ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 114/2017
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 114/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 114/2017
Asupra recursurilor
de față;
A. Obiectul
cererii introductive:
Prin cererea înregistrată la
data de 11 august 2014 pe rolul Tribunalului Cluj, sub nr. x/117/2014,
reclamata
SC
A. SRL, a chemat în judecată pe pârâții B. și SC C. SRL,
solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să
dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare
încheiat la data de 25 martie 2008 asupra imobilului identificat în C.F.
Gilău, cu consecința repunerii părților în situația
anterioară, respectiv restituirea prețului plătit în sumă
de 314.000 euro, (echivalent 1.397.300 lei), cu dobânda legală de la data
introducerii acțiunii și până la data plății efective;
să oblige pârâții în solidar la plata tuturor lucrărilor de
îmbunătățire aduse acestui imobil în sumă de 35.000 euro,
cu aplicarea dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și
până la data plății efective; să instituie un drept de
retenție asupra imobilului identificat mai sus, în favoarea reclamantului,
până la plata efectivă a sumelor solicitate; cu cheltuieli de
judecată.
B. Hotărârea
primei instanțe;
Prin
sentința civilă nr. 583 din 23 octombrie 2015 a Tribunalului Cluj,
pronunțată în Dosar nr. x/117/2014, s-a admis excepția
prescripției dreptului la acțiune și în consecință:
S-a respins
ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de
reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții B. și SC C. SRL.
S-a admis
excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului
reconvențional și în consecință:
S-a respins
cererea reconvențională formulată de reclamantul
reconvențional B., în contradictoriu cu SC A. SRL.
C. Calea de
atac împotriva hotărârii primei instanțe
Împotriva
acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC A. SRL, solicitând
admiterea apelului, anularea sentinței atacate, respingerea excepției
prescripției dreptului la acțiune a reclamantei, cu consecința
trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Cluj, cu cheltuieli de
judecată.
S-a
arătat faptul că prima instanță nu a clarificat aspectele
de fapt de natură a lămuri momentele la care termenul de
prescripție a fost întrerupt. Reclamanta a invocat în apărare pe
excepție, faptul ca parații au recunoscut repetitiv dreptul
reclamantei, iar raportat la probele administrate, apelanta a invocat 2 momente
de întrerupere a cursului prescripției: cel rezultat din declarația
martorului - primăvara 2010 și cel de la data procesului verbal al notarului
din 18 aprilie 2012 - 20 iunie 2012.
Prin
întâmpinarea formulată, intimata SC C. SRL a solicitat respingerea
apelului și menținerea sentinței.
În motivarea întâmpinării,
intimata a arătat că actul a cărui rezoluțiune se
solicită prin acțiune, încheiat la 25 martie 2008 este o promisiune
de vânzare-cumpărare, care nu a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului,
astfel încât acțiunea are caracter personal, fiind supusă termenului
general de prescripție care începe să curgă conform art. 7 alin.
(1) din Decretul - Lege nr. 167/1958.
D. Hotărârea
instanței de apel;
Prin Decizia
civilă nr. 1106/A/2016 din 6 mai 2016, pronunțată
de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă,
a fost admis apelul
declarat de reclamanta SC A. SRL, împotriva sentinței civile nr. 583 din
23 octombrie 2015 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosar nr. x/117/2014,
care a anulată, în parte, în sensul că:
A fost
respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune.
A fost
trimisă cauza spre rejudecare aceleași instanțe, Tribunalul
Cluj, pentru judecarea pe fond a cererii de chemare în judecată
formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții B.
și SC C. SRL.
A fost
menținute dispozițiile din sentință privind admiterea
excepției lipsei calității procesuale active a
reclamantului-reconvențional și respingerea cererii
reconvenționale formulată de reclamantul-reconvențional B. în
contradictoriu cu SC A. SRL.
Pentru a
se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că în ce
privește motivul de apel vizând greșita admitere a excepției
prescripției dreptului la acțiune, apelul este fondat.
Potrivit
considerentelor sentinței, prima instanță a analizat
declarația martorului Ioaniță Ioan Ciprian, consemnând că
din conținutul acesteia reiese că martorul „a asistat la o
discuție între reprezentantul societății reclamante și
pârâtul B., privind finalizarea actelor pentru încheierea contractului autentic
de vânzare-cumpărare, în primăvara anului 2010.”
Reiese
așadar că prima instanță, făcând referire la
declarația martorului audiat, în considerentele sentinței, în
conturarea stării de fapt, a luat în considerare această
declarație, întrucât nu există nicio consemnare potrivit căreia
această declarație este înlăturată și motivele pentru
care instanța o înlătură.
Mai mult,
în continuarea aceleiași idei, instanța arată că „chiar
dacă s-ar calcula termenul de prescripție din primăvara 2010,
acesta s-a împlinit în primăvara 2013, acțiunea reclamantei fiind introdusă
ulterior, în anul 2014.”
Din modul
de redactare a considerentelor reiese că prima instanță, dând eficiență
declarației martorului, nu a exclus întreruperea termenului
prescripției în primăvara anului 2010, ca urmare a
disponibilității exprimate la această dată de către
pârât, pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Acceptând
că în primăvara anului 2010 a avut loc o întrerupere a cursului
prescripției, prima instanță a arătat, însă, în
continuare că data de 18 aprilie 2012 - data prezentării
părților la notar - nu poate fi luată în considerare ca o dată
care întrerupe termenul de prescripție, întrucât se situează temporal
după împlinirea termenului de prescripție.
Instanța
de apel a apreciat că această modalitate de raportare a instanței
la cele două date, prezumtiv întrerupătoare ale termenului de
prescripție, este contradictorie: pe de o parte, se acceptă că
recunoașterea obligației de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare
de către pârât, în primăvara anului 2010 este susceptibilă
să întrerupă cursul prescripției (n.r. situație în care, în
primăvara anului 2010 începe să curgă un nou termen de
prescripție, aspect acceptat de către prima instanță prin
faptul că face referire că noul termen de prescripție s-ar împlini
în primăvara 2013).
Pe de
altă parte, cu privire la aceleași părți, la același act,
la aceeași obligație, prima instanță nu a mai luat în
considerare data de 18 aprilie 2012, când părțile s-au prezentat la
notar, pârâtul declarând că este de acord cu încheierea contractului de
vânzare în formă autentică, apreciind că această dată
este situată, din punct de vedere temporal, după expirarea termenului
de prescripție.
Or,
într-o apreciere consecventă și lipsită de contradictorialitate,
se impunea ca cele două elemente absolut identice raportate la părți
(reclamant și pârât) și la data scadenței executării
antecontractului de vânzare-cumpărare din 25 martie 2008 (30 iunie 2008), adică
cele două recunoașteri a obligației asumate de către pârât,
să fie calificate identic: ori în sensul că nici recunoașterea
pârâtului din primăvara anului 2010 nu este susceptibilă să
întrerupă termenul de prescripție, situație în care,
într-adevăr, afirmația imediat următoare conform căreia
recunoașterea pârâtului făcută la data de 18 aprilie 2012 este situată
în afara termenului de prescripție, ar fi fost consecventă, ori,
dacă instanța a apreciat că recunoașterea pârâtului din
primăvara anului 2010 este susceptibilă să întrerupă
termenul de prescripție, într-o apreciere consecventă, s-ar fi impus să
se constate că recunoașterea pârâtului făcută la data de 18
aprilie 2012 este situată înăuntrul termenului de prescripție.
În
condițiile în care statuarea primei instanțe, potrivit căreia
recunoașterea pârâtului din primăvara anului 2010, privind
disponibilitatea sa de finalizare a actelor pentru încheierea contractului
autentic de vânzare-cumpărare, este susceptibilă să
întrerupă cursul prescripției, nu a fost apelată, aceasta este
definitivă.
În aceste
condiții, raportat la dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.,
instanța de apel nu poate schimba statuările primei instanțe
asupra consecinței recunoașterii pârâtului făcută în
primăvara anului 2010 - aceea de întrerupere a cursului prescripției.
Singura
schimbare ce poate fi făcută în apel este cea de înlăturare a
contradictorialității statuărilor primei instanțe asupra
efectelor recunoașterii pârâtului făcută în primăvara
anului 2010, respectiv asupra efectelor recunoașterii pârâtului
făcută la data de 18 aprilie 2012, în sensul că ambele
recunoașteri au același efect: de întrerupere a cursului
prescripției.
În aceste
condiții, în baza art. 17 alin. (1), (2) din Decretul nr. 167/1958, la data
de 18 aprilie 2012 a început să curgă un nou termen de prescripție,
acțiunea înregistrată de reclamant la data de 11 august 2014 fiind promovată
înăuntrul acestui termen.
E. Calea de
atac împotriva hotărârii instanței de apel
Împotriva
deciziei pronunțate de instanța de apel și a încheierii din data
de 6 mai 2016 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă,
a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SRL
Gilău,
aducându-i următoarele critici:
Instanța
de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 46 alin.
(2) și (3) din Legea nr. 51/1995, precum și a dispozițiilor art.
8 și 9 din Statutul profesiei de avocat, dar și a art. 317 alin. (1)
și (4) C. proc. civ.
Cererea
de audiere a martorei D., fostă avocată a soților E.,
propusă pentru dovedirea unor împrejurări legate atât de
excepția prescripției dar și pentru clarificarea unor chestiuni
pe fondul cauzei, reiterată în apel, a fost respinsă pe motiv că
această audiere ar fi prohibită de dispozițiile art. 8 și 9
din Statutul profesiei de avocat.
În acest
sens, recurenta-reclamantă a susținut că potrivit art. 46 alin.
(2) din Legea nr. 51/1995 și art. 317 alin. (2) C. proc. civ.,
avocații pot fi ascultați ca martori, dacă au fost
dezlegați de secretul profesional, în prealabil, expres și în scris,
de partea interesată la păstrarea secretului.
S-a
subliniat că protecția statuată de legiuitor este a clientului, iar
cât timp acesta renunță la confidențialitate, în mod expres,
nimeni nu este lezat, neputându-se impune unei persoane să nu facă
publice informații care o privesc.
Împotriva
deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, au formulat recurs și
recurenții-pârâți
B. și SC C. SRL Cluj Napoca,
aducându-i următoarele critici:
26.
Decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală fiind
pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a
normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), referitoare la prescripție
și a celor care reglementează regimul probațiunii (art. 488 pct.
5 C. proc. civ.).
27.
În opinia recurenților-pârâți, termenul de prescripție în cadrul
căruia intimata-reclamantă ar fi avut posibilitatea de a solicita
rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare dintre
părți a început să curgă la data de 25 martie 2008, care
este data semnării convenției.
28.
Chiar dacă ar fi existat un caz de întrerupere a cursului
prescripției acesta ar fi trebuit să aibă loc înainte de data de
25 martie 2011, dată la care se împlinea termenul de 3 ani.
29.
Soluția instanței de apel, prin care s-a constatat că a fost
întrerupt cursul prescripției prin recunoașterea obligației de
încheiere a contractului de vânzare-cumpărare de către
pârâtul-recurent B. în primăvara anului 2010, ca urmare a audierii
martorului F., încalcă dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958,
deoarece, recunoașterea trebuie să fie clară, neechivocă
și necondiționată, iar proba unei astfel de recunoașteri nu
poate fi făcută decât prin mijloacele de probă permise de lege.
30.
În speță, primul caz de întrerupere al prescripției s-a
reținut a fi dovedit prin declarația martorului F., însă, dovada
recunoașterii unei obligații asumate printr-un act juridic cu o
valoare de peste 250 lei nu se poate face prin proba cu martori, decât în
condițiile speciale în care o astfel de probă este admisibilă,
or, în speța de față nu sunt îndeplinite condițiile de
admisibilitate, valoarea contractului fiind de 340.000 euro.
31.
S-a mai susținut de către recurenții-pârâți că proba
cu martori în vederea dovedirii unui act juridic cu o valoare mai mare de 250
lei, nu era admisibilă, deoarece, nu erau îndeplinite niciuna din
ipotezele prevăzute de art. 309 alin. (4) și (5) C. proc. civ.
32.
Astfel, părțile nu s-au aflat în imposibilitatea materială sau
morală de a-și întocmi un înscris; nu există un început de
dovadă scrisă în sensul dispozițiile art. 310 C. proc. civ.,
întrucât pretinsa recunoaștere a obligației de a încheia contractul
de vânzare-cumpărare a fost făcută verbal, nefiind
materializată într-un înscris; neexistând un înscris nu se poate vorbi de
pierderea acestuia; pârâta SC C. SRL Cluj Napoca nu a fost de acord cu
administrarea probei cu martori; încuviințarea martorului F. nu a avut
scopul de a lămuri clauzele contractuale sau de a dovedi vreun viciu de
consimțământ, ci de a proba aspectele privind întreruperea cursului
prescripției.
33.
Recurenții - pârâți, în sprijinul susținerii lor au indicat
doctrină relevantă concluzionând că pretinsa recunoaștere
verbală nu poate fi asimilată unui moment întreruptiv de
prescripție, neputând produce efecte juridice, câtă vreme a fost
dovedită printr-o probă inadmisibilă.
34.
În plus, s-a subliniat că declarația martorului este echivocă
și nu prezintă credibilitate, subliniindu-se faptul că
instanța de apel nu numai că nu a avut un început de dovadă
scrisă privind recunoașterea, pe care să o completeze cu proba
cu martori, dar nici măcar proba cu martori nu demonstrează, în mod
neîndoielnic, intenția pârâtului B. de a recunoaște obligațiile
pe care le are de îndeplinit.
35.
S-a mai susținut că recunoașterea nu a fost făcută
personal de către debitor, reclamanta susținând că pretinsa
recunoaștere verbală făcută de către pârâtul B. ar
reprezenta de fapt o recunoaștere făcută de SC C. SRL Cluj
Napoca, or, o astfel de susținere nu poate fi primită întrucât nu
s-ar ține cont de caracterul personal al recunoașterii, mai ales
că aceasta nu are un caracter neîndoielnic, reținându-se că
aceasta s-ar fi situat undeva „în primăvara anului 2010”, ceea ce
imprimă declarației verbale un caracter incert, echivoc.
36.
Instanța de apel a dat în mod eronat eficiență unei așa zise
puteri de lucru judecat a existenței recunoașterii făcute de
către pârâtul B. în primăvara anului 2010, or, câtă vreme prima
instanță a admis excepția prescripției invocate de
către SC C. SRL Cluj Napoca, aceasta nu a dat eficiență
juridică pretinsei recunoașteri făcute de către
recurenta-pârâtă.
37.
În altă ordine de ideii s-a subliniat faptul că, potrivit art. 461 C.
proc. civ., calea de atac se poate exercita, de regulă, împotriva
soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii, iar atacarea
considerentelor poate fi făcută doar dacă respectivele
considerente prejudiciază partea, or, câtă vreme prima
instanță a admis excepția prescripției, nedând
eficiență așa zisei recunoașteri din primăvara anului
2010, pârâții nu aveau interes să exercite calea de apel împotriva
considerentelor.
38.
În opinia recurenților-pârâți decizia recurată a încălcat
și regulile de procedură prevăzute în art. 309 alin. (2) teza I C.
proc. civ., ceea ce face ca hotărârea indicată să poată fi
casată și în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
39.
Având în vedere că orice caz de întrerupere sau de suspendare a cursului
prescripției ar fi trebuit să aibă loc înainte de data de 25
martie 2011 și că instanța de apel a reținut în mod nelegal
că în primăvara anului 2010 a avut loc o primă întrerupere a
cursului prescripției, rezultă că prescripția s-a împlinit,
în speță, la data de 25 martie 2011, iar în aceste condiții
procesul-verbal încheiat la data de 18 aprilie 2012 nu poate conduce la
repunerea părților în termenul de prescripție.
F.
Apărările formulate;
40.
La data de 22 august 2016 recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei o
întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de
pârâți, în primul rând, ca inadmisibil, pe motiv că aceștia nu
au atacat hotărârea primei instanțe prin care a fost apreciată
proba cu martori ca valorând o recunoaștere a pretențiilor
reclamantului și nici încheierea din data de 25 septembrie 2015 prin care
s-a încuviințat audierea martorului, iar în al doilea rând invocând
nulitatea motivelor de recurs, deoarece ar viza netemeinicia hotărârii
recurate și nu nelegalitatea acesteia.
41.
La data de 29 august 2016 recurenții-pârâți au formulat întâmpinare
la cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă, solicitând,
în primul rând, respingerea acestuia ca inadmisibil, fiind lipsit de interes,
întrucât instanța de apel și-a însușit teza probatorie pentru
care a fost solicitată proba testimonială, iar în al doilea rând
recursul este exercita cu încălcarea autorității de lucru judecat
a încheierii de ședință din 6 mai 2016, în subsidiar
susținându-se că recursul este nefondat.
42.
La data de 5 septembrie 2016 recurenții-pârâți au depus un
răspuns la întâmpinarea formulată de către
recurenta-reclamantă, iar la data de 7 septembrie 2016,
recurenta-reclamantă a depus un răspuns la întâmpinarea
formulată de pârâții-recurenți.
G.
Considerentele Înaltei Curți;
43.
În ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă
SC A. SRL
Gilău
împotriva Deciziei
civile nr. 1106/A/2016 din 6 mai 2016 și
a încheierii de ședință din 6 mai 2016, pronunțate de
Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.
44.
În primul rând trebuie reținut că în ședința publică
din data de 26 ianuarie 2017 apărătorul reclamantei-recurente a
învederat instanței că nu a înțeles să atace cu recurs
încheierea separată din 6 mai 2016 a instanței de apel, prin care a
fost respinsă excepția de nelegalitate a art. 8 și 9 din
Statutul profesiei de avocat, ci partea din practicaua Deciziei civile nr. 1106
din aceeași dată, prin care instanța de apel a respins audierea
martorului D.
45.
Prin decizia recurată, instanța de apel nu a analizat fondul cauzei,
ci a soluționat apelul analizând greșita admitere a excepției
prescripției dreptului la acțiune de către prima
instanță, ajungând la concluzia că sentința apelată
trebuie anulată, iar cauza trebuie trimisă spre rejudecare, pe fond,
la aceeași instanță.
46.
Ca atare, respingerea cererii în probațiune privind audierea martorei D.,
care privea, în principal, fondul cauzei, nu a prejudiciat pe recurenta-reclamantă,
așa cum cer dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., raportat
la art. 494 C. proc. civ.
47.
Această cerere în probațiune, în măsura în care reclamanta mai
consideră necesar a o reitera, va fi analizată de prima
instanță, care trebuie să rejudece, pe fond, cauza, sub toate
aspectele, inclusiv în ce privește legalitatea, utilitatea și
pertinența acestei probe, astfel încât părțile să aibă
la îndemână și căile de atac prevăzute de lege și în
legătură cu aceste aspecte.
48.
În ce privește recursul declarat de către recurenții-pârâți
împotriva deciziei instanței de apel:
49.
Recurenții-pârâți au invocat încălcarea și aplicarea
greșită a normelor de drept material privitoare la regimul
probațiunii și la prescripție.
Aceștia
și-au canalizat argumentele în sensul că instanța de apel ar fi
ajuns la concluzia întreruperii cursului prescripției, constatând recunoașterea
obligației de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare de
către pârâtul
B., prin administrarea unor mijloace de
probă nepermise de lege, cu încălcarea dispozițiilor art. 309 alin.
(4) și (5) C. proc. civ.
50.
Recurenții-pârâți, în criticile formulate, au făcut o
analiză aprofundată a acestor dispoziții legale, însă,
instanța de apel nu și-a întemeiat motivarea pe aceste aspecte, ci pe
puterea de lucru judecat a existenței recunoașterii făcute de
către pârâtul B. în primăvara anului 2010.
51.
Sub acest aspect, recurenții-pârâți au criticat această motivare
a instanței de apel doar sub aspectul că prima instanță a
admis excepția prescripției, rezultând că nu ar fi dat
eficiență juridică pretinsei recunoașterii făcute de
către recurenta-pârâtă, susținând, totodată, că o cale
de atac se poate exercita, de regulă, împotriva dispozitivului
hotărârii, iar atacarea considerentelor poate fi făcută doar
dacă respectivele considerente prejudiciază partea, pârâții
considerând că nu au fost prejudiciați, cât timp prima
instanță a admis excepția prescripției.
52.
În speță, tocmai aceste considerente ale sentinței au
prejudiciat pe pârâți, câtă vreme prima instanță a
reținut că declarația martorului F. este aptă de a fi
considerată motiv de întrerupere a cursului prescripției prin aceea
că a confirmat recunoașterea verbală făcută de
către pârâtul B., care era reprezentantul legal al SC C. SRL Cluj Napoca.
53.
Ca atare, întrucât art. 461 alin. (2) raportat la art. 494 C. proc. civ.,
prevede posibilitatea, pentru partea prejudiciată, de a ataca
considerentele hotărârii, iar cum aceasta nu a făcut-o, este
corectă reținerea instanței de apel în sensul că
această constatare a intrat în puterea lucrului judecat, prin neatacarea
considerentelor de către pârâți, iar cum instanța de apel,
reanalizând, pe fond, această probă, a constatat că aceasta
echivalează cu o recunoaștere din partea societății pârâte,
a concluzionat, în mod legal, că această recunoaștere a produs
întreruperea termenului prescripției.
54.
Cum instanța de apel a concluzionat că în primăvara anului 2010
a avut loc o întrerupere a cursului prescripției, un nou termen al
cursului prescripției începând să curgă, în mod legal, a
constatat, de asemenea, că la data de 18 aprilie 2012, cursul
prescripției s-a întrerupt din nou, deoarece această
recunoaștere nu a avut loc după expirarea termenului de
prescripție, după cum, eronat, reținuse prima instanță,
prin urmare, concluzia instanței de apel precum că acțiunea
introductivă a fost introdusă înainte de expirarea termenului de
prescripție, este legală.
55.
Nu poate fi reținută nici critica privind încălcarea regulilor
de procedură prevăzute de art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ.,
deoarece, în teza a II-a se prevede că proba cu martori este
admisibilă contra unui profesionist, cum este cazul societății
pârâte, dacă actul juridic a fost făcut de acesta în timpul
activității sale profesionale.
56.
Apărările, dezvoltate oral de apărătorul pârâtului-recurent
societate, odată cu dezbaterile, în sensul că aceasta nu avea în
obiectul de activitate vânzarea de imobile ci doar construirea acestora, nu pot
fi reținute, deoarece, în cazul unui profesionist, ce are în obiectul de
activitate construirea de imobile, este de la sine înțeleasă și
activitatea de vânzare a acestora, fiind evident că acesta nu le
construiește pentru sine, ci în scopul vânzării, pentru
obținerea de profit.
57.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.,
Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A.
SRL Gilău împotriva Deciziei civile nr. 1106/A/2016 din 6 mai 2016 și
a încheierii de ședință din 6 mai 2016, pronunțate de Curtea
de Apel Cluj, secția I civilă, precum și recursul declarat de
pârâții B. și SC C. SRL Cluj Napoca împotriva aceleași decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Gilău împotriva Deciziei
civile nr. 1106/A/2016 din 6 mai 2016 și a încheierii de
ședință din 6 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția
I civilă, precum și recursul declarat de pârâții B. și SC
C. SRL Cluj Napoca împotriva aceleiași decizii.
Definitivă.
Pronunțată
în ședința publică, astăzi 26 ianuarie 2017.