Decizia nr. 13 din 12 noiembrie 2012

Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursurile în interesul legii declarate în conformitate cu prevederile alin. 1 1 din Codul de procedură civilă”.

Examenul jurisprudenţial În urma verificărilor jurisprudenţei s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept supusă dezlegării, instanţele statuând diferit în privinţa căii de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierilor prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie a titlurilor de credit cambie, bilet la ordin și cec.

Soluţiile pronunţate de instanţele judecătorești 3.1. Unele instanţe de judecată au considerat că încheierile prin care au fost admise cererile de învestire cu formulă executorie a titlurilor de credit menţionate pot fi atacate cu recurs. În motivarea acestei soluţii s-a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. 4 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările și completările ulterioare, încheierea de învestire pronunţată de judecătorie nu este supusă apelului, iar, conform art. 106 din același act normativ, aceleași norme sunt aplicabile și biletului la ordin. S-a arătat că normele anterior menţionate sunt derogatorii de la dreptul comun, cu referire la dispoziţiile art. 373 3 alin. 1 1 din Codul de procedură civilă, astfel încât devin aplicabile cu prioritate faţă de legea generală care prevede că încheierea prin care s-a admis cererea de învestire cu formulă executorie nu este supusă niciunei căi de atac. Relativ la învestirea cu formulă executorie a cecului, s-a arătat că această materie este, de asemenea, supusă unei reglementări speciale, conţinute în art. 53 alin. 4 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările și completările ulterioare, derogatorie de la dreptul comun, iar potrivit dispoziţiilor art. 721 din Codul de procedură civilă, aplicarea normelor speciale prevalează. În considerarea caracterului unitar al procedurii execuţionale cambiale, aceste instanţe au apreciat că încheierile de învestire cu formulă executorie a titlurilor de credit analizate sunt supuse recursului care se poate exercita potrivit regulilor generale conţinute de art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă. 3.2. Alte instanţe au statuat că încheierile prin care sunt admise cererile de învestire cu formulă executorie a titlurilor de credit analizate nu sunt supuse niciunei căi de atac, iar recursul exercitat împotriva acestora este inadmisibil, în lipsa unei prevederi normative exprese.

Opinia procurorului general Exprimându-și punctul de vedere, procurorul general a apreciat că primul punct de vedere exprimat în practica judiciară este în litera și spiritul legii și, în consecinţă, încheierile prin care au fost admise cererile de învestire cu formulă executorie a titlurilor de credit menţionate pot fi atacate cu recurs, având în vedere următoarele argumente: Potrivit art. 374 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 15 din Legea nr. 459/2006: „Hotărârea judecătorească sau alt titlu se execută numai dacă este învestit cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1, afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizorii și de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execută fără formulă executorie.” De asemenea, prin art. 1 pct. 16 din Legea nr. 459/2006 s-a introdus în Codul de procedură civilă și art. 374 1 , care prevede că: „Înscrisurile cărora legea le recunoaște caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formula executorie.” Prin Decizia în interesul legii nr. 4 din 19 ianuarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Secţiile Unite, s-a stabilit, cu caracter obligatoriu, că dispoziţiile art. 374 1 din Codul de procedură civilă, raportate la art. 61 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările și completările ulterioare, și, respectiv, ale art. 53 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că biletul la ordin, cambia și cecul se învestesc cu formulă executorie pentru a fi puse în executare. Considerentele formulate pe calea deciziei precedente și principiile directoare ce se desprind din aceasta se regăsesc mutatis mutandis și în problema de drept privind calea de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierilor de învestire cu formulă executorie a cambiei, biletului la ordin și cecului. Potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. 1, 3 și 4 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993, cambia are valoare de titlu executor pentru capital și accesorii, se învestește cu formulă executorie, iar încheierea de învestire nu este supusă apelului. Potrivit art. 106 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările și completările ulterioare, dispoziţiile art. 61, referitoare la cambie, se aplică în mod corespunzător și biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu. Totodată, aceeași reglementare se regăsește și în privinţa cecului, fiind conţinută de art. 53 alin. 1, 3 și 4 din Legea nr. 59/1934, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum a fost modificat prin art. III pct. 8 și 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993. S-a constatat astfel că dispoziţiile cuprinse în art. 61 alin. 4 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările și completările ulterioare, și art. 53 alin. 4 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările și completările ulterioare, integrându-se unei proceduri execuţionale cambiale lato sensu, privită ca un tot unitar, au un caracter special, derogator de la normele de drept comun conţinute în art. 373 3 alin. 1 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „încheierea prin care președintele instanţei admite cererea de învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătorești sau a altui înscris în cazurile prevăzute de lege nu este supusă niciunei căi de atac”. Conflictul dintre legea specială anterioară și legea generală ulterioară se rezolvă prin aplicarea conjugată a principiilor potrivit cărora norma specială se aplică cu prioritate faţă de norma generală – specialia generalibus derogant -, iar o normă specială nu poate să fie modificată sau abrogată decât în mod expres printr-o normă generală ulterioară. Or, normele tranzitorii din Legea alin. 1 1 a fost introdus în Codul de procedură civilă, nu cuprind nicio dispoziţie de abrogare expresă a normelor speciale contrare, conţinute în legile nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările și completările ulterioare, și nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, dispoziţiile art. 61 alin. 1 1 din Codul de procedură civilă.

Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi Prin Adresa nr. 1.066/25A din 25 mai 2012 Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi a solicitat pronunţarea unei decizii în interesul legii în vederea soluţionării problemei de drept referitoare la posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva încheierilor prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie a titlurilor de credit, și anume cambie, bilet la ordin și cec. Având în vedere că instanţele din raza teritorială a Curţii de Apel Galaţi au pronunţat soluţii divergente, în sensul că unele complete au considerat că încheierea prin care se învestește cu formulă executorie un titlu de credit este fără cale de atac, iar alte complete au apreciat că această încheiere poate fi atacată cu recurs, judecătorii Secţiei I Civile au precizat că împărtășesc opinia potrivit căreia această încheiere nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în condiţiile art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Raportul asupra recursului în interesul legii Raportul întocmit în cauză, conform art. 330 6 alin. 6 din Codul de procedură civilă, a concluzionat ca fiind corectă una dintre soluţiile identificate de examenul jurisprudenţial, respectiv aceea că împotriva încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie a unui titlu de credit (cambie, bilet la ordin, cec) este admisibilă calea de atac a recursului. În motivarea acestei opinii, judecătorul raportor a reţinut că pentru soluţionarea problemei de drept care constituie obiectul recursului în interesul legii trebuie avute în vedere mai multe dispoziţii legale, din a căror analiză coroborată să se poată desluși voinţa legiuitorului cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei căi de atac referitoare la soluţia de admitere a cererii privind învestirea cu formulă executorie a titlurilor de credit, și anume: 1. La data intrării în vigoare, în anul 1934, a legilor nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările și completările ulterioare, și nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările și completările ulterioare, potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. 4 și 106 din Legea nr. 58/1934, cu modificările și completările ulterioare, și, respectiv, dispoziţiile art. 53 alin. 4 din Legea nr. 59/1934, cu modificările și completările ulterioare, încheierea de învestire a cambiei, biletului la ordin și cecului nu era supusă apelului, această dispoziţie fiind prevăzută expres în articolele precitate („încheierea de învestire nu este supusă apelului”). Prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 pentru modificarea Legii nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin și a Legii nr. 59/1934 asupra cecului, dispoziţiile celor două legi referitoare la exercitarea căii de atac împotriva încheierilor prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie a cambiei, biletului la ordin și cecului au fost menţinute, în sensul că aceste încheieri nu sunt supuse apelului (potrivit art. IV și, respectiv, art. IX). Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 a fost aprobată prin Legea nr. 83/1994 pentru aprobarea unor ordonanţe ale Guvernului, emise în baza Legii nr. 58/1993 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe și autorizarea contractării și garantării unor credite externe, precum și a contractării unor împrumuturi de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 14 octombrie 1994. 2. În sens contrar, dispoziţiile art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă stipulează în mod expres că hotărârile date fără drept de apel sunt supuse recursului și, în consecinţă, având în vedere că dispoziţiile art. 255 alin. 2 precizează că și încheierile date de instanţă sunt considerate hotărâri judecătorești, este evident că voinţa legiuitorului este în sensul stabilirii căii de atac a recursului și împotriva încheierilor prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie a titlurilor de credit. S-a apreciat că această contradictorialitate este numai de formă, și nu de fond, deoarece la data adoptării și publicării Ordonanţei Guvernului nr. 11/1993, precum și a Legii nr. 83/1994 erau în vigoare dispoziţiile art. 299 din Codul de procedură civilă, potrivit Legii nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcţionarea Curţii de Conturi și, în consecinţă, dacă voinţa legiuitorului ar fi fost în sensul suprimării oricărei căi de atac, avea posibilitatea să prevadă expres acest aspect, însă din examinarea textelor precitate rezultă, fără putinţă de tăgadă, că, menţinând dispoziţiile legilor nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin și nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările și completările ulterioare, prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 și, respectiv, Legea nr. 83/1993, în sensul că încheierea de învestire nu este supusă apelului, legiuitorul a conferit numai posibilitatea atacării cu recurs a acestei încheieri. Având în vedere că dispoziţiile precitate ale Ordonanţei Guvernului nr. 11/1993, validitate prin Legea nr. 83/1993, au fost legiferate când reglementările Codului de procedură civilă privind exercitarea căii de atac a recursului împotriva încheierii erau în vigoare, este evident că legiuitorul avea posibilitatea să prevadă, în mod expres, că încheierea de învestire a unui titlu de credit nu este supusă niciunei căi de atac (apel sau recurs), însă, în lipsa unei precizări exprese în acest sens, este evident că legiuitorul a înţeles să excludă numai calea de atac a apelului, urmând ca împotriva acestei încheieri să se poată exercita calea de atac a recursului. Un alt argument în favoarea tezei că legiuitorul își manifestă expres voinţa de a stabili că unele hotărâri sau încheieri sunt irevocabile, prin precizarea făcută în textele care reglementează anumite materii, este susţinut de următoarele dispoziţii legale, prezentate exemplificativ: a) art. 573 din Codul de procedură civilă: „Dacă creditorul justifică o nevoie urgentă sau există pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire, președintele instanţei de executare va putea dispune, prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, ca executarea silită a obligaţiilor prevăzute la art. 572 să se facă de îndată, fără somaţie.”; b) art. 108 5 alin. 3 din Codul de procedură civilă stipulează expres că cererea formulată împotriva încheierii prevăzute la art. 108 4 se soluţionează prin încheiere irevocabilă; c) art. 34 alin. 1 din Codul de procedură civilă – încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea, ca și aceea prin care s-a încuviinţat recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac; d) art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă – „Hotărârea asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac.”; e) art. 373 3 alin. 1 1 din Codul de procedură civilă „Încheierea prin care președintele instanţei admite cererea de învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătorești sau a altui înscris în cazurile prevăzute de lege nu este supusă niciunei căi de atac.” Astfel fiind, s-a apreciat că în situaţiile în care legiuitorul a considerat necesar instituirea unui regim derogatoriu de la regula generală potrivit căreia hotărârile (inclusiv încheierile) sunt supuse unei căi de atac (apel sau recurs) a prevăzut în mod expres acest fapt, precizând că, în anumite cazuri, încheierea nu este supusă niciunei căi de atac sau este irevocabilă. Reglementările din Codul de procedură civilă în temeiul cărora încheierea prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie este supusă căii de atac a recursului, cu referire la art. 299 alin. 1 coroborat cu art. 255 alin. 2, au caracterul unei norme generale, iar reglementările din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările și completările ulterioare, preluate și în Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 și, respectiv, Legea nr. 83/1993 au caracterul unei norme speciale și, potrivit principiului specialia generalibus derogant, ar trebui să se aplice cu prioritate, însă, pe de altă parte, potrivit tot unui principiu de drept, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, dacă legiuitorul nu a precizat expres caracterul irevocabil al încheierii prin care s-a încuviinţat executarea silită a unui titlu de credit, ci a menţionat doar că încheierea nu este supusă apelului, per a contrario rezultă, fără putinţă de tăgadă, că voinţa legiuitorului este în sensul posibilităţii exercitării căii de atac a recursului împotriva acestei încheieri. În raport cu considerentele expuse, s-a concluzionat în sensul admisibilităţii exercitării căii de atac a recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie a unui titlu de credit, însă pentru rigoarea, claritatea și limitarea posibilităţilor de interpretare a unei dispoziţii legale s-a subliniat că era benefic dacă legiuitorul își exprima sintetic și precis voinţa, în sensul de a se fi precizat că împotriva acestor încheieri se poate exercita numai calea de atac a recursului.

Înalta Curte Examinând sesizările cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul raportor și dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a fost legal sesizată, iar recursurile în interesul legii sunt admisibile, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă, cu referire la autorul sesizării și existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată. Problema de drept care se cere a fi soluţionată prin recursul în interesul legii vizează interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. 1 1 din Codul de procedură civilă, din perspectiva căii de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierilor prin care s-a dispus investirea cu formulă executorie a titlurilor de credit (cambie, bilet la ordin și cec). Dispoziţiile art. 61 alin. 4 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc că „încheierea de învestire nu este supusă căii de atac a apelului”, iar potrivit art. 106 din același act normativ, dispoziţiile art. 61, referitoare la cambie, se aplică în mod corespunzător și biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu. În ceea ce privește cecul, aceeași reglementare este prevăzută prin dispoziţia art. 53 alin. 4 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările și completările ulterioare. Pe de altă parte, art. 373 3 alin. 1 1 din Codul de procedură civilă stabilește că „încheierea prin care președintele instanţei admite cererea de învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătorești sau a altui înscris în cazurile prevăzute de lege nu este supusă niciunei căi de atac”. Din economia textelor legale precitate, rezultă că încheierile prin care sunt admise cererile de învestire cu formulă executorie a titlurilor de credit analizate nu sunt supuse niciunei căi de atac, având în vedere următoarele considerente: Art. 61 alin. 1 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările și completările ulterioare, instituie caracterul de titlu executoriu pentru cambie, iar alin. 3 reglementează competenţa judecătoriei de a învesti cambia cu formula executorie. Acest din urmă alineat a format obiectul unui recurs în interesul legii soluţionat de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie prin Decizia nr. 4/2009, obligatorie pentru instanţe, care a statuat că dispoziţiile art. 374 1 din Codul de procedură civilă stabileau la acea epocă, și în prezent, că „Înscrisurile cărora legea le recunoaște caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără formulă executorie”. Prin urmare, prevederile art. 61 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările și completările ulterioare, și, respectiv, art. 53 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările și completările ulterioare, cărora prin decizia menţionată li s-a reţinut caracterul de normă specială în raport cu prevederile Codului de procedură civilă, atunci când se impune, se completează cu norma generală din Codul de procedură civilă, care, în materia învestirii cu formula executorie este reprezentată de alin. 1 și, respectiv, alin. 1 1 al art. 373 3 . Este și situaţia complinirii dispoziţiei 1 1 din Codul de procedură civilă. Potrivit art. 373 3 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „Încheierea prin care președintele instanţei respinge cererea de învestire cu formula executorie a hotărârii judecătorești sau a altui înscris […] poate fi atacată cu recurs de către creditor. Termenul de recurs este de 5 zile și curge de la pronunţare, pentru creditorul prezent, și de la comunicare, pentru cel lipsă.” Conform alin. 1 1 al art. 373 3 din Codul de procedură civilă „Încheierea prin care președintele instanţei admite cererea de învestire cu formula executorie a hotărârii judecătorești sau a altui înscris în cazurile prevăzute de lege nu este supusă niciunei căi de atac”. Așadar, dreptul comun în materie de învestire cu formulă executorie instituie o unică și exclusivă cale de atac pentru ipoteza respingerii cererii de învestire, recursul, iar, pentru exercitarea acestuia, un termen scurt, urgent, numai pentru creditor, de 5 zile de la pronunţare, respectiv de la comunicare pentru creditorul lipsă. Încheierea prin care se admite cererea de învestire nu este supusă niciunei căi de atac, conform dreptului comun execuţional. Ca atare, este greșit a identifica dreptul comun în dispoziţiile art. 299 din Codul de procedură civilă, pe de o parte, deoarece această dispoziţie legală este plasată în Codul de procedură civilă în cartea a II-a „Procedura contencioasă”, titlul V „Căile extraordinare de atac”, care reglementează procedura ce se finalizează prin obţinerea unei hotărâri judecătorești ce poate deveni sau nu titlu executoriu în condiţiile legii, constituind drept comun pentru procedura contencioasă, în timp ce materia învestirii cu formula executorie este plasată în cartea a V-a „Despre executarea silită”, o etapă procesuală distinctă, ale cărei dispoziţii se constituie în normă de drept comun în materie de executare silită, astfel cum a statuat și Decizia în interesul legii nr. 4/2009. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 299 din Codul de procedură civilă, deci sistemul căilor de atac reglementat pentru faza contencioasă a procesului civil, se caracterizează prin termene lungi și laxe, incompatibile și în contradicţie cu principiile care definesc și particularizează faza executării silite, caracterizată, de principiu, prin imprimarea unei promptitudini și celerităţi pe care le reclamă finalitatea procedurii execuţionale, în special când executarea are ca obiect titlurile de credit, pentru raţiuni ce ţin de formalismul acestora, și care se reflectă în termenele scurte ale căilor de atac, dacă sunt reglementate, regula fiind lipsa acestora. Acolo unde legiuitorul codului de procedură civilă a dorit să se aplice prevederile și regulile din cartea a II-a, a dispus expres aceasta, ca, de exemplu, prin art. 402 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă relativ la contestaţia la executare, astfel: „Procedura prevăzută pentru judecata în primă instanţă se aplică în mod corespunzător”. Cum ultima modificare a dispoziţiei art. 61 alin. 1 1 din Codul de procedură civilă au fost introduse ulterior, prin art. I pct. 67 din Legea nr. 219/2005, prevederea acesteia „Încheierea de învestire nu este supusă căii de atac a apelului” trebuie transpusă în sistemul căilor de atac reglementat de dreptul comun în materia învestirilor cu formula executorie, cu care se completează, reprezentat de art. 373 1 , iar nu de art. 299 din Codul de procedură civilă, sistem care instituie ca unică și exclusivă cale de atac recursul, dar numai pentru ipoteza respingerii cererii de învestire. Prin urmare, apelul la care referă alin. 4 al art. 61 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările și completările ulterioare, și, respectiv, alin. 4 al art. 53 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările și completările ulterioare, semnificând, în acest context normativ mai sus evocat, recurs, încheierea de învestire a titlurilor de credit în speţă nu este supusă recursului. Aplicarea dispoziţiei art. 61 alin. 4 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările și completările ulterioare, și, respectiv, a dispoziţiei art. 53 alin. 4 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările și completările ulterioare, în forma complinită cu norma de drept comun reprezentată de art. 373 1 alin. 1 1 din Codul de procedură civilă este confirmată de noua reglementare a Codului de procedură civilă în vigoare din februarie 2013. Astfel, caracterul de titlu executoriu al titlurilor de credit este reglementat de art. 638 alin. (1) pct. 3 din noul Cod de procedură civilă: „Sunt, de asemenea, titluri executorii și pot fi puse în executare silită: 3. titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaște puterea executorie”, iar art. 640 din același cod stabilește: „Cambia, biletul la ordin și cecul, precum și alte titluri de credit constituie titluri executorii, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute în legea specială”. Îndeplinirea condiţiilor este verificată de instanţa de executare conform art. 665 din noul Cod de procedură civilă, în termen de 7 zile de la înregistrarea cererii de încuviinţare silită, deci, în cadrul procedurii încuviinţării silite, finalizată printr-o încheiere care, în caz de admitere, nu este supusă niciunei căi de atac, iar, în caz de respingere, poate fi atacată exclusiv cu apel numai de creditor, în termen de 5 zile de la comunicare. Se impune și observaţia că noul Cod de procedură civilă nu mai reglementează procedura învestirii cu formula executorie, renunţând la aceasta din raţiuni de celeritate a executării silite, principiu al executării silite consacrat expres de noul Cod de procedură civilă prin art. 626: „Statul este obligat să asigure, prin agenţii săi, executarea în mod prompt și efectiv a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, iar, în caz de refuz, cei vătămaţi au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit.” Cum art. 10 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2012 privind Codul de procedură civilă, normă tranzitorie, stabilește că „Ori de câte ori printr-un act normativ se prevede învestirea cu formula executorie a unor hotărâri judecătorești sau a altui înscris, acestea vor fi puse în executare, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, fără a fi necesară învestirea cu formula executorie”, rezultă că efectele prezentei decizii date în interesul legii încetează începând cu luna februarie 2013, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, când, astfel, devine caducă și Decizia nr. 4/2009, pronunţată tot în interesul legii, în sensul necesităţii învestirii cu formula executorie a titlurilor executorii, bilet la ordin, cambie și cec, precum și considerentele acesteia, executorialitatea titlurilor de credit fiind reglementată prin chiar noul Cod de procedură civilă. Pentru considerentele arătate, în temeiul alin. 1 1 din Codul de procedură civilă, în sensul că încheierile prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie a titlurilor de credit pe care le reglementează nu sunt supuse căii de atac a recursului.