Decizia nr. 114/2017 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 583/2015 a Tribunalului Cluj

Prin cererea înregistrată la data de 11 august 2014 pe rolul Tribunalului Cluj, sub nr. x/117/2014, reclamata SC A. SRL, a chemat în judecată pe pârâții B. și SC C. SRL, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25 martie 2008 asupra imobilului identificat în C.F. Gilău, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, respectiv restituirea prețului plătit în sumă de 314.000 euro, (echivalent 1.397.300 lei), cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective; să oblige pârâții în solidar la plata tuturor lucrărilor de îmbunătățire aduse acestui imobil în sumă de 35.000 euro, cu aplicarea dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective; să instituie un drept de retenție asupra imobilului identificat mai sus, în favoarea reclamantului, până la plata efectivă a sumelor solicitate; cu cheltuieli de judecată. B. Hotărârea primei instanțe;

Prin sentința civilă nr. 583 din 23 octombrie 2015 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosar nr. x/117/2014, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și în consecință: S-a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții B. și SC C. SRL. S-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului reconvențional și în consecință: S-a respins cererea reconvențională formulată de reclamantul reconvențional B., în contradictoriu cu SC A. SRL. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC A. SRL, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței atacate, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune a reclamantei, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Cluj, cu cheltuieli de judecată.

S-a arătat faptul că prima instanță nu a clarificat aspectele de fapt de natură a lămuri momentele la care termenul de prescripție a fost întrerupt. Reclamanta a invocat în apărare pe excepție, faptul ca parații au recunoscut repetitiv dreptul reclamantei, iar raportat la probele administrate, apelanta a invocat 2 momente de întrerupere a cursului prescripției: cel rezultat din declarația martorului - primăvara 2010 și cel de la data procesului verbal al notarului din 18 aprilie 2012 - 20 iunie 2012.

Prin întâmpinarea formulată, intimata SC C. SRL a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței. În motivarea întâmpinării, intimata a arătat că actul a cărui rezoluțiune se solicită prin acțiune, încheiat la 25 martie 2008 este o promisiune de vânzare-cumpărare, care nu a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel încât acțiunea are caracter personal, fiind supusă termenului general de prescripție care începe să curgă conform art. 7 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 167/1958. D. Hotărârea instanței de apel;

Prin Decizia civilă nr. 1106/A/2016 din 6 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, împotriva sentinței civile nr. 583 din 23 octombrie 2015 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosar nr. x/117/2014, care a anulată, în parte, în sensul că: A fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune. A fost trimisă cauza spre rejudecare aceleași instanțe, Tribunalul Cluj, pentru judecarea pe fond a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții B. și SC C. SRL. A fost menținute dispozițiile din sentință privind admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului-reconvențional și respingerea cererii reconvenționale formulată de reclamantul-reconvențional B. în contradictoriu cu SC A. SRL.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că în ce privește motivul de apel vizând greșita admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune, apelul este fondat.

Potrivit considerentelor sentinței, prima instanță a analizat declarația martorului Ioaniță Ioan Ciprian, consemnând că din conținutul acesteia reiese că martorul „a asistat la o discuție între reprezentantul societății reclamante și pârâtul B., privind finalizarea actelor pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare, în primăvara anului 2010.”

Reiese așadar că prima instanță, făcând referire la declarația martorului audiat, în considerentele sentinței, în conturarea stării de fapt, a luat în considerare această declarație, întrucât nu există nicio consemnare potrivit căreia această declarație este înlăturată și motivele pentru care instanța o înlătură.

Mai mult, în continuarea aceleiași idei, instanța arată că „chiar dacă s-ar calcula termenul de prescripție din primăvara 2010, acesta s-a împlinit în primăvara 2013, acțiunea reclamantei fiind introdusă ulterior, în anul 2014.”

Din modul de redactare a considerentelor reiese că prima instanță, dând eficiență declarației martorului, nu a exclus întreruperea termenului prescripției în primăvara anului 2010, ca urmare a disponibilității exprimate la această dată de către pârât, pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Acceptând că în primăvara anului 2010 a avut loc o întrerupere a cursului prescripției, prima instanță a arătat, însă, în continuare că data de 18 aprilie 2012 - data prezentării părților la notar - nu poate fi luată în considerare ca o dată care întrerupe termenul de prescripție, întrucât se situează temporal după împlinirea termenului de prescripție.

Instanța de apel a apreciat că această modalitate de raportare a instanței la cele două date, prezumtiv întrerupătoare ale termenului de prescripție, este contradictorie: pe de o parte, se acceptă că recunoașterea obligației de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare de către pârât, în primăvara anului 2010 este susceptibilă să întrerupă cursul prescripției (n.r. situație în care, în primăvara anului 2010 începe să curgă un nou termen de prescripție, aspect acceptat de către prima instanță prin faptul că face referire că noul termen de prescripție s-ar împlini în primăvara 2013).

Pe de altă parte, cu privire la aceleași părți, la același act, la aceeași obligație, prima instanță nu a mai luat în considerare data de 18 aprilie 2012, când părțile s-au prezentat la notar, pârâtul declarând că este de acord cu încheierea contractului de vânzare în formă autentică, apreciind că această dată este situată, din punct de vedere temporal, după expirarea termenului de prescripție.

Or, într-o apreciere consecventă și lipsită de contradictorialitate, se impunea ca cele două elemente absolut identice raportate la părți (reclamant și pârât) și la data scadenței executării antecontractului de vânzare-cumpărare din 25 martie 2008 (30 iunie 2008), adică cele două recunoașteri a obligației asumate de către pârât, să fie calificate identic: ori în sensul că nici recunoașterea pârâtului din primăvara anului 2010 nu este susceptibilă să întrerupă termenul de prescripție, situație în care, într-adevăr, afirmația imediat următoare conform căreia recunoașterea pârâtului făcută la data de 18 aprilie 2012 este situată în afara termenului de prescripție, ar fi fost consecventă, ori, dacă instanța a apreciat că recunoașterea pârâtului din primăvara anului 2010 este susceptibilă să întrerupă termenul de prescripție, într-o apreciere consecventă, s-ar fi impus să se constate că recunoașterea pârâtului făcută la data de 18 aprilie 2012 este situată înăuntrul termenului de prescripție.

În condițiile în care statuarea primei instanțe, potrivit căreia recunoașterea pârâtului din primăvara anului 2010, privind disponibilitatea sa de finalizare a actelor pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare, este susceptibilă să întrerupă cursul prescripției, nu a fost apelată, aceasta este definitivă.

În aceste condiții, raportat la dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel nu poate schimba statuările primei instanțe asupra consecinței recunoașterii pârâtului făcută în primăvara anului 2010 - aceea de întrerupere a cursului prescripției.

Singura schimbare ce poate fi făcută în apel este cea de înlăturare a contradictorialității statuărilor primei instanțe asupra efectelor recunoașterii pârâtului făcută în primăvara anului 2010, respectiv asupra efectelor recunoașterii pârâtului făcută la data de 18 aprilie 2012, în sensul că ambele recunoașteri au același efect: de întrerupere a cursului prescripției.

În aceste condiții, în baza art. 17 alin. (1), (2) din Decretul nr. 167/1958, la data de 18 aprilie 2012 a început să curgă un nou termen de prescripție, acțiunea înregistrată de reclamant la data de 11 august 2014 fiind promovată înăuntrul acestui termen. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel și a încheierii din data de 6 mai 2016 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SRL Gilău, aducându-i următoarele critici:

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 46 alin. (2) și (3) din Legea nr. 51/1995, precum și a dispozițiilor art. 8 și 9 din Statutul profesiei de avocat, dar și a art. 317 alin. (1) și (4) C. proc. civ.

Cererea de audiere a martorei D., fostă avocată a soților E., propusă pentru dovedirea unor împrejurări legate atât de excepția prescripției dar și pentru clarificarea unor chestiuni pe fondul cauzei, reiterată în apel, a fost respinsă pe motiv că această audiere ar fi prohibită de dispozițiile art. 8 și 9 din Statutul profesiei de avocat.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 și art. 317 alin. (2) C. proc. civ., avocații pot fi ascultați ca martori, dacă au fost dezlegați de secretul profesional, în prealabil, expres și în scris, de partea interesată la păstrarea secretului.

S-a subliniat că protecția statuată de legiuitor este a clientului, iar cât timp acesta renunță la confidențialitate, în mod expres, nimeni nu este lezat, neputându-se impune unei persoane să nu facă publice informații care o privesc.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, au formulat recurs și recurenții-pârâți B. și SC C. SRL Cluj Napoca, aducându-i următoarele critici:

Decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), referitoare la prescripție și a celor care reglementează regimul probațiunii (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.).

În opinia recurenților-pârâți, termenul de prescripție în cadrul căruia intimata-reclamantă ar fi avut posibilitatea de a solicita rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare dintre părți a început să curgă la data de 25 martie 2008, care este data semnării convenției.

Chiar dacă ar fi existat un caz de întrerupere a cursului prescripției acesta ar fi trebuit să aibă loc înainte de data de 25 martie 2011, dată la care se împlinea termenul de 3 ani.

Soluția instanței de apel, prin care s-a constatat că a fost întrerupt cursul prescripției prin recunoașterea obligației de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare de către pârâtul-recurent B. în primăvara anului 2010, ca urmare a audierii martorului F., încalcă dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, deoarece, recunoașterea trebuie să fie clară, neechivocă și necondiționată, iar proba unei astfel de recunoașteri nu poate fi făcută decât prin mijloacele de probă permise de lege.

În speță, primul caz de întrerupere al prescripției s-a reținut a fi dovedit prin declarația martorului F., însă, dovada recunoașterii unei obligații asumate printr-un act juridic cu o valoare de peste 250 lei nu se poate face prin proba cu martori, decât în condițiile speciale în care o astfel de probă este admisibilă, or, în speța de față nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, valoarea contractului fiind de 340.000 euro.

S-a mai susținut de către recurenții-pârâți că proba cu martori în vederea dovedirii unui act juridic cu o valoare mai mare de 250 lei, nu era admisibilă, deoarece, nu erau îndeplinite niciuna din ipotezele prevăzute de art. 309 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

Astfel, părțile nu s-au aflat în imposibilitatea materială sau morală de a-și întocmi un înscris; nu există un început de dovadă scrisă în sensul dispozițiile art. 310 C. proc. civ., întrucât pretinsa recunoaștere a obligației de a încheia contractul de vânzare-cumpărare a fost făcută verbal, nefiind materializată într-un înscris; neexistând un înscris nu se poate vorbi de pierderea acestuia; pârâta SC C. SRL Cluj Napoca nu a fost de acord cu administrarea probei cu martori; încuviințarea martorului F. nu a avut scopul de a lămuri clauzele contractuale sau de a dovedi vreun viciu de consimțământ, ci de a proba aspectele privind întreruperea cursului prescripției.

Recurenții - pârâți, în sprijinul susținerii lor au indicat doctrină relevantă concluzionând că pretinsa recunoaștere verbală nu poate fi asimilată unui moment întreruptiv de prescripție, neputând produce efecte juridice, câtă vreme a fost dovedită printr-o probă inadmisibilă.

În plus, s-a subliniat că declarația martorului este echivocă și nu prezintă credibilitate, subliniindu-se faptul că instanța de apel nu numai că nu a avut un început de dovadă scrisă privind recunoașterea, pe care să o completeze cu proba cu martori, dar nici măcar proba cu martori nu demonstrează, în mod neîndoielnic, intenția pârâtului B. de a recunoaște obligațiile pe care le are de îndeplinit.

S-a mai susținut că recunoașterea nu a fost făcută personal de către debitor, reclamanta susținând că pretinsa recunoaștere verbală făcută de către pârâtul B. ar reprezenta de fapt o recunoaștere făcută de SC C. SRL Cluj Napoca, or, o astfel de susținere nu poate fi primită întrucât nu s-ar ține cont de caracterul personal al recunoașterii, mai ales că aceasta nu are un caracter neîndoielnic, reținându-se că aceasta s-ar fi situat undeva „în primăvara anului 2010”, ceea ce imprimă declarației verbale un caracter incert, echivoc.

Instanța de apel a dat în mod eronat eficiență unei așa zise puteri de lucru judecat a existenței recunoașterii făcute de către pârâtul B. în primăvara anului 2010, or, câtă vreme prima instanță a admis excepția prescripției invocate de către SC C. SRL Cluj Napoca, aceasta nu a dat eficiență juridică pretinsei recunoașteri făcute de către recurenta-pârâtă.

În altă ordine de ideii s-a subliniat faptul că, potrivit art. 461 C. proc. civ., calea de atac se poate exercita, de regulă, împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii, iar atacarea considerentelor poate fi făcută doar dacă respectivele considerente prejudiciază partea, or, câtă vreme prima instanță a admis excepția prescripției, nedând eficiență așa zisei recunoașteri din primăvara anului 2010, pârâții nu aveau interes să exercite calea de apel împotriva considerentelor.

În opinia recurenților-pârâți decizia recurată a încălcat și regulile de procedură prevăzute în art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ., ceea ce face ca hotărârea indicată să poată fi casată și în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Având în vedere că orice caz de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției ar fi trebuit să aibă loc înainte de data de 25 martie 2011 și că instanța de apel a reținut în mod nelegal că în primăvara anului 2010 a avut loc o primă întrerupere a cursului prescripției, rezultă că prescripția s-a împlinit, în speță, la data de 25 martie 2011, iar în aceste condiții procesul-verbal încheiat la data de 18 aprilie 2012 nu poate conduce la repunerea părților în termenul de prescripție. F. Apărările formulate;

La data de 22 august 2016 recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâți, în primul rând, ca inadmisibil, pe motiv că aceștia nu au atacat hotărârea primei instanțe prin care a fost apreciată proba cu martori ca valorând o recunoaștere a pretențiilor reclamantului și nici încheierea din data de 25 septembrie 2015 prin care s-a încuviințat audierea martorului, iar în al doilea rând invocând nulitatea motivelor de recurs, deoarece ar viza netemeinicia hotărârii recurate și nu nelegalitatea acesteia.

La data de 29 august 2016 recurenții-pârâți au formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă, solicitând, în primul rând, respingerea acestuia ca inadmisibil, fiind lipsit de interes, întrucât instanța de apel și-a însușit teza probatorie pentru care a fost solicitată proba testimonială, iar în al doilea rând recursul este exercita cu încălcarea autorității de lucru judecat a încheierii de ședință din 6 mai 2016, în subsidiar susținându-se că recursul este nefondat.

La data de 5 septembrie 2016 recurenții-pârâți au depus un răspuns la întâmpinarea formulată de către recurenta-reclamantă, iar la data de 7 septembrie 2016, recurenta-reclamantă a depus un răspuns la întâmpinarea formulată de pârâții-recurenți. G. Considerentele Înaltei Curți;

În ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL Gilău împotriva Deciziei civile nr. 1106/A/2016 din 6 mai 2016 și a încheierii de ședință din 6 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

În primul rând trebuie reținut că în ședința publică din data de 26 ianuarie 2017 apărătorul reclamantei-recurente a învederat instanței că nu a înțeles să atace cu recurs încheierea separată din 6 mai 2016 a instanței de apel, prin care a fost respinsă excepția de nelegalitate a art. 8 și 9 din Statutul profesiei de avocat, ci partea din practicaua Deciziei civile nr. 1106 din aceeași dată, prin care instanța de apel a respins audierea martorului D.

Prin decizia recurată, instanța de apel nu a analizat fondul cauzei, ci a soluționat apelul analizând greșita admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune de către prima instanță, ajungând la concluzia că sentința apelată trebuie anulată, iar cauza trebuie trimisă spre rejudecare, pe fond, la aceeași instanță.

Ca atare, respingerea cererii în probațiune privind audierea martorei D., care privea, în principal, fondul cauzei, nu a prejudiciat pe recurenta-reclamantă, așa cum cer dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 494 C. proc. civ.

Această cerere în probațiune, în măsura în care reclamanta mai consideră necesar a o reitera, va fi analizată de prima instanță, care trebuie să rejudece, pe fond, cauza, sub toate aspectele, inclusiv în ce privește legalitatea, utilitatea și pertinența acestei probe, astfel încât părțile să aibă la îndemână și căile de atac prevăzute de lege și în legătură cu aceste aspecte.

În ce privește recursul declarat de către recurenții-pârâți împotriva deciziei instanței de apel:

Recurenții-pârâți au invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la regimul probațiunii și la prescripție. Aceștia și-au canalizat argumentele în sensul că instanța de apel ar fi ajuns la concluzia întreruperii cursului prescripției, constatând recunoașterea obligației de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare de către pârâtul B., prin administrarea unor mijloace de probă nepermise de lege, cu încălcarea dispozițiilor art. 309 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

Recurenții-pârâți, în criticile formulate, au făcut o analiză aprofundată a acestor dispoziții legale, însă, instanța de apel nu și-a întemeiat motivarea pe aceste aspecte, ci pe puterea de lucru judecat a existenței recunoașterii făcute de către pârâtul B. în primăvara anului 2010.

Sub acest aspect, recurenții-pârâți au criticat această motivare a instanței de apel doar sub aspectul că prima instanță a admis excepția prescripției, rezultând că nu ar fi dat eficiență juridică pretinsei recunoașterii făcute de către recurenta-pârâtă, susținând, totodată, că o cale de atac se poate exercita, de regulă, împotriva dispozitivului hotărârii, iar atacarea considerentelor poate fi făcută doar dacă respectivele considerente prejudiciază partea, pârâții considerând că nu au fost prejudiciați, cât timp prima instanță a admis excepția prescripției.

În speță, tocmai aceste considerente ale sentinței au prejudiciat pe pârâți, câtă vreme prima instanță a reținut că declarația martorului F. este aptă de a fi considerată motiv de întrerupere a cursului prescripției prin aceea că a confirmat recunoașterea verbală făcută de către pârâtul B., care era reprezentantul legal al SC C. SRL Cluj Napoca.

Ca atare, întrucât art. 461 alin. (2) raportat la art. 494 C. proc. civ., prevede posibilitatea, pentru partea prejudiciată, de a ataca considerentele hotărârii, iar cum aceasta nu a făcut-o, este corectă reținerea instanței de apel în sensul că această constatare a intrat în puterea lucrului judecat, prin neatacarea considerentelor de către pârâți, iar cum instanța de apel, reanalizând, pe fond, această probă, a constatat că aceasta echivalează cu o recunoaștere din partea societății pârâte, a concluzionat, în mod legal, că această recunoaștere a produs întreruperea termenului prescripției.

Cum instanța de apel a concluzionat că în primăvara anului 2010 a avut loc o întrerupere a cursului prescripției, un nou termen al cursului prescripției începând să curgă, în mod legal, a constatat, de asemenea, că la data de 18 aprilie 2012, cursul prescripției s-a întrerupt din nou, deoarece această recunoaștere nu a avut loc după expirarea termenului de prescripție, după cum, eronat, reținuse prima instanță, prin urmare, concluzia instanței de apel precum că acțiunea introductivă a fost introdusă înainte de expirarea termenului de prescripție, este legală.

Nu poate fi reținută nici critica privind încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ., deoarece, în teza a II-a se prevede că proba cu martori este admisibilă contra unui profesionist, cum este cazul societății pârâte, dacă actul juridic a fost făcut de acesta în timpul activității sale profesionale.

Apărările, dezvoltate oral de apărătorul pârâtului-recurent societate, odată cu dezbaterile, în sensul că aceasta nu avea în obiectul de activitate vânzarea de imobile ci doar construirea acestora, nu pot fi reținute, deoarece, în cazul unui profesionist, ce are în obiectul de activitate construirea de imobile, este de la sine înțeleasă și activitatea de vânzare a acestora, fiind evident că acesta nu le construiește pentru sine, ci în scopul vânzării, pentru obținerea de profit.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Gilău împotriva Deciziei civile nr. 1106/A/2016 din 6 mai 2016 și a încheierii de ședință din 6 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, precum și recursul declarat de pârâții B. și SC C. SRL Cluj Napoca împotriva aceleași decizii.