ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 785/2017

Decizia nr. 785/2017 Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția I civilă, la data de 3 iunie 2015, sub nr. x/325/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au chemat în judecată pe SC H. SA, SC I. SRL și J., solicitând plata unor sume de bani reprezentând: 1) daune materiale ce constau în: valoare atelaj - căruța 2.500 lei, cal (muran vârstă 3 ani) în valoare de 3.000 euro, servicii funerare 12.000 lei (înmormântare, pomană de 9 zile, 6 săptămâni, 6 luni, 1 an și în fiecare an); 2) daune morale după cum urmează: pentru: - A., în calitate de soț, suma de 120.000 euro echivalent în lei; - B., în calitate de fiu, suma de 100.000 euro echivalent în lei; - C., în calitate de fiică, suma de 100.000 euro echivalent lei; - D., în calitate de fiică, suma de 100.000 euro echivalent în lei; - E., în calitate de fiu, suma de 100.000 euro echivalent în lei; - F., în calitate de fiică, suma de 100.000 euro echivalent în lei; - G., în calitate de fiu minor (la data decesului mamei), suma de 120.000 euro echivalent în lei curs Banca Națională a României la data plății; 3) obligarea la achitarea sumei totale stabilite prin hotărâre definitivă în termen de 10 zile de la data pronunțării sub sancțiunea de penalități legale;

4) obligarea la plata cuantumului daunelor materiale actualizate în raport cu indicele anual preț-consum perioada anilor 2009-2014; 5) plata cheltuielilor de judecată. La data de 16 iunie 2015, reclamanții au depus o precizare prin care au arătat că solicită ca plata cheltuielilor de judecată, a despăgubirilor materiale și morale, precum și a penalităților să cadă în sarcina asiguratorului, respectiv SC H. SA. Prin sentința nr. 12356 din data de 19 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/325/2015, Judecătoria Timișoara, secția I civilă, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Prin sentința civilă nr. 319/PI/LP din data de 9 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/325/2015, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți, ca prescrisă.

Prin Decizia civilă nr. 672 din data de 15 septembrie 2016, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamanții A., B., C., D., F., E. și G., în contradictoriu cu pârâta SC H. SA, împotriva sentinței civile nr. 319/PI/LP din data de 9 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/325/2015, având ca obiect despăgubiri, a anulat sentința atacată și a dispus rejudecarea în fond a cererii de chemare în judecată promovată de reclamanți de către instanța de apel. Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, soluționând pe fond acțiunea, prin Decizia nr. 834 din data de 10 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/325/2015, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții-apelanți A., B., C., D., F., E. și G., în contradictoriu cu pârâta SC H. SA, având ca obiect despăgubiri; fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au declarat recurs reclamanții. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 31 ianuarie 2017. Prin rezoluția din data de 1 februarie 2017, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului . Prin raportul întocmit în cauză s-a reținut că Decizia civilă nr. 834 pronunțată la data de 10 noiembrie 2016 de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/325/2015 este o hotărâre definitivă ce nu poate fi atacată cu recurs, fiind pronunțată în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Completul de filtru nr. 7, la data de 28 februarie 2017, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Recurenții-reclamanți au formulat punct de vedere la raportul întocmit în cauză, apreciind contrar celor reținute în cuprinsul acestuia, prezenta cale de atac este admisibilă în principiu, raportat la valoarea despăgubirilor solicitate, în cuantum de 740.000 euro. De asemenea, au arătat că, prin Decizia civilă nr. 672 din data de 15 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/322/2015, Curtea de Apel Timișoara a reținut, cu autoritate de lucru judecat, faptul că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în pretenții prin care solicită obligarea societății pârâte la plata sumei totale de 720.000 euro.

Au subliniat recurenții-reclamanți că suma nu are un caracter divizibil și trebuie privită global, astfel cum a fost avută în vedere și de către instanța de apel. Prin punctul de vedere depus cu privire la raportul întocmit în cauză asupra admisibilității în principiu a recursului, intimata-pârâtă a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în subsidiar, anularea recursului, apreciind că în speță nu sunt incidente niciunul dintre motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Constatându-se încheiată procedura de filtru a recursului, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru analizarea admisibilității căii de atac la data de 12 mai 2017, fără citarea părților.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția de inadmisibilitate, reținută prin raportul întocmit în cauză, a cărei analiză este prioritară , conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a-l respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente: Prin dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în situații identice.

Totodată, principiul legalității căilor de atac exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situații și în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală. Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate de lege ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar pe această cale. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă și, ca regulă, nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul judiciar privind conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept.

Conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date fără drept de apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. De asemenea, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., modificată prin O.U.G. nr. 62/2015, prevede că „Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017”, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - lit. i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.” Totodată, potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (1) C. proc. civ.: „Dacă mai mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în judecată, formulează pretenții proprii împotriva aceluiași pârât, invocând raporturi juridice distincte și neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanței competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenții în parte.

”, iar, conform art. 460 alin. (3) C. proc. civ., „în cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului iar altele recursului, hotărârea în întregul său este supusă apelului”. Astfel, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 460 alin. (3) C. proc. civ. rezultă că, în ipoteza în care acțiunea introductivă are mai multe capete de cerere principale, calea de atac nu se determină prin însumarea valorilor solicitate prin aceste capete de cerere. Împrejurarea că recurenții-reclamanți, în virtutea dispozițiilor care reglementează coparticiparea procesuală activă voluntară și a principiului disponibilității procesului civil, au ales să formuleze împreună cererea de chemare în judecată, în cadrul căreia fiecare a formulat pretenții proprii față de pârâtă, nu poate justifica, în mod legal, adiționarea valorii pretențiilor lor.

Astfel, rezultă că, ori de câte ori fiecare dintre reclamanți se poate adresa instanței de judecată cu o cerere de chemare în judecată distinctă, prin care invocă pretenții proprii, în baza unor raporturi juridice distincte cu pârâta, iar soluția pronunțată în una dintre cererile de chemare în judecată nu depinde de soluția pronunțată în celelalte cereri, valorile pretențiilor deduse judecății nu se vor cumula. În cauza de față, cererile având ca obiect acordarea de daune morale și despăgubiri materiale au fiecare caracter principal, întrucât ar fi putut fi formulate individual de fiecare reclamant pe cale separată, chiar dacă au același temei juridic.

Din conținutul cererii de chemare în judecată, aflată la filele nr. 2-9 din dosarul Judecătoriei Timișoara, precum și din considerentele deciziilor instanțelor de fond și de apel, cu privire la cuantumul daunelor morale, reiese că cinci dintre recurenții-reclamanți au solicitat fiecare câte 100.000 euro (443.000 lei/1 euro=4,43 lei), iar doi dintre aceștia au indicat suma de 120.000 euro (531.600 lei/1 euro=4,43 lei). Astfel, se reține că suma solicitată de fiecare dintre recurenții-reclamanți în parte cu titlu de daune morale nu depășește pragul de 1.000.000 lei stabilit de dispozițiile legale incidente drept criteriu de referință pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului. Tot sub acest prag valoric se situează și valoarea pretențiilor solicitate cu titlu de daune materiale (valoare atelaj-căruță: 2.500 lei, valoare cal: 3.000 euro - 13.290 lei - și cuantum servicii funerare: 12.000 lei).

De asemenea, se constată că recurenții-reclamanți nu se află într-o situație de coparticipare procesuală activă obligatorie, fiecare dintre aceștia fiind îndreptățit să se adreseze instanței, în mod separat, pentru acordarea de despăgubiri ca urmare prejudiciilor suferite în urma decesului defunctei D., soluția pronunțată în oricare dintre eventualele cereri de chemare în judecată neavând nicio înrâurire asupra soluțiilor ce s-ar pronunța în celelalte cereri.

Împrejurarea că același eveniment, respectiv accidentul de circulație, a reprezentat cauza pentru formularea aceleiași cereri de chemare în judecată, nu poate avea drept consecință determinarea valorii obiectului dedus judecății prin cumularea tuturor pretențiilor recurenților-reclamanți, devreme ce, raportul juridic dintre fiecare recurent-reclamant în parte și intimata-pârâtă este distinct, solicitarea de acordare a despăgubirilor întemeindu-se pe suferința morală și prejudiciul material pe care le-au suportat fiecare dintre recurenții-reclamanți ca urmare a accidentului auto. Față de cele anterior arătate, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite susținerile formulate de către recurenții-reclamanți, prin punctul de vedere cu privire la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în sensul că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată nu poate fi divizată și trebuie reținută în mod global.

Analizând legalitatea căii de atac și din perspectiva dispozițiilor art. 99 C. proc. civ., potrivit cărora când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte sau pe cauze diferite, competența se stabilește în raport de valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte, iar în situația existenței mai multor capete principale de cerere, întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, deduse judecății prin aceeași cerere de chemare în judecată, instanța competentă se determină în funcție de pretenția care atrage competența instanței de grad mai înalt; or, din conținutul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, se constată că niciunul dintre recurenții-reclamanți nu a solicitat despăgubiri morale sau materiale care să depășească pragul valoric de 1.000.000 lei.

Cu privire afirmațiile recurenților-reclamanți referitoare la autoritatea de lucru judecat a celor constatate de către instanța de apel prin Decizia nr. 672 din data de 15 septembrie 2016, pronunțată în cauză, în sensul că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în pretenții prin care solicită obligarea societății pârâte la plata sumei totale de 720.000 euro (pagina 2 alin. (4) din decizia menționată), se constată că acest aspect a fost reținut de către instanța de apel în contextul sintetizării considerentelor avute în vedere de Tribunalul Mureș la pronunțarea sentinței apelate. În plus, se observă că, potrivit dispozițiilor cuprinse în Titlul IIII cap. I, Secțiunea a II-a C. proc.

civ., valoarea obiectului cererii se stabilește raportat la cele menționate prin cererea introductivă de instanță (precizată și completată, dacă este cazul), iar instanțele de fond și cea de apel, atunci când au analizat cererea recurenților-reclamanți, au identificat în mod defalcat pretențiile acestora, astfel cum au fost ele menționate în cererea de chemare în judecată. Se constată că instanța de apel, atunci când a analizat pe fond acțiunea recurenților-reclamanți, în cuprinsul deciziei atacate prin prezenta cale de atac (pag. 2-3 din Decizia nr. 834 din data de 10 noiembrie 2016), a reținut pretențiile acestora astfel cum au fost indicate în cererea de chemare în judecată, sumele reprezentând daunele morale fiind identificate individual pentru fiecare dintre recurenții-reclamanți.

Astfel că, în raport de cele anterior arătate, nici aceste apărări ale recurenților-reclamanți nu pot fi reținute. Totodată, se are în vedere și că art. 457 alin. (2) C. proc. civ. statuează că mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. Prin urmare, cele menționate în cuprinsul dispozitivului deciziei pronunțate de către Curtea de Apel Timișoara, în sensul că hotărârea este supusă recursului în termen de 30 de zile de la comunicare, nu poate deschide părților calea unei căi de atac pe care legea nu o prevede. Față de cele menționate, din coroborarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc.

civ. cu art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 rezultă că Decizia civilă nr. 834 din data de 10 noiembrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă , nu poate fi supusă recursului, fiind pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului, aceasta fiind, așadar, o hotărâre definitivă.

Analizând cauza și din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se constată că , învestită cu constatarea unei încălcări a prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în cauza Trif contra României, instanța de contencios european a reiterat că dreptul de acces la instanță nu este absolut, fiind susceptibil de limitări; acestea sunt permise, în particular, în cazul respectării condițiilor de admisibilitate ale căii de atac formulată pe motive de drept, cum este cazul recursului, din moment ce, prin natura sa, acesta reclamă o reglementare din partea statului care beneficiază în acest scop de o anumită marjă de apreciere.

Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora „În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare,” analiza criticilor de nelegalitate invocate prin cererea de recurs nu se poate realiza. Pentru considerentele sus-menționate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții B., C., D., E., F., G. și A. împotriva Deciziei nr. 834 din 10 noiembrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Fără nicio cale de atac. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2017.