adevărul nu poate avea forță probantă în stabilirea situației de fapt. De altfel, relevantă în atitudinea organului de urmărire penală în a-l determina pe inculpatul N. să facă anumite declarații este discuția dintre inculpații S.D.I. și P.V.L.: „S.D.I. – L-am chemat vineri cu avocat P.V.L.

– Și ce zicea asta? S.D.I. – Asta? P.V.L. – Plângea? S.D.L. – Nu că plângea, a zis „că dacă nu declară pe invers, adică pe bune. P.V.L. Pe invers să declare că de fapt l-am sechestrat. Pe noi ne scoate și el îl bagă.” C.E.D.O. a stabilit că îndoiala profită persoanei acuzate. Acest principiu este de natură a respecta și dreptul la siguranță individuală care s-ar vedea înlăturat dacă o persoană ar fi condamnată pe baza unor probe incerte, neconcludente, din care elementul de siguranță lipsește, cu desăvârșire, și care nu sunt de natură a fundamenta temeinicia în fapt și în drept a acuzației în materie penală. Regula in dubio pro reo constituie un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc.

pen., se regăsește în materia probațiunii. Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze în hotărârile pe care le pronunță pe probabilitate, ci pe certitudine dobândită pe bază de probe descrise, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății). Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori nu există și totuși îndoiala persistă în ce privește vinovăția, atunci îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție, inculpatul va trebui să fie achitat. Față de cele reținute, în mod corect cele două instanțe au apreciat că există dubii cu privire la vinovăția inculpaților și corect s-a dispus achitarea acestora.

Cu privire la critica Parchetului întemeiată pe cazurile de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10, 9 C. proc. pen., în sensul că hotărârea nu este motivată și instanța nu s-a pronunțat pe o serie de probe, Înalta Curte o consideră nefondată. Nu se poate susține că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la interceptările telefonice sau cu privire la „atitudinea inculpatului de a nu opri autoturismul la solicitarea celor doi polițiști”, atâta timp, așa cum rezultă din considerentele deciziei (pag. 7) aceasta se referă la transcrierile convorbirilor telefonice, cât și la depozițiile celor doi polițiști care l-au urmărit pe inculpat. Faptul că nu face o analiză amănunțită a tuturor convorbirilor telefonice aceasta nu echivalează cu o nepronunțare asupra acestei probe, fapt care să atragă incidența dispozițiilor art. 10 C. proc.

pen. Instanța de apel a făcut o apreciere a acestei probe în urma examinării tuturor actelor și lucrărilor, făcând referire la cea pe care a considerat-o relevantă în contextul probator administrat. Faptul că inculpatul S.D. l-a însoțit pe inculpatul N.G. la procuror, că a discutat despre testul poligraf se justifică prin prisma relațiilor de rudenie existente între aceștia, prin faptul că s-au împăcat și nu poate constitui un argument în condamnarea inculpatului N.D. pentru infracțiunea de favorizare a infractorului. De asemenea, nu prezintă relevanță în stabilirea vinovăției inculpatului, faptul că alte persoane din anturajul inculpatului aveau cunoștință de fapta prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., făcând diverse afirmații în acest sens, atâta timp cât puteau afla despre ce fapte sunt cercetați de la inculpații însuși.

Faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra atitudinii inculpatului de a nu opri autoturismul nu reprezintă o probă sau o cerere esențială de natură să influențeze soluția, ci poate constitui un element de fapt, care circumstanțiază contextul în care s-au desfășurat evenimentele. Față de aceste considerente, motivele de recurs invocate de către parchet sunt nefondate. Analizând hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu, Înalta Curte constată a nu fi incident vreun alt motiv de reformare al hotărârii, iar în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești împotriva deciziei penale nr. 105/ A din 3 noiembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești împotriva deciziei penale nr. 105/ A din 3 noiembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Onorariile parțiale pentru apărarea din oficiu a intimaților inculpați S.D.I., P.V.L. și N.G.C. până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 50 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 31 mai 2012.