ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 218/2017
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 218/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr.
218/RC/2017
Asupra cauzei
penale de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 2419
din 21 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Medgidia, secția
penală, în Dosarul nr. x/256/2010, s-au hotărât următoarele:
În temeiul art.
386 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei pentru
care a fost trimis în judecată inculpatul A., din infracțiunea de
delapidare prev. de art. 215
1
C. pen. din 1969, în infracțiunea
de delapidare în formă continuată, prev. de art. 215
1
alin.
(1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969.
În temeiul art.
386 C. proc. pen. raportat la art. 5 C. pen., s-a respins, ca neîntemeiată,
cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice dată faptei,
din infracțiunea de delapidare prev. de art. 215
1
C. pen. din
1969, în infracțiunea de gestiune frauduloasă prev. de art. 242 alin.
(1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.
În temeiul art.
215
1
alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
din 1969 și art. 5 C. pen, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1
an închisoare pentru comiterea infracțiunii de delapidare, în formă
continuată.
În temeiul art.
81 C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea condiționată a
executării pedepsei inculpatului pe durata unui termen de încercare de 3
ani, calculat conform art. 82 C. pen. din 1969.
În temeiul art.
359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor
art. 83 și 84 C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării
condiționate a executării pedepsei.
În temeiul art.
71 C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prev. de art. 64
alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969.
În temeiul art.
71 alin. (5) C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea executării pedepsei
accesorii pe durata suspendării executării pedepsei închisorii.
Pe
latură civilă, s-a admis, în parte, acțiunea civilă
formulată de părțile civile Parohia Băneasa și C. (Altinum
Oltina) prin B..
În temeiul art.
19, 20 și 397 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ. s-a dispus
obligarea inculpatului A. la plata sumei de 88.791,06 lei către Parohia
Băneasa și a sumei de 5.135,22 lei către C. (Altinum Oltina),
prin B., cu titlu de despăgubiri materiale.
În temeiul art.
398 raportat la art. 274 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei
de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva
hotărârii instanței de fond au declarat apel Parchetul de pe
lângă Judecătoria Medgidia, inculpatul A., precum și
părțile civile C. și B..
Prin Decizia penală
nr. 1076/P din 27 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel
Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și
de familie, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe
lângă Judecătoria Medgidia, inculpatul A. și părțile
civile B. și C. împotriva sentinței penale nr. 2491/P din 21
octombrie 2015 a Judecătoriei Medgidia, dispunându-se obligarea
apelanților la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva
deciziei penale susmenționate a declarat recurs în casație inculpatul
A.
Prin cererea
de recurs în casație (înregistrată la data de 13 ianuarie 2017) recurentul
inculpat a invocat cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și
14 C. proc. pen.
În
argumentarea primului caz de recurs în casație, inculpatul a susținut
că faptele pentru care a fost condamnat în cauză, fiind
săvârșite în calitate de preot paroh, au fost supuse
judecății, în anul 2010, Consistoriului Metropolitan care, prin
Hotărârea nr. 18 din 25 mai 2010, a constatat „cu autoritate de lucru
judecat” că nu se face vinovat de prejudicierea celor două
unități de cult constituite părți civile.
A mai
arătat că, raportat la considerentele Deciziilor Curții
Constituționale nr. 640/2008 și nr. 842/2011, în cuprinsul
cărora se arată că preoții nu sunt funcționari,
aceștia având o misiune de credință liber asumată și
propriile instanțe de judecată, nu poate fi subiect activ al infracțiunii
de delapidare întrucât nu este funcționar.
Totodată,
a menționat că, deși a solicitat sesizarea Completului pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei
Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării
problemei de drept dacă preotul/parohul și/sau protoiereul, trimis în
judecată sub acuzația săvârșirii infracțiunii de
delapidare prevăzută de art. 215
1
alin. (1) C. pen.
anterior, se încadrează în categoria funcționarilor publici
prevăzuți de art. 175 alin. (1) lit. b) teza II-a sau în categoria
funcționarilor publici prevăzuți de art. 175 alin. (2) C. pen.,
Curtea de Apel Constanța a respins solicitarea, în mod nejustificat.
În
argumentarea celui de al doilea caz de recurs în casație, inculpatul a
susținut că a fost condamnat pentru încălcarea unor acte normative
care nu erau în vigoare la data săvârșirii presupuselor fapte.
Totodată,
a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra
neconcordanțelor evidențiate de materialul probator administrat în
cauză.
Prin cererea
completatoare depusă la data de 20 ianuarie 2017, inculpatul a adus
precizări primului motiv de recurs în casație, susținând, în
esență, că, potrivit dispozițiilor art. 215
1
C.
pen. anterior, subiectul activ al infracțiunii de delapidare este un
funcționar, calitate pe care preoții nu o dețin întrucât,
potrivit Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii
Ortodoxe Române, activitatea preotului se circumscrie noțiunii de misiune
pastorală și nu se desfășoară în limitele și
cadrul normativ al unor raporturi juridice de serviciu. Astfel spus,
raporturile dintre personalul clerical și cult sunt relații de
slujire și de misiune liber asumată, care sunt total diferite de
raporturile de serviciu reglementate prin Legea nr. 188/1999.
A mai
arătat că în considerentele sentinței de condamnare se face
referire, în mod nejustificat, la dispozițiile Statutului pentru organizarea
și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române recunoscut prin H.G. nr. 53/2008,
întrucât, în raport cu data săvârșirii faptelor, îi sunt opozabile
dispozițiile vechiului Statut pentru organizarea și funcționarea
Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Decretul Marii Adunări
Naționale nr. 233/1949.
În final, a
arătat că pentru faptele deduse judecății a fost cercetat
și de instanțele bisericești, respectiv de Consistoriul Metropolitan,
singurul organ jurisdicțional în materia delictelor comise de personalul
clerical, iar pentru pretinsul delict împotriva sa s-a pronunțat o
hotărâre de transfer în altă eparhie. Or, atâta vreme cât a comis un
delict sau o abatere disciplinară de la normele canonice, nu-i poate fi
imputată aceeași faptă, sub formă de infracțiune,
potrivit normelor de drept laic.
Prin
încheierea din 7 aprilie 2017, Înalta Curte de Casație și
Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație
formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1076/P din 27
octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția
penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, și a
trimis cauza completului 10, în compunere de 3 judecători.
Pentru a se
pronunța în acest sens, Înalta Curte a constatat că argumentele
prezentate de inculpatul A. în susținerea primului caz de recurs în
casație invocat, se circumscriu în conținut dispozițiilor art. 438
alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., „inculpatul a fost condamnat pentru o
faptă care nu este prevăzută de legea penală”,
condiția de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit.
c) din C. proc. pen., fiind îndeplinită.
În ceea ce
privește cel de al doilea caz de recurs în casație invocat în cerere,
respectiv, art. 438 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., s-a constatat că
acesta a fost abrogat prin art. 102 pct. 267 din Legea
nr. 255/2013
,
începând cu
01 februarie 2014, motiv pentru care acesta nu poate face obiectul analizei
îndeplinirii condiției prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C.
proc. pen.
În
consecință, în limitele menționate, constatând că cererea
de recurs în casație formulată de inculpatul A. este introdusă
în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile
prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen.,
Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis-o, în
principiu, și a dispus trimiterea cauzei completului 10, în compunere de 3
judecători.
Cu ocazia
dezbaterilor, recurentul inculpat a reiterat criticile formulate în scris,
arătând că nu este vinovat de săvârșirea infracțiunii
de delapidare, întrucât ceea ce i se impută este un delict canonic,
reținut ca atare în Statutul Bisericii Ortodoxe Române.
De asemenea,
a susținut că nu putea avea calitatea de subiect activ al
infracțiunii de delapidare, întrucât preotul nu este funcționar
public. În opinia sa, preotul nu deține această calitate, nu
există un raport de serviciu între preotul care are o misiune de slujire
liber asumată conform Statutului Bisericii Ortodoxe Române și nici nu
se poate încadra în dispozițiile Legii nr. 188/1999, întrucât nu are
atribuțiile conferite și reglementate de această lege.
Astfel, a
apreciat că, în mod greșit, s-a reținut calitatea de
funcționar în înțelesul legii penale dar raportat la noul Statut al
Bisericii Ortodoxe Române. Conform vechiului statut, preotul nu administra
averea bisericească, ci epitropul numit de Consiliul eparhial. A mai ai
arătat că în parohie, Consiliul parohial era cel care gestiona
patrimoniul bisericii, iar în protoierie, exista un contabil.
Examinând
recursul în casație formulat de inculpatul A., Înalta Curte de
Casație și Justiție, în baza actelor și lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Preliminar,
examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că
potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară
de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în
autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în
cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de
nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi
de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității
hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447
din același cod, pe calea recursului în casație instanța
verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice
chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel,
intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței
învestită cu judecarea recursului în casație.
În
același sens, se constată că fiind reglementat ca o cale
extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între
principiul legalității și principiul respectării
autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează
numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și
numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca
pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător,
Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza,
orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul
le-a prevăzut în mod expres.
Instanța
de casație nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care
are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din
punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este
corespunzătoare.
Aceste
considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct.
7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării
dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este
prevăzută de legea penală”.
Acest caz de
casare vizează acele situații în care nu se realizează o
corespondență deplină între fapta săvârșită
și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie
datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus
condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de
tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită
dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în
ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului
constitutiv).
Prin urmare,
instanța de casație analizează doar dacă situația de
fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde
infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.
Aplicând
aceste considerații teoretice prezentei cauze, Înalta Curte apreciază
că recursul în casație declarat de inculpatul A. este neîntemeiat.
Analizând
susținerile recurentului, se constată că acestea se circumscriu,
în esență, următoarelor motive: inculpatul nu are calitatea
cerută subiectului activ al infracțiunii de delapidare, respectiv de
funcționar, pe de o parte, și de gestionar sau administrator, pe de
altă parte, iar fapta comisă de inculpat nu are caracter penal, ci
este un delict canonic, pentru care a fost judecat de organele
jurisdicționale bisericești conform Statutului pentru organizarea
și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române.
Cu privire la
criticile recurentului inculpat referitoare la lipsa calității sale
de funcționar la data săvârșirii faptei, instanța
constată că acestea sunt nefondate, în cauză fiind incidente
dispozițiile art. 147 rap. la art. 145 C. pen. anterior.
Preparator,
se constată că potrivit art. 215
1
din C. pen. anterior, se
incriminează „însușirea, folosirea sau traficarea de către un
funcționar, în interesul său sau pentru altul de bani, bunuri sau
valori pe care le gestionează sau administrează”.
Conform alin.
(1) al art. 147 C. pen. anterior „prin funcționar public se înțelege
orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu,
indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură,
retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care
se referă art. 145”, iar în alin. (2) se prevede că „prin
funcționar se înțelege persoana menționată la alin. (1),
precum și orice salariat care exercită o însărcinare în
serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel
alineat”.
Astfel, art. 145
C. pen. anterior prevede că „prin termenul de public se înțelege tot
ce privește autoritățile publice, instituțiile publice,
instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea,
folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de
interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt
de interes public”.
Potrivit art.
186 din Decretul nr. 233/1949 privind Statutul pentru organizarea și
funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, „
parohiile,
protopopiatele, mânăstirile, episcopiile, mitropoliile și patriarhia,
sunt persoane juridice de drept public”.
Totodată, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948 privind
regimul general al cultelor religioase, „cultele religioase recunoscute sunt
persoane juridice”.
În
consecință, raportat la dispozițiile legale anterior menționate,
contrar opiniei apărării, se constată că inculpatul are
calitatea prevăzută de lege cu privire la săvârșirea
infracțiunii de delapidare pentru care acesta a fost condamnat.
În ceea ce
privește susținerea acestuia că noua reglementare cuprinsă
în art. 295 C. pen. modifică definiția infracțiunii de
delapidare sub aspectul subiectului activ, norma legală evocând
noțiunea de funcționar public, nicidecum cea de funcționar,
Înalta Curte o apreciază neîntemeiată.
Conform art. 308
C. pen., dispozițiile art. 295 privitoare la funcționarii publici se
aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de
către sau în legătură cu persoanele care exercită,
permanent sau temporar, cu sau fără remunerație, o
însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice din
cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C. pen. ori în cadrul oricărei
persoane juridice.
Or, se
constată că inculpatul are calitatea de funcționar inclusiv
potrivit dispozițiilor legii penale în vigoare.
Calitatea de
funcționar se analizează prin raportare la definiția dată
noțiunii în C. pen., nu la dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind
statutul funcționarilor publici, astfel cum a susținut inculpatul. În
înțelesul legii penale, după cum s-a arătat în considerentele Deciziei
nr. 5 din 28 februarie 2017 a Înaltei Curții de Casație și
Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
noțiunea de funcționar are o semnificație mai largă decât
aceeași noțiune din dreptul administrativ datorită atât
caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte
socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de
apărare a patrimoniului și de promovare a intereselor
colectivității impun o mai bună ocrotire prin mijloacele
dreptului penal.
Decizia
Curții Constituționale nr. 640/2008 invocată de recurent nu are
aplicabilitate în speță și nu invocă, după cum
susține acesta, lipsa calității de funcționar a preotului.
Se
constată că prin decizia menționată, Curtea
Constituțională a respins
excepția
de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 din Legea
nr.
489/2006
privind libertatea religioasă
și regimul general al cultelor, reținând în considerente că
disciplina internă a unui cult este reglementată prin acte juridice
specifice, adecvate desăvârșirii rolului spiritual, iar
instanțele de judecată nu sunt competente să exercite
funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase
pentru acte de încălcare a disciplinei interne.
Deosebit de aceasta, Curtea a mai constatat că dispozițiile alin.
3 al art. 26 instituie garanția liberului acces la justiție pentru
membrii clerului, în cazul contravențiilor și infracțiunilor, adică
în cazul săvârșirii unor acte antisociale, stabilite prin norme
generale, textul criticat îndeplinind cerințele de
constituționalitate.
Or, se constată că susținerea recurentului este
eronată, în condițiile în care critica de neconstituționalitate
a autorului excepției viza existența în cadrul cultelor a organelor
proprii de judecată pentru probleme de disciplină internă, ce
privează în mod discriminatoriu personalul cultelor de dreptul de acces la
justiție, drept al cărui exercițiu este restrâns cu încălcarea
Constituției.
Motivul de recurs invocat de inculpat excede obiectului excepției
analizate în decizia Curții Constituționale, iar soluția
pronunțată este contrară celor susținute în cadrul
prezentei cauze.
În ceea ce privește
Decizia nr. 842/2011 a Curții
Constituționale, decizie invocată în același sens de către
recurent, se constată că nu are legătură cu obiectul
cauzei, prin aceasta dispunându-se respingerea, ca neîntemeiată, a
excepției de neconstituționalitate a
dispozițiilor
art. 237 alin. (1) lit. b) și alin. (7) din Legea nr.
31/1990
privind
societățile comerciale.
În ceea ce
privește critica privind lipsa calității de gestionar sau
administrator a preotului paroh sau protopop, raportat la prevederile legale
incidente la data comiterii faptei din prezenta cauză, Înalta Curte o
apreciază, de asemenea, neîntemeiată.
Preliminar,
se constată că prin sentința penală s-a reținut
că inculpatul și-a însușit din gestiune sume de bani.
Totodată, s-a mai reținut că inculpatul a gestionat bunurile
bisericii, ale D. și C. și și-a însușit sume de bani pe
care le gestiona. Pe cale de consecință, instanța de fond a
reținut calitatea de gestionar a inculpatului A.
De asemenea,
instanța de apel a statuat, cu caracter definitiv, că probele
administrate în cauză dovedesc cu certitudine că sumele de bani
gestionate de inculpat au fost însușite de acesta în perioada în care a
fost preot paroh cu atribuții de administrare a mijloacelor financiare
primite în calitate de preot paroh și protoiereu al C. În considerentele
deciziei, s-a mai reținut că inculpatul a fost singura persoană
care a gestionat sumele de bani ale D. și protoieriei (fiind cel care a efectuat
încasările și plățile).
În raport de
situația de fapt reținută de instanțele ordinare, Înalta
Curte apreciază că fapta pentru care s-a dispus condamnarea
inculpatului A. întrunește elementele de tipicitate prevăzute de
norma de incriminare a art. 215
1
din C. pen. anterior, infracțiune
ce are corespondent în prevederile art. 295 C. pen. în vigoare.
În acest
sens, se constată că este gestionar, conform art. 1 alin. (1) din
Legea nr. 22/1969, acel angajat al unei persoane juridice care are ca
atribuții principale de serviciu primirea, păstrarea și
eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința sau
deținerea, chiar temporară, a acesteia. Sunt considerate bunuri,
potrivit art. 2 din același act normativ, bunurile materiale, mijloacele
bănești sau orice alte valori. De altfel, după cum s-a
arătat în doctrina și literatura de specialitate, poate fi subiect
activ al infracțiunii de delapidare și un gestionar de fapt,
respectiv persoana care îndeplinește în fapt atribuțiile principale
de serviciu ale unui gestionar de drept.
Or, așa
cum s-a arătat și în decizia penală atacată, instanța
de apel a reținut că inculpatul are calitatea de gestionar în
accepțiunea Legii nr. 22/1969.
De asemenea,
în sensul legii penale, administratorul are ca atribuții de serviciu
încheierea de acte de dispoziție cu privire la bunurile persoanei juridice
sau de a administra aceste bunuri. Uneori, administratorul poate apărea în
postura de gestionar de fapt, atunci când efectuează acte specifice
gestiunii.
În
considerentele deciziei atacate, curtea a reținut faptul că, în
funcțiile deținute, inculpatul era administratorul averii parohiale.
Împrejurarea
că instanțele ordinare s-au raportat la dispozițiile legale în
vigoare și nu la cele incidente la momentul comiterii faptei de către
inculpat nu poate conduce la admiterea recursului declarat de inculpat, în
condițiile în care inculpatul avea atribuții de administrare, atât
potrivit reglementărilor în vigoare, cât și vechilor
reglementări în materie.
Efectuând, în
drept, propriul demers analitic, instanța de recurs constată că,
potrivit art. 47 din Decretul nr. 233/1949 privind Statutul pentru organizarea
și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, parohul „
în orânduirea administrativă este
conducătorul administrației parohiale și organ executiv al
adunării parohiale și al consiliului parohial”, printre
atribuțiunile și obligațiile acestuia fiind enumerate, în art. 48
din Statut următoarele activități: „controlează
administrarea averii bisericești, instituțiilor culturale și
fundaționale bisericești din parohie” - lit. g), respectiv
„întocmește și ține la zi inventarul averii parohiale” - lit. h).
Conform art. 171 din
Statutul pentru organizarea și
funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (Decretul nr. 233/1949),
„dobândirea, înstrăinarea, grevarea și administrarea averii
bisericești, precum și controlul ierarhic și verificarea
gestionară se vor face după normele ce se vor stabili printr-un
regulament special, întocmit de Adunarea Națională
Bisericească”.
Astfel, potrivit art. 8 al Regulamentului pentru Administrarea Averilor
Bisericești întocmit de Adunarea Națională Bisericească
și aprobat de Ministerul Cultelor prin Decizia nr. 32/234 din data de 29
septembrie 1950, averea Protoieriei se administrează de protopop.
Totodată, prin Statut s-a stabilit, în sarcina protopopului, prin art.
72, ca și atribuțiuni ale acestuia avizarea „asupra tuturor
lucrărilor organelor parohiale” și îndeplinirea oricăror alte
atribuțiuni ce-i vor fi date de organele eparhiale și prin art. 73
că acesta „îndeplinește sarcinile publice ce-i sunt atribuite prin
legile, regulamentele și dispozițiunile în vigoare”.
În raport de cele arătate anterior, se constată că
susținerile recurentului inculpat în sensul că, în funcțiile
deținute, nu avea atribuții de administrare sau gestionare sunt nefondate.
De altfel, relații privind atribuțiile pe care inculpatul A.
le avea în calitate de preot paroh și protopop, prin raportare la
dispozițiile legale incidente, menționate anterior, au fost înaintate
instanței de fond, Judecătoria Medgidia, de către Patriarhia
Română - B. (fila 21). Totodată, în relațiile înaintate de
aceeași instituție organelor de urmărire penală, sunt
menționate expres îndatoririle inculpatului A. ca administrator al
bunurilor parohiale, precum și atribuțiile sale în calitate de protopop,
respectiv aceea conform căreia „coordonează, supraveghează
și răspunde de activitatea Cancelariei administrative” (fila 15 dup).
În ceea ce
privește motivul de recurs invocat de inculpat în sensul că fapta
comisă nu are caracter penal, ci este un delict canonic, Înalta Curte îl
apreciază, de asemenea, nefondat.
Cauza
penală pendinte nu are ca obiect misiunea preotului paroh de
„conducător sufletesc al credincioșilor din parohie” ci funcția
deținută „în orânduirea administrativă”. În această din
urmă calitate, inculpatul și-a însușit sume de bani din averea
bisericească, după cum s-a stabilit cu titlu definitiv prin decizia
penală atacată, situația de fapt și interpretarea
probatoriului care au condus la stabilirea acestei stări de fapt
nemaiputând face obiectul cenzurii instanței de recurs.
Din
interpretarea dispozițiilor cuprinse în Partea II, cap. IV - Disciplina
clerului din Decretul nr. 233/1949 privind Statutul pentru organizarea și
funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, rezultă că sunt supuse
organelor disciplinare și de judecată „chestiunile pur
bisericești”, aceste organisme neputându-se substitui organelor judiciare
în cazul comiterii unor fapte cu caracter penal.
Mai mult,
potrivit art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă
și regimul general al cultelor, dispoziții legale în vigoare la
momentul efectuării cercetărilor în prezenta cauză, organele
proprii de judecată religioasă au competență doar în ceea
ce privește problemele de disciplină internă. Existența
acestor organisme nu înlătură aplicarea legislației cu privire
la contravenții și infracțiuni în sistemul jurisdicțional.
În
consecință, se constată că susținerile recurentului
inculpat nu se circumscriu cazului de casare invocat.
Având în
vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct.
1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va
respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A.
împotriva Deciziei penale nr. 1076/P din 27 octombrie 2016 pronunțată
de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze
cu minori și de familie.
În temeiul art.
275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de
200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Conform art. 275
alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului
desemnat din oficiu în cuantum de 65 lei se va plăti din fondul
Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei
penale nr. 1076/P din 27 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel
Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și
de familie.
Obligă
recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare
către stat.
Onorariul parțial
cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 65 lei se
plătește din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 29 mai 2017.