ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 786/2017

Materializarea dezechilibrului între prestații (creșteri semnificative ale cursului de schimb valutar) la un moment ulterior încheierii contractului este de natură să înlăture caracterul abuziv al unei clauze în condițiile în care consumatorul nu putea să prevadă această situație, în timp ce vânzătorul sau furnizorul avea obligația și/sau posibilitatea să o prevadă.

Poate fi analizată o acțiune grefată pe legislația privind protecția consumatorilor (cu referire la încălcarea obligației de informare anterior încheierii contractului, produse defectuoase, practici comerciale incorecte) prin invocarea principiului nominalismului monetar - reglementat în cuprinsul art. 1578 și urm. C. civ. de la 1864.

Poate fi considerat contractul de credit un serviciu/produs care în cazul în care se demonstrează că este defectuos să facă aplicabile prevederile art. 17 din Codul Consumului și art. 12 și 15 din O.G. nr. 21/1992 și, implicit, obligația de reparare sau înlocuire a produselor.

Poate fi considerată răspunderea unui profesionist pentru comercializarea produse de creditare defectuoase/toxice drept o răspundere obiectivă, atrasă de producerea riscului, fără a fi nevoie de culpa băncii. La același termen s-a depus și o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare referitoare la interpretarea dispozițiilor Directivei Consiliului 93/13/CEE: 1. Art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract poate include și situația în care, pe parcursul derulării unui contract cu executare succesivă, prestația consumatorului devine excesiv de oneroasă comparativ cu momentul încheierii contractului din cauza unor schimbări semnificative ale cursului de schimb valutar, schimbare pe care consumatorul nu putea să o prevadă, dar pe care vânzătorul sau furnizorul avea obligația și/sau posibilitatea să o prevadă în activitatea sa. 2. În accepțiunea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, prin caracterul clar și inteligibil al unei clauze contractuale trebuie să se înțeleagă că respectiva clauză contractuală trebuie să prevadă doar motivele care au stat la baza includerii acestei clauze în contract și mecanismul său de funcționare sau trebuie să prevadă și toate consecințele sale posibile în funcție de care prețul plătit de consumator poate varia, cum ar fi riscul de curs valutar. 3. În interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, sintagma "nu creează obligații pentru consumator" poate fi interpretată în sensul în care, în cazul unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților apărut ca urmare a evoluției cursului de schimb valutar, este permis instanței naționale să înlăture din sarcina consumatorului obligația de a plăti în integralitate surplusul de monedă pretins de vânzător sau furnizor ca efect al producerii riscului valutar, impus acestuia printr-o clauză neclară. 4. În interpretarea art. 5 din Directiva 93/13, referitor la cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, o astfel de îndoială se poate întinde și asupra monedei unui contract, atunci când vânzătorul sau furnizorul își execută prestația într-o monedă, însă pretinde consumatorului executarea contraprestației sale într-o altă monedă.

Să se stabilească dacă art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că termenii "obiectul principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de-o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de credit încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu făcut obiectul unei negocieri individuale, în temeiul căreia, pentru restituirea ratelor împrumutului, debitorul este obligat să suporte exclusiv "riscul valutar", constând în potențialul efect negativ constând în creșterea obligației lunare de plată generată de fluctuația ratelor de schimb valutar și pe care l-ar avea de suportat ca urmare a contractării creditului și a rambursării plății sumelor în baza contractului de credit într-o altă monedă decât moneda națională a României.

Din perspectiva art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, dacă o clauză referitoare la cursul valutar nu este scutită de la aprecierea caracterului abuziv, se poate considera că aceasta îndeplinește criteriile bunei-credințe, echilibrului și transparenței prevăzute de directivă, permițând consumatorului să poată prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele care decurg din aceasta în ceea ce îl privește.

Poate fi paralizată o acțiune grefată pe protecția consumatorilor (Directiva 93/13/CEE) prin invocarea principiului nominalismului monetar - reglementat în cuprinsul art. 1578 și urm. C. civ. de la 1864.

Din perspectiva Directivei 93/13/CEE, se poate considera că obligația băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează exclusiv condițiile de creditare, respectiv, dobânzile, comisioanele, garanțiile puse în sarcina împrumutatului, posibilitatea aprecierii sau deprecierii unei monede străine neputând fi inclusă în această obligație. În subsidiar, apelantul a solicitat, în temeiul art. 413 alin, (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății cauzei până la soluționarea Cauzei C-186/16 aflată pe rolul CJUE, prin care au fost adresate Curții de către Curtea de Apel Oradea, într-un dosar similar, trei întrebări ce au înrâurire și asupra cauzei de față. Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin încheierea de la termenul din 28 iunie 2016, a respins cererile apelantului, de sesizare CJUE și ÎCCJ ca neîntemeiate. A suspendat judecata apelului formulat de apelantul A. împotriva Sentinței civile nr. 7.369 din 24 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea de către CJUE a cauzei C-186/16 privind pe Andriciuc și alții. În fundamentarea acestei soluții instanța a reținut, în ceea ce privește cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, că, în speță, chestiunile de drept supuse atenției privesc acte normative mai vechi, care au mai fost anterior analizate, de instanțe, în mod neunitar, astfel că scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins. Cu privire la cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție instanța a apreciat că nu pot fi acceptate întrebările 6 și 7 întrucât vizează tocmai dispoziții legale naționale, că pentru întrebarea nr. 4 norma este clară și că pentru întrebările 1, 2 corelate cu întrebările 8 și 5 Curtea susține că instanța europeană a fost deja sesizată cu aceste întrebări. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs recurenta-pârâtă C. SA - fostă B. SA care a solicitat desființarea încheierii atacate și trimiterea cauzei către instanța competentă în soluționarea apelului, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Critica adusă de recurenta-pârâtă deciziei recurate vizează faptul că încheierea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 413 C. proc. civ., în condițiile în care în cauză nu este îndeplinită cerința textului de lege în baza căruia a fost suspendată soluționarea apelului, în contextul în care CJUE nu urmează să statueze asupra niciunui drept, ci să emită o decizie preliminară interpretativă, având în vedere ca soluția dată de către CJUE nu este în strânsă legătură cu cauza dedusă judecății. Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta. Cu titlu prealabil este de reținut că invocarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - care sancționează aplicarea greșită a unei norme de drept material - este improprie întrucât criticile formulate în cadrul prezentului recurs vizează încălcarea de către instanța de apel a unei norme de procedură, sens în care controlul de legalitate al deciziei recurate se va exercita din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Pe fondul criticilor se constată că instanța de apel a dispus măsura suspendării judecății, cu respectarea cerințelor impuse de legiuitor în art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Aceasta întrucât oportunitatea măsurii suspendării a fost analizată din perspectiva identității chestiunii de drept existente între dosarul pendinte și cel cu nr. 186/16 aflat pe rolul CJUE în considerarea scopului urmărit de petentul apelant, reflectat în întrebările 1, 2, 5 și 8 pe de-o parte în respectarea principiului supremației dreptului Uniunii Europene față de dreptul național, consacrat de art. 148 din Constituție, de art. 5 C. civ., în aplicarea art. 4 C. proc. civ., iar pe de altă parte în eliminarea posibilității pronunțării unei hotărâri definitive care să fie în contradicție cu dreptul UE. Aserțiunea recurentei în sensul că în procedura reglementată de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene nu se statuează cu privire la nici un drept în favoarea persoanei nu poate fi primită. Aceasta întrucât evocatul text reglementează dreptul, respectiv obligația instanțelor naționale de a cere Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe cu titlu preliminar, în chestiuni de drept, hotărârea astfel pronunțată având caracter obligatoriu atât pentru instanța de trimitere cât și pentru celelalte instanțe ale statelor membre, instanțele care vor să dea o altă interpretare normelor europene deja analizate de CJUE având obligația să recurgă la procedura sesizării de divergență. Așadar, în speță soluția ce se va pronunța cu privire la chestiunea prejudicială ce urmează a fi analizată de CJUE în cadrul Dosarului nr. C-186/16 se va impune în mod obligatoriu din perspectiva chestiunilor de drept astfel examinate și în pricina de față. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că încheierea recurată nu poate fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.