ÎCCJ, Decizia nr. 15/2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

Completul competent sa judece recursul în interesul legii

Decizia nr. 15/2012                                                           Dosar nr. 12/2012

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 837 din 12/12/2012

Rodica Aida Popa - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului

Lavinia Curelea - președintele Secției I civile

Roxana Popa - președintele delegat al Secției a II-a civile

Ionel Barbă - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal

Corina Michaela Jîjîie - președintele Secției penale

Constantin Brânzan - judecător la Secția a II-a civilă

Marian Budă - judecător la Secția a II-a civilă

Elena Cârcei - judecător la Secția a II-a civilă

Adriana Chioseaua - judecător la Secția a II-a civilă

Mariana Cârstocea - judecător la Secția a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secția a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secția a II-a civilă, judecător-raportor

Mărioara Isailă - judecător la Secția a II-a civilă

Aurelia Motea - judecător la Secția a II-a civilă

Tatiana Gabriela Năstase - judecător la Secția a II-a civilă

Nela Petrișor - judecător la Secția a II-a civilă

Mirela Polițeanu - judecător la Secția a II-a civilă

Lucia Paulina Brehar - judecător la Secția a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secția a II-a civilă

Carmen Elena Popoiag - judecător la Secția I civilă

Nina Ecaterina Grigoraș - judecător la Secția I civilă

Viorica Lungeanu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Iuliana Rîciu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Florentina Dragomir - judecător la Secția penală

Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secția penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 12/2012 este legal constituit, conform dispozițiilor 330

6

alin. 1 din Codul de procedură civilă, modificat și completat prin Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011 și Legea nr. 60/2012, precum și ale art. 27

2

alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general la Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-șef-adjunct al Secției judiciare, Serviciul judiciar civil.

La ședința de judecată participă doamna Niculina Vrâncuț, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27

3

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind "interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, în ceea ce privește stabilirea caracterului politic al deportării și prizonieratului în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945".

După prezentarea referatului cauzei, Înalta Curte a constatat că nu sunt de examinat chestiuni prealabile sau excepții și a pus în dezbatere recursul în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că situațiile de prizonier de război și de deportare în fosta U.R.S.S. pe motive etnice, ca urmare a participării României la cel de-al Doilea Război Mondial, nu pot fi circumscrise unor măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, deoarece aceste măsuri nu au fost dispuse de statul român și nici nu se încadrează în perioada premisă prevăzută de lege.

Președintele completului de judecată, doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reținut dosarul în vederea pronunțării deciziei.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Obiectul recursului în interesul legii privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește stabilirea caracterului politic al deportării și prizonieratului în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.

În urma verificării jurisprudenței la nivelul întregii țări s-a constatat că interpretarea dispozițiilor legale mai sus indicate s-a realizat în mod diferit de către instanțele de judecată, ceea ce a condus la aplicarea lor diferită și la pronunțarea unor soluții neunitare.

2.1. Potrivit primei orientări jurisprudențiale, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu sunt măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

În susținerea acestei opinii, s-a arătat că, astfel cum rezultă din însuși titlul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, precum și din prevederile art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (1) ale legii menționate, acest act normativ are ca obiect de reglementare doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative pronunțate/dispuse după data de 6 martie 1945, până la data de 22 decembrie 1989.

Întrucât cele două măsuri analizate au fost luate anterior datei de 6 martie 1945, s-a considerat că ele nu se încadrează obiectiv și temporal în domeniul de aplicare a acestei legi, chiar dacă au continuat și după instaurarea regimului totalitar comunist.

Din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2), ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, s-a concluzionat că pentru ca o măsură administrativă să intre sub incidența Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este necesar ca aceasta să îndeplinească o dublă cerință: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziție față de regimul comunist totalitar, iar, pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliții sau securități în cadrul perioadei de referință a legii.

Ca atare, nu prezintă relevanță faptul că măsura deportării/prizonieratului s-a prelungit pe o perioadă ce depășește data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii, și nu la durata acesteia. Pe de altă parte, cele două măsuri administrative nu au fost dispuse de organele fostei miliții sau securități.

Astfel, s-a reținut că măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de trupele de ocupație sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil U.R.S.S., aflat sub armistițiu din 12 septembrie 1944, și ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944-6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie-noiembrie 1944 și până în ianuarie-februarie 1945, trupele sovietice de ocupație aflate pe teritoriul țării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani (cu excepția femeilor însărcinate, bătrânilor și copiilor), cetățeni români, valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestații în muncă. Contribuția statului român la punerea în aplicare a măsurii deportării a constat în identificarea etnicilor germani în localitățile ori reședințele de domiciliu. Ordinul de deportare sovietic a avut în vedere toți bărbații cu vârste între 17-45 ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani.

De asemenea, s-a reținut că și prizonieratul în fosta U.R.S.S. a fost rezultatul unor acțiuni militare, în contextul istoric al participării României la cel de-al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, au existat și alte acte normative care au stabilit reparații pentru persoanele ce au fost supuse acestor măsuri abuzive.

Astfel, prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, s-a reglementat acordarea unor drepturi pentru persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, persoanele constituite în prizonieri de partea sovietică după această dată ori care, fiind constituite ca atare, înainte de 23 august 1944, au fost menținute în captivitate după încheierea armistițiului.

În același sens, prin Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-au stabilit măsuri reparatorii pentru cetățenii români care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 au avut de suferit persecuții din motive etnice.

Aceste categorii de persoane nu se regăsesc în textul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, fapt ce s-a considerat că denotă intenția legiuitorului de a reglementa măsuri reparatorii exclusiv pentru consecințele represive dispuse de regimul politic imediat după data de 6 martie 1945, iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, motiv pentru care, în baza principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, aceste situații nu pot intra în sfera de reglementare a acestei legi.

2.2. Potrivit celei de-a doua orientări a practicii judiciare, deportarea la muncă în reconstrucția U.R.S.S. și prizonieratul de război sunt măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Instanțele au reținut că prin dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se face trimitere la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, iar acest din urmă act normativ prevede în mod expres, la art. 1 alin. (2), persoanele care au fost deportate în străinătate după data de 23 august 1944, care au fost constituite în prizonieri după această dată ori, fiind constituite ca atare, înainte de 23 august 1944, au fost reținute în captivitate după încheierea armistițiului.

Pe de altă parte, s-a reținut că Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Această interpretare ar rezulta și din modul în care au fost redactate prevederile art. 1 alin. (2) și (3) și art. 3 din lege, care trimit, prin enumerare, la rațiunile politice ce au stat la baza reglementării anumitor infracțiuni sau fapte fără caracter penal, condamnate sau sancționate de regimul comunist.

Ca atare, din interpretarea sistematică și istorico-teleologică a tuturor dispozițiilor legale evocate, instanțele de judecată au constatat că deportarea, respectiv constituirea în prizonier în fosta U.R.S.S. și menținerea acestor situații și după data de 6 martie 1945 se circumscriu noțiunii de măsuri administrative abuzive cu caracter politic, în sensul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Caracterul abuziv al celor două măsuri analizate, în opinia instanțelor, rezultă și din contextul istoric în care acestea au fost dispuse și menținute, precum și din efectele produse asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, consfințite ulterior prin Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948.

Pe de altă parte, instanțele respective au stabilit caracterul politic incontestabil al acestor măsuri, în condițiile în care Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, la care face trimitere Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, reglementează, astfel cum rezultă din chiar titlul său, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, neavând nicio relevanță faptul că cele două măsuri administrative analizate nu se regăsesc printre cazurile expres prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

S-a considerat că prin adoptarea Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, s-a intenționat repararea abuzurilor săvârșite asupra cetățenilor români de etnie germană, cu concursul autorităților naționale, care au pus în aplicare ordinul de deportare dat de puterea sovietică și nu au întreprins nicio măsură de împiedicare a acesteia.

În același context, s-a reținut culpa statului român, care ar rezulta din împrejurarea că nu s-a depus nicio diligență pentru recuperarea cetățenilor săi deportați sau aflați în prizonierat ori pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva lor.

2.3. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cauzele având ca obiect acțiuni întemeiate pe Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al deportării și prizonieratului în U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945, au fost soluționate, în faza recursului, în marea lor majoritate, de Secția I civilă, soluția ce s-a impus cu preponderență fiind cea susținută și de procurorul general. Ulterior, toate cauzele vizând Legea nr. 221/2009 de la nivelul instanței supreme au fost atribuite spre soluționare Secției a II-a civile, unde, pe aspectul vizat în prezentul recurs în interesul legii, practica este încă în faza incipientă, fiind pronunțate soluții în sensul celor expuse în prezenta cauză.

2.4. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 150/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 23 aprilie 2012, s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a observat că prin deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 și nr. 402 din 24 martie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 27 iulie 2011 și, respectiv, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 12 august 2011, s-au respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate având o motivare similară celor în cauză. Cu acele prilejuri s-a reținut, în esență, că prevederile criticate fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora. S-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite de a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. De asemenea, s-a reținut că criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării ori al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, deoarece momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional.

Curtea a constatat că legiuitorul este îndreptățit ca, pentru situații deosebite, să aplice un tratament juridic diferit. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, pentru situații diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să corespundă un tratament juridic diferit. Cu titlu de exemplu menționăm Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000.

Totodată, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea a statuat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.

Distinct de cele reținute în deciziile menționate mai sus, Curtea a reținut că tatăl autorului excepției a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, republicat. Stabilirea altor măsuri reparatorii pentru aceste persoane, care practic ar trebui să le completeze pe cele acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, ține de libera apreciere a legiuitorului. În aceste condiții, a fost înlăturată critica privind încălcarea prevederilor constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.

Prin Decizia nr. 1.354/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

În cuprinsul acestei decizii s-a reținut că statul român a acordat o serie de drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Legea nr. 221/2009 s-a reglementat acordarea despăgubirilor morale victimelor totalitarismului comunist pentru prejudiciul moral suferit, dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor de către instanțele de judecată, că reparația obținută prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, nu este suficientă, precum și în cazul în care nu au fost acordate drepturi de natura celor anterior enunțate.

Prin Decizia nr. 839/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 7 septembrie 2011, s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2) și ale art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind reținute argumente similare.

De asemenea, prezintă relevanță, din perspectiva examinată, Decizia nr. 402 din 24 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 12 august 2011, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2) și ale art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Curtea a constatat că autorii excepției sunt nemulțumiți de faptul că Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se referă doar la perioada "6 martie 1945-22 decembrie 1989" și exclude din categoria persoanelor îndreptățite de a beneficia de dispozițiile acestei legi cu caracter reparatoriu pe cele care au fost supuse condamnărilor și măsurilor administrative cu caracter politic luate după data de 23 august 1944 și până la instaurarea oficială a regimului comunist din România, la data de 6 martie 1945, deși calitatea de persoane persecutate politic, condamnate, deportate, internate în lagăre de muncă sau în colonii le-a fost recunoscută prin prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Curtea a observat că prevederile criticate fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora.

De asemenea, Curtea a constatat că legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice.

Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar (ad similis, a se vedea Decizia nr. 422 din 15 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 27 mai 2010).

Instanța de contencios constituțional a reținut că momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional.

Așadar, s-a considerat neîntemeiată critica potrivit căreia sintagma "referitoare la perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989", regăsită în cuprinsul Legii nr. 221/2009, ar crea o situație discriminatorie, întrucât le exclude din categoria persoanelor îndreptățite a beneficia de despăgubirile conferite prin legile speciale, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, pe cele care au fost supuse condamnărilor și măsurilor administrative cu caracter politic luate după data de 23 august 1944 și până la instaurarea oficială a regimului comunist din România, la data de 6 martie 1945, legiuitorul fiind îndreptățit ca pentru situații deosebite să aplice un tratament juridic diferit. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat, după cum s-a arătat, că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, unor situații diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit. (A se vedea și Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000.)

În același sens este de reținut și Decizia nr. 376 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 27 iulie 2011, asupra respingerii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 3, art. (4) alin. (1) și (2), art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Procurorul general a susținut prima soluție adoptată în practica instanțelor judecătorești.

Astfel, s-a apreciat, în esență, că situațiile de prizonierat de război și de deportare în fosta U.R.S.S. pe motive etnice, ca urmare a participării României la cel de-al Doilea Război Mondial, nu pot fi circumscrise unor măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, deoarece, pe de o parte, aceste măsuri nu au fost dispuse de statul român, iar, pe de altă parte, nici nu se încadrează sub aspect temporal în perioada premisă a legii.

S-a considerat că nu prezintă relevanță dacă cele două măsuri s-au întins ca durată în timp pe parcursul unor perioade ce au depășit data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele legii mai sus invocate se referă la momentul dispunerii acestora, și nu la durata lor.

În același context, s-a arătat că, deși jurisprudența la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost unificată în sensul punctului de vedere exprimat în prezentul recurs în interesul legii, oportunitatea judecării acestuia este dată de faptul că, în prezent, astfel de cauze se soluționează în recurs la nivelul curților de apel, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, iar practica acestora este neunitară, fiind necesară asigurarea certitudinii jurisprudenței printr-un mecanism intern cu caracter obligatoriu pentru toate instanțele naționale [mutatis mutandis, CEDO, Beian împotriva României (nr. 1), Hotărârea din 6 decembrie 2007, Cererea nr. 30.658/05, § 39, 40].

Ca urmare a analizei dispozițiilor legale relevante, raportate la argumentele susținute în cadrul celor două orientări jurisprudențiale expuse, precum și la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, în raportul întocmit s-a apreciat, în acord cu opinia exprimată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, că dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, trebuie interpretate și aplicate în sensul că deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu sunt măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.

Anterior examinării altor aspecte, se impun a fi expuse prevederile legale supuse interpretării, precum și cele relevante din perspectiva examinată.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare:

"Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare:

"Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare."

Conform prevederilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, "Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;

c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială".

În fine, dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stipulează că:

"Prezenta lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiția să nu beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c)."

Din însăși expunerea de motive întocmită pentru proiectul Legii nr. 221/2009 rezultă că scopul acestui act normativ este să completeze cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist. Hotărârile de condamnare pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru infracțiuni împotriva statului au putut fi anulate pe calea exercitării unor căi extraordinare de atac, consecințele condamnărilor fiind șterse prin efectul legii în cazul infracțiunilor ce au fost dezincriminate. Totodată, statul a acordat o serie de drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990, precum și celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Aceste măsuri reparatorii au fost considerate însă insuficiente, motiv pentru care prin Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, s-a urmărit:

- ștergerea ope legis a tuturor consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic;

- repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din acestea și degradarea militară;

- afirmarea explicită a posibilității instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor, că reparația obținută prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, nu este suficientă;

- reglementarea unei posibilități speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic.

Distinct de acestea, prin Legea nr. 38/1990, prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 au fost extinse și la persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, în această categorie fiind incluse și persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944.

De asemenea, prin Legea nr. 568/2001 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, s-a prevăzut ca art. 3 lit. e) să aibă următorul cuprins: "e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice".

Rezultă, așadar, că legiuitorul a urmărit să extindă prevederile celor două acte normative reparatorii și la persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, în această categorie fiind incluse și persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944.

Tot în cadrul actelor normative care au stabilit reparații pentru persoanele ce au fost supuse unor măsuri abuzive trebuie amintită și Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii pentru cetățenii români care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 au avut de suferit din motive etnice.

În art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că acest act normativ se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulteriore, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac până la intrarea în vigoare a prezentei legi, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c).

Din analiza acestui text de lege se observă că se extinde sfera de aplicare a Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, asupra următoarelor categorii de persoane:

- persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și persoanele cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4;

- persoanele care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac până la intrarea în vigoare a prezentei legi.

Trebuie precizat că în Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, sunt enumerate foarte exact situațiile în care trebuie să se fi aflat persoanele vizate pentru a beneficia de prevederile acestui act normativ, apărând ca suficient, astfel, doar să li se fi recunoscut drepturile respective pentru a se putea prevala și de prevederile Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:

a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice;

b) a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;

c) a fost internată în spitale de psihiatrie;

d) a avut stabilit domiciliul obligatoriu;

e) a fost strămutată într-o altă localitate.

În alin. (2) se prevede că de aceleași drepturi beneficiază și persoana care:

a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944;

b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului.

Așadar, recunoașterea drepturilor prevăzute de acest act normativ presupune constatarea caracterului politic al măsurilor la care au fost supuse persoanele beneficiare, legiuitorul extinzând aplicarea prevederilor decretului-lege menționat și asupra celor două situații ce sunt supuse analizei în prezenta cauză, respectiv deportarea în străinătate după 23 august 1944 și prizonieratul după război. Ar apărea ca evident că atât condamnările, cât și măsurile administrative pe motive politice pentru care s-a obținut recunoașterea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 să nu mai poată face obiectul unei noi proceduri prin care să se constate caracterul lor politic. Textul de lege impune însă încadrarea în art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește persoanele vizate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, faptul că acestea trebuie să se încadreze în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, înseamnă că, în cazul în care faptele pentru care au fost condamnate nu se regăsesc între cele enumerate în art. 1 alin. (2) din lege, sau măsurile administrative ce le-au fost aplicate nu sunt dintre cele expres prevăzute în art. 3 din lege, este necesar să se adreseze instanței de judecată pentru a se constata caracterul politic al acestora, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 1 alin. (3) din lege.

Or, în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se prevede ca o condamnare pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, altele decât cele menționate expres în alin. (2) al art. 1 din legea menționată, constituie condamnare cu caracter politic dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Constatarea caracterului politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se realizează de instanța de judecată [art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009], în condițiile prevăzute la art. 4.

În aceeași măsură, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) din aceeași lege aplicându-se, și în această situație, în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că măsura administrativă trebuie să fi fost luată ca urmare a săvârșirii unei fapte prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, respectiv:

a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, teorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;

c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

În acest context trebuie subliniat și că, potrivit art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus:

a) privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări;

b) internarea în spitale de psihiatrie;

c) stabilirea de domiciliu obligatoriu;

d) strămutarea într-o altă localitate;

e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice;

f) exmatricularea din școli, licee și facultăți.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse din motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945-14 decembrie 1989. Aceasta înseamnă că, în procedura prevăzută de acest act normativ, se realizează, de asemenea, o verificare a caracterului politic al condamnărilor sau măsurilor administrative abuzive, ceea ce ar însemna că în situațiile astfel recunoscute să nu se mai impună constatarea caracterului politic și prin procedura prevăzută de Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Cu toate acestea, și în această situație se impune încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Din cele expuse rezultă că Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă un act normativ ce vine în completarea celorlalte acte normative emise în scopul înlăturării consecințelor condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Ceea ce a determinat această inițiativă legislativă a fost tocmai faptul că, deși s-au adoptat cele două acte normative cu caracter reparatoriu (Decretul-lege nr. 118/1990 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare), totuși mai există numeroase persoane ale căror condamnări își produc în continuare efectele, fără ca acestea să beneficieze de minima reparație morală a ștergerii consecințelor penale ale condamnării lor. De asemenea, procedura constatării inopozabilității hotărârilor de condamnare cu caracter politic față de persoanele care au obținut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, a fost considerată nesatisfăcătoare, în raport cu vârsta înaintată a solicitanților și cu necesitatea ca măsurile reparatorii cu caracter simbolic să fie obținute de persoanele îndreptățite, cu un efort minim.

Din cuprinsul celor două acte normative rezultă că prevederile acestora au fost extinse și asupra persoanelor deportate în străinătate după 23 august 1944, din motive politice, în Decretul-lege nr. 118/1990 în această categorie fiind incluse în mod expres și persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944. Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, condiționează extinderea prevederilor Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4. Problema care apare este aceea dacă această condiționare poate fi impusă prin prisma aspectului temporal, respectiv al perioadei în care trebuia să fie pronunțată condamnarea sau luată măsura administrativă (6 martie 1945-22 decembrie 1989) și a celui vizând organul care a dispus măsura administrativă (fosta Miliție sau Securitate ori Poliția sau Siguranța).

Ceea ce prezintă relevanță din perspectiva Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este caracterul politic al condamnărilor, respectiv al măsurilor administrative, pronunțate în perioada regimului comunist, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest caracter poate rezulta ope legis, condamnările sau măsurile administrative regăsindu-se expres între cele prevăzute de lege, sau trebuie constatat de instanța judecătorească, prin procedura prevăzută de acest act normativ.

În art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se corespunzător. Așa cum s-a arătat deja, în alin. (3) al art. 1 se prevede că o condamnare pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, altele decât cele menționate expres în alin. (2) al art. 1, constituie condamnare cu caracter politic, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Constatarea caracterului politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se realizează de instanța de judecată [art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009], în condițiile prevăzute la art. 4 din lege.

Rațiunea edictării Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este, așa cum s-a arătat, aceea de completare a actelor normative reparatorii deja existente.

Atât deportarea, cât și prizonieratul au fost consecințe ale războiului și ale poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariției statului comunist, dar menținute de acesta, contextul istoric în care s-au luat asemenea măsuri fiind pe larg expus în argumentarea punctului de vedere exprimat de procurorul general.

Este adevărat că atât Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Ordonanța de urgenț