ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 785/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 785/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 785/2017

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei Timișoara, secția I civilă, la data de 3

iunie 2015, sub nr. x/325/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F. și

G. au chemat în judecată pe SC H. SA, SC I. SRL și J., solicitând

plata unor sume de bani reprezentând:

1) daune

materiale ce constau în: valoare atelaj - căruța 2.500 lei, cal

(muran vârstă 3 ani) în valoare de 3.000 euro, servicii funerare 12.000

lei (înmormântare, pomană de 9 zile, 6 săptămâni, 6 luni, 1 an

și în fiecare an);

2) daune morale

după cum urmează: pentru:

- A., în

calitate de soț, suma de 120.000 euro echivalent în lei;

- B., în

calitate de fiu, suma de 100.000 euro echivalent în lei;

- C., în

calitate de fiică, suma de 100.000 euro echivalent lei;

- D., în

calitate de fiică, suma de 100.000 euro echivalent în lei;

- E., în

calitate de fiu, suma de 100.000 euro echivalent în lei;

- F., în

calitate de fiică, suma de 100.000 euro echivalent în lei;

- G., în

calitate de fiu minor (la data decesului mamei), suma de 120.000 euro

echivalent în lei curs Banca Națională a României la data

plății;

3) obligarea

la achitarea sumei totale stabilite prin hotărâre definitivă în

termen de 10 zile de la data pronunțării sub sancțiunea de

penalități legale;

4) obligarea

la plata cuantumului daunelor materiale actualizate în raport cu indicele anual

preț-consum perioada anilor 2009-2014;

5) plata

cheltuielilor de judecată.

La data de 16

iunie 2015, reclamanții au depus o precizare prin care au arătat

că solicită

ca plata cheltuielilor de judecată, a

despăgubirilor materiale și morale, precum și a

penalităților să cadă în sarcina asiguratorului, respectiv SC

H. SA.

Prin

sentința nr. 12356 din data de 19 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul

nr. x/325/2015, Judecătoria Timișoara, secția I civilă, a

admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe

și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului

Timiș.

Prin

sentința civilă nr. 319/PI/LP din data de 9 martie 2016,

pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă,

în Dosarul nr. x/325/2015, a fost admisă excepția prescripției

dreptului material la acțiune și a fost respinsă cererea de

chemare în judecată formulată de către reclamanți, ca

prescrisă.

Prin Decizia civilă

nr. 672 din

data de 15 septembrie 2016, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul

declarat de reclamanții A., B., C., D., F., E. și G., în contradictoriu

cu pârâta SC H. SA, împotriva sentinței civile nr. 319/PI/LP din data de 9

martie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/325/2015,

având ca obiect despăgubiri, a anulat sentința atacată și a

dispus rejudecarea în fond a cererii de chemare în judecată promovată

de reclamanți de către instanța de apel.

Curtea de

Apel Timișoara, secția a II-a civilă, soluționând pe fond

acțiunea, prin Decizia nr. 834 din data de 10 noiembrie 2016,

pronunțată în Dosarul nr. x/325/2015, a respins, ca nefondată,

cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanții-apelanți A., B., C., D., F., E. și G., în

contradictoriu cu pârâta SC H. SA, având ca obiect despăgubiri;

fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva

acestei decizii, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., au declarat recurs reclamanții.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 31 ianuarie 2017.

Prin

rezoluția din data de 1 februarie 2017, în conformitate cu prevederile art.

493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra

admisibilității în principiu a recursului

.

Prin raportul

întocmit în cauză s-a reținut că Decizia civilă nr. 834

pronunțată la data de 10 noiembrie 2016 de Curtea de Apel Timișoara

în Dosarul nr. x/325/2015 este o hotărâre definitivă ce nu poate fi

atacată cu recurs, fiind pronunțată în cadrul

soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse

numai apelului.

Completul de

filtru nr. 7, la data de 28 februarie 2017, constatând întrunite

condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus

comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune

punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C.

proc. civ.

Recurenții-reclamanți

au formulat punct de vedere la raportul întocmit în cauză, apreciind

contrar celor reținute în cuprinsul acestuia, prezenta cale de atac este

admisibilă în principiu, raportat la valoarea despăgubirilor

solicitate, în cuantum de 740.000 euro.

De asemenea,

au arătat că, prin Decizia civilă nr. 672 din data de 15

septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/322/2015, Curtea de Apel

Timișoara a reținut, cu autoritate de lucru judecat, faptul că

reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în pretenții

prin care solicită obligarea societății pârâte la plata sumei

totale de 720.000 euro.

Au subliniat

recurenții-reclamanți că suma nu are un caracter divizibil

și trebuie privită global, astfel cum a fost avută în vedere

și de către instanța de apel.

Prin punctul

de vedere depus cu privire la raportul întocmit în cauză asupra

admisibilității în principiu a recursului, intimata-pârâtă a

solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în

subsidiar, anularea recursului, apreciind că în speță nu sunt

incidente niciunul dintre motivele de casare prevăzute de

dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Constatându-se

încheiată procedura de filtru a recursului, în condițiile art. 493 alin.

(5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru analizarea admisibilității

căii de atac la data de 12 mai 2017, fără citarea

părților.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.,

în raport de excepția de inadmisibilitate,

reținută prin raportul întocmit în

cauză, a cărei analiză este prioritară

, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează

a-l respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prin

dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit

că hotărârea judecătorească este supusă numai

căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și

termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul

ei.

Prin urmare,

revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția

competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru

subiectele de drept aflate în situații identice.

Totodată,

principiul legalității căilor de atac exclude examinarea în fond

a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situații și în

alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Din

dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții

ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de

atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate de

lege ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar pe

această cale.

Recursul este

o cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă și, ca

regulă, nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în

cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită

controlul judiciar privind conformitatea hotărârii atacate cu normele de

drept.

Conform art. 634

alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile

date fără drept de apel, fără drept de recurs, precum

și cele neatacate cu recurs.

De asemenea, art.

18 alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea

punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., modificată

prin O.U.G. nr. 62/2015, prevede că „Dispozițiile art. 483 alin. (2)

din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică

proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017”, iar conform alin. (2)

al aceluiași articol, „În procesele pornite începând cu data intrării

în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu

sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile

prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - lit. i) din Legea nr. 134/2010

privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația

civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și

de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind

repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De

asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de

instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că

hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.”

Totodată,

potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (1) C. proc. civ.:

„Dacă

mai mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în

judecată, formulează pretenții proprii împotriva aceluiași

pârât, invocând raporturi juridice distincte și neaflate într-o

legătură care să facă necesară judecarea lor

împreună, determinarea instanței competente se face cu observarea

valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei

pretenții în parte.

”,

iar, conform art. 460 alin. (3) C. proc. civ., „în cazul în care prin

aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale

sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului iar altele recursului,

hotărârea în întregul său este supusă apelului”.

Astfel,

din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 460

alin. (3)

C.

proc. civ. rezultă că, în ipoteza în care acțiunea

introductivă are mai multe capete de cerere principale, calea de atac nu

se determină prin însumarea valorilor solicitate prin aceste capete de

cerere.

Împrejurarea

că recurenții-reclamanți, în virtutea dispozițiilor care

reglementează coparticiparea procesuală activă voluntară

și a principiului disponibilității procesului civil, au ales

să formuleze împreună cererea de chemare în judecată, în cadrul

căreia fiecare a formulat pretenții proprii față de

pârâtă, nu poate justifica, în mod legal, adiționarea valorii

pretențiilor lor. Astfel, rezultă că, ori de câte ori fiecare

dintre reclamanți se poate adresa instanței de judecată cu o

cerere de chemare în judecată distinctă, prin care invocă

pretenții proprii, în baza unor raporturi juridice distincte cu pârâta,

iar soluția pronunțată în una dintre cererile de chemare în

judecată nu depinde de soluția pronunțată în celelalte

cereri, valorile pretențiilor deduse judecății nu se vor cumula.

În cauza de

față, cererile având ca obiect acordarea de daune morale și

despăgubiri materiale au fiecare caracter principal, întrucât ar fi putut

fi formulate individual de fiecare reclamant pe cale separată, chiar

dacă au același temei juridic.

Din

conținutul cererii de chemare în judecată, aflată la filele nr. 2-9

din dosarul Judecătoriei Timișoara, precum și din considerentele

deciziilor instanțelor de fond și de apel, cu privire la cuantumul

daunelor morale, reiese că cinci dintre recurenții-reclamanți au

solicitat fiecare câte 100.000 euro (443.000 lei/1 euro=4,43 lei), iar doi dintre

aceștia au indicat suma de 120.000 euro (531.600 lei/1 euro=4,43 lei).

Astfel, se

reține că suma solicitată de fiecare dintre

recurenții-reclamanți în parte cu titlu de daune morale nu

depășește pragul de 1.000.000 lei stabilit de dispozițiile

legale incidente drept criteriu de referință pentru exercitarea

căii extraordinare de atac a recursului. Tot sub acest prag valoric se

situează și valoarea pretențiilor solicitate cu titlu de daune

materiale (valoare atelaj-căruță: 2.500 lei, valoare cal: 3.000

euro - 13.290 lei - și cuantum servicii funerare: 12.000 lei).

De asemenea,

se constată că recurenții-reclamanți nu se află într-o

situație de coparticipare procesuală activă obligatorie, fiecare

dintre aceștia fiind îndreptățit să se adreseze

instanței, în mod separat, pentru acordarea de despăgubiri ca urmare prejudiciilor

suferite în urma decesului defunctei D., soluția pronunțată în

oricare dintre eventualele cereri de chemare în judecată neavând nicio

înrâurire asupra soluțiilor ce s-ar pronunța în celelalte cereri.

Împrejurarea

că același eveniment, respectiv accidentul de circulație, a

reprezentat cauza pentru formularea aceleiași cereri de chemare în

judecată, nu poate avea drept consecință determinarea valorii

obiectului dedus judecății prin cumularea tuturor pretențiilor recurenților-reclamanți,

devreme ce, raportul juridic dintre fiecare recurent-reclamant în parte și

intimata-pârâtă este distinct, solicitarea de acordare a

despăgubirilor întemeindu-se pe suferința morală și

prejudiciul material pe care le-au suportat fiecare dintre recurenții-reclamanți

ca urmare a accidentului auto.

Față

de cele anterior arătate, Înalta Curte apreciază că nu pot fi

primite susținerile formulate de către

recurenții-reclamanți, prin punctul de vedere cu privire la raportul

asupra admisibilității în principiu a recursului, în sensul că valoarea

obiectului cererii de chemare în judecată nu poate fi divizată

și trebuie reținută în mod global.

Analizând

legalitatea căii de atac și din perspectiva dispozițiilor art. 99

C. proc. civ., potrivit cărora când reclamantul a sesizat instanța cu

mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte sau pe cauze

diferite, competența se stabilește în raport de valoarea sau,

după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte,

iar în situația existenței mai multor capete principale de cerere,

întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze

diferite, dar aflate în strânsă legătură, deduse

judecății prin aceeași cerere de chemare în judecată,

instanța competentă se determină în funcție de

pretenția care atrage competența instanței de grad mai înalt;

or, din conținutul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost

precizată, se constată că niciunul dintre recurenții-reclamanți

nu a solicitat despăgubiri morale sau materiale care să

depășească pragul valoric de 1.000.000 lei.

Cu privire afirmațiile

recurenților-reclamanți referitoare la autoritatea de lucru judecat a

celor constatate de către instanța de apel prin Decizia nr. 672 din

data de 15 septembrie 2016, pronunțată în cauză, în sensul

că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în

pretenții prin care solicită obligarea societății pârâte la

plata sumei totale de 720.000 euro (pagina 2 alin. (4) din decizia

menționată), se constată că acest aspect a fost

reținut de către instanța de apel în contextul sintetizării

considerentelor avute în vedere de Tribunalul Mureș la pronunțarea

sentinței apelate.

În plus, se observă

că, potrivit dispozițiilor cuprinse în Titlul IIII cap. I, Secțiunea

a II-a C. proc. civ., valoarea obiectului cererii se stabilește raportat

la cele menționate prin cererea introductivă de instanță

(precizată și completată, dacă este cazul), iar

instanțele de fond și cea de apel, atunci când au analizat cererea

recurenților-reclamanți, au identificat în mod defalcat

pretențiile acestora, astfel cum au fost ele menționate în cererea de

chemare în judecată.

Se constată

că instanța de apel, atunci când a analizat pe fond acțiunea

recurenților-reclamanți, în cuprinsul deciziei atacate prin prezenta

cale de atac (pag. 2-3 din Decizia nr. 834 din data de 10 noiembrie 2016), a

reținut pretențiile acestora astfel cum au fost indicate în cererea

de chemare în judecată, sumele reprezentând daunele morale fiind

identificate individual pentru fiecare dintre recurenții-reclamanți.

Astfel

că, în raport de cele anterior arătate, nici aceste apărări

ale recurenților-reclamanți nu pot fi reținute.

Totodată,

se are în vedere și că art. 457 alin. (2) C. proc. civ.

statuează că mențiunea inexactă din cuprinsul

hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are

niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută

de lege.

Prin urmare,

cele menționate în cuprinsul dispozitivului deciziei pronunțate de

către Curtea de Apel Timișoara, în sensul că hotărârea este

supusă recursului în termen de 30 de zile de la comunicare, nu poate

deschide părților calea unei căi de atac pe care legea nu o

prevede.

Față

de cele menționate, din coroborarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct.

4 C. proc. civ. cu art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 rezultă că Decizia

civilă nr.

834

din data de 10 noiembrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția

a II-a civilă

, nu poate fi supusă recursului, fiind

pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării unui

apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului, aceasta

fiind, așadar, o hotărâre definitivă.

Analizând

cauza și din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este

reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, se constată că

, învestită

cu constatarea unei încălcări a prevederilor art. 6 alin. (1) din

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, în cauza Trif contra României,

instanța de contencios european a reiterat că dreptul de acces la

instanță nu este absolut, fiind susceptibil de limitări; acestea

sunt permise, în particular, în cazul respectării condițiilor de

admisibilitate ale căii de atac formulată pe motive de drept, cum

este cazul recursului, din moment ce, prin natura sa, acesta reclamă o

reglementare din partea statului care beneficiază în acest scop de o

anumită marjă de apreciere.

Raportat la

soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând

dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora „În cazul în

care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se

anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va

cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și

analiza motivelor de casare,” analiza criticilor de nelegalitate invocate prin

cererea de recurs nu se poate realiza.

Pentru

considerentele sus-menționate, Înalta Curte, în aplicarea

dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamanții B., C., D., E., F., G.

și A. împotriva Deciziei nr. 834 din 10 noiembrie 2016 a Curții de

Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Fără

nicio cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 12 mai 2017.