ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2122/2016

HOTĂRÂRE

08.11.2016

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2122/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2122/2016

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/3/2016 din data de 5 februarie 2016, reclamanta Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea pârâtei la plata sumei de 642.938 lei prejudiciu.

În motivarea acțiunii formulate, reclamanta a arătat, în esență, că recuperarea prejudiciului este dispusă în urma unui control de către Curtea de Conturi. Pentru recuperarea sumei, s-a efectuat un control de către Biroul Corp Control, stabilindu-se că mai mulți salariați sunt vinovați de producerea prejudiciului în valoare de 1.223.014 lei. Printre salariații responsabili se află și pârâta A., care la data producerii prejudiciului ocupa funcția de Director al Sucursalei Someș-Criș A.N.I.F. RA care se face vinovată pentru producerea prejudiciului în valoare de 642.938 lei, reprezentând cota-parte din totalul valorii prejudiciului, stabilită în raport de drepturile salariale cuvenite acesteia la data constatării prejudiciului, în baza art. 255 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii. Astfel, această sumă a fost stabilită, potrivit art. 255 alin. (2) C. muncii, proporțional cu salariul net al persoanei responsabile la data producerii pagubei și în raport cu constatările Curții de Conturi a României prin Decizia nr. 8 din 07 ianuarie 2014.

Prin sentința civilă nr. 5210 din 23 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a mstanței, invocată de pârâtă prin întâmpinare, fiind declinată competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Instanța a reținut că între părțile din prezenta cauză s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 7 din 28 decembrie 2011. Potrivit acestuia, deși la rubrica „angajator” figurează Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, aceasta este identificată după sediul său, aflat în Oradea, jud. Bihor, S-a mai reținut că acest contract este asumat de Directorul Filialei Județene Bihor, iar ștampila aplicată pe acest contract este, de asemenea, tot a Filialei. Mai mult decât atât, actele adiționale la acest contract de muncă, sunt încheiate cu Filiala în calitate de angajator. Astfel, ca angajator în prezentul raport juridic de muncă este Filiala, iar nu Agenția. Acțiunea însă a fost promovată prin Agenție în lipsa personalității juridice a Filialei, fapt ce o lipsește de capacitate de folosință.

În aceste condiții, tribunalul a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 în sensul că, în speță, competența revine instanței de Ia sediul reclamantei, Filiala Bihor.

Prin sentința civilă nr. 565/LM din data de 16 septembrie 2016, Tribunalul Bihor, secția l civilă, a admis, la rândul său, excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de reclamantă la primul termen de judecată, fiind declinată competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Constatând ivit conflictul negativ de competență, instanța a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, spre competentă soluționare, dispunând, din oficiu, suspendarea cauzei.

Instanța a reținut că, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, coroborat cu disp. art. 210 din Legea nr. 262/2011, competența de soluționare a prezentului litigiu revine tribunalului în a cărei rază teritorială își are sediul partea reclamantă.

Cum, în speță, calitatea de reclamantă o are Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare cu sediul în București, sector 4, instanța a reținut că revine Tribunalului București competența de soluționare a pricinii.

Analizând conflictul negativ de competență, cu a cărui soluționare a fost învestită, în temeiul art. 133 și urm. C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte reține că, în speță, reclamanta Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare a promovat o acțiune în răspundere patrimonială, întemeiată pe dispozițiile art. 254 și urm. C. muncii, prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia Ia plata sumei de 642.938 lei, ca urmare a prejudiciului material cauzat reclamantei în legătură cu modul de îndeplinire a competențelor ce i-au revenit în calitate de conducător al Filialei Bihor a Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare.

Față de calificarea litigiului promovat ca fiind un conflict de muncă, în sensul dispozițiilor art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social și de calitatea de reclamant a angajatorului, Înalta Curte constată că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 269 C. muncii (anterior art. 284 C. muncii), în forma în vigoare începând cu data de 1 martie 2003.

Potrivit dispozițiilor art. 269 C. muncii

„(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.

Se constată că, prin dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, norma specială intrată în vigoare ulterior C. muncii, potrivit cărora „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul” s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii.

Astfel, art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează un caz de competență alternativă, de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului, angajatul fiind cel care are dreptul de a alege între instanțe deopotrivă competente.

În consecință, pentru cazul în care angajatorul este reclamant, sunt aplicabile dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, competența aparținând instanței de la sediul angajatorului.

Înalta Curte constată că, în cauză, calitatea de reclamant o are, conform cererii introductive de instanță, Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, cu sediul în București, sectorul 4, aceasta fiind și partea cu care pârâtul din prezenta cauza a încheiat contractul individual de muncă, chiar dacă activitatea ce face obiect al contractului s-a desfășurat la Filiala Bihor, iar contractul a fost semnat de directorul respectivei filiale.

Se mai reține că, în temeiul art. 1 din O.U.G. nr. 82/2011 privind unele măsuri de organizare a activității de îmbunătățiri funciare, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 199/2012, Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare funcționează ca instituție publică cu personalitate juridică în domeniul amenajărilor de îmbunățiri funciare, iar în temeiul art. 1 alin. (3) din actul normativ citat „Agenția are în structură o unitate centrală și filiale fără personalitate juridică”.

În consecință, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 62/2011, în cauză revine competența teritorială de soluționare a cauzei instanței de la sediul reclamantului Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare din București, sectorul 4, respectiv Tribunalului București, prin secția specializată în materia litigiului de față.