ÎCCJ, Secția penală

Decizia penală nr. 299/RC/2017

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 252 din 03 martie 2016, pronunțată de Judecătoria Constanța, secția penală, în Dosarul nr.

x/212/2014, în baza art.

178 alin. (1) și (2) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. 1969 raportat la art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. 1969 și reținerea art. 5 alin. (1) C. pen. 2009, a fost condamnată inculpata A., fără antecedente penale, la pedeapsa de 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă.

În baza art.

184 alin. (2) și (4) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. 1969 raportat la art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. 1969 și reținerea art. 5 alin. (1) C. pen. 2009, a fost condamnată aceeași inculpată la pedeapsa de 3 (trei) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă.

În baza art. 33 lit. b) C. pen. 1969, s-a constatat că infracțiunile deduse judecății sunt concurente.

În baza art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. 1969, s-au contopit cele două pedepse stabilite în sarcina inculpatei (9 luni închisoare și 3 luni închisoare) și s-a aplicat acesteia pedeapsa cea mai grea de 9 (nouă) luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen. 1969, a fost suspendată condiționat executarea pedepsei închisorii pe un termen de încercare de 2 ani și 9 luni, calculat conform art. 82 alin. (1) C. pen. 1969.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. 1969 referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni pe durata termenului de încercare.

Au fost stabilite următoarele grade de culpă - 15% în sarcina fiecăruia dintre inculpații B. și A., culpe concurente cu cea a inculpatului C. (55%); a fost reținută culpa comună cu cea a inculpaților a victimelor celor două infracțiuni - 15%.

A fost obligată partea responsabilă civilmente SC D. SA - prin lichidator judiciar SC E. SPRL la plata către partea civilă F., singură, a sumei de 2.641,41 lei cu titlu de daune materiale (cheltuieli îngrijire medicală) și a sumelor de 45.500 lei cu titlu de daune morale (corespunzător infracțiunii de vătămare corporală din culpă căreia i-a fost victimă), respectiv 70.000 de lei cu titlu de daune morale pentru infracțiunea de ucidere din culpă, din totalul de 3.773,41 lei daune materiale, 65.000 lei daune morale, respectiv 100.000 daune morale, corespunzător gradelor de culpă reținute în sarcina inculpaților B. (15%) și C. (55%).

A fost obligată partea responsabilă civilmente G. la plata către partea civilă F., singură, a sumei de 566 lei cu titlu de daune materiale (cheltuieli îngrijire medicală) și a sumelor de 9.750 lei cu titlu de daune morale (corespunzător infracțiunii de vătămare corporală din culpă căreia i-a fost victimă), respectiv 15.000 de lei cu titlu de daune morale pentru infracțiunea de ucidere din culpă, din totalul menționat în paragraful anterior, corespunzător gradului de culpă reținut în sarcina inculpatei A. (15%).

A fost obligată partea responsabilă civilmente SC D. SA - prin lichidator judiciar SC E. SPRL, singură, la plata către partea civilă H. a sumei de 5.356,4 lei cu titlu de daune materiale și 56.000 lei cu titlu de daune morale, din totalul de 7.652 lei daune materiale și 80.000 lei daune morale, corespunzător gradelor de culpă reținute în sarcina inculpaților B. (15%) și C. (55%).

A fost obligată partea responsabilă civilmente G., singură, la plata către partea civilă H. a sumei de 1147,8 lei cu titlu de daune materiale și 12.000 lei cu titlu de daune morale, din totalul menționat în paragraful anterior, corespunzător gradului de culpă reținut în sarcina inculpatei A. (15%).

A fost obligată partea responsabilă civilmente SC D. SA - prin lichidator judiciar SC E. SPRL, singură, la plata către partea civilă I. a sumei de 5.536,45 lei cu titlu de daune materiale și 56.000 lei cu titlu de daune morale, din totalul de 7.909,68 lei daune materiale și 80.000 lei daune morale, corespunzător gradelor de culpă reținute în sarcina inculpaților B. (15%) și C. (55%).

A fost obligată partea responsabilă civilmente G., singură, la plata către partea civilă H. a sumei de 1.186,45 lei cu titlu de daune materiale și 12.000 lei cu titlu de daune morale, din totalul menționat în paragraful anterior, corespunzător gradului de culpă reținut în sarcina inculpatei A. (15%).

A fost obligată partea responsabilă civilmente SC D. SA - prin lichidator judiciar SC E. SPRL, singură, la plata către partea civilă J. Constanța a sumei de 2.969,56 lei cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânda legală de la data rămânerii definitive a sentinței până la achitarea efectivă a debitului, corespunzător gradelor de culpă ale inculpaților C. și B.

A fost obligată partea responsabilă civilmente G., singură, la plata către partea civilă J. Constanța a sumei de 636,33 lei cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobândă legală de la data rămânerii definitive a prezentei până la achitarea efectivă a debitului, corespunzător gradului de culpă reținut în sarcina inculpatei A. (15%).

În baza art. 272 raportat la art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 633 lei (333 lei urmărire penală și 300 lei faza de judecată).

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că, f

apta inculpatei A. care,

la data de 07 ianuarie 2010, în jurul orei 05:30, a oprit neregulamentar autoturismul, la o distanță de 2-3 m de bordură, ocupând parțial banda nr. 2 destinată exclusiv circulației (încălcând prevederile art. 63 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată), poziționarea acestuia favorizând producerea celui de-al doilea impact în care a fost implicat atât propriul autoturism, cât și autoturismul, condus de inculpatul C., care conducea cu o viteză peste limita legală în interiorul localității din mun. Constanța, (după ce anterior acesta intrase în coliziune cu autoturismul, aparținând inculpatului B., oprit de asemenea neregulamentar), din evenimentul rutier rezultând vătămarea corporală a numitului K. care, ulterior, a decedat, decesul fiind favorizat de traumatismul suferit în accidentul rutier, dar și vătămarea corporală a numitei F., constituită parte civilă în cauză, aceasta suferind vătămări care au necesitat pentru vindecare 6 luni de îngrijiri medicale, conform raportului de constatare medico - legală din 14 ianuarie 2011 emis de Serviciul Județean de Medicină Legală Constanța, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. 1969 și vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. 1969, ambele cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. 2009.

S-a arătat că elementul material al infracțiunii de ucidere din culpă este reprezentat de orice acțiune sau inacțiune susceptibilă de a produce, direct sau indirect, decesul unei persoane.

În cauză, acțiunea inculpatului C. de a conduce în mun. Constanța cu o viteză peste limita legală prev. de art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată (aproximativ 55 km/h, cu 5 km/h peste limita legală) și de a nu observa coloana de autovehicule care staționau neregulamentar pe sensul său de mers, ocupând parte din banda nr. 2 de circulație, a generat o stare de pericol care s-a concretizat, autoturismul inculpatului intrând în coliziune cu autoturismele care anterior fusese oprite în condițiile descrise de inculpații B. și A., din dinamica accidentului autoturismului al inculpatei A. fiind împins în partea din spate a autoturismul utilizat de soții K., oprit de asemenea neregulamentar, și care se aflau pe partea carosabilă.

Așadar, nici inculpații B. și A. nu au respectat prevederile legale privind circulația pe drumurile publice, câtă vreme prin omisiunea de a opri lângă și în paralel cu marginea părții carosabile, într-un singur rând (inculpatul B. recunoscând chiar că oprise paralel cu un alt autoturism), neexistând mijloace de semnalizare care să dispună altfel, a fost generată starea de pericol care s-a și concretizat, astfel cum s-a arătat anterior.

Astfel, acțiunile/inacțiunile tuturor celor trei inculpați (de a circula cu o viteză peste limita legală, respectiv de a opri neregulamentar autoturismele pe drumul public) au fost comise cu ocazia conducerii autovehiculelor pe drumurile publice, activitate pentru exercitarea căreia sunt stabilite reguli prin acte normative - O.U.G. nr. 195/2002 și H.G. nr. 1391/2006. După cum s-a arătat deja, inculpatul C. nu a respectat dispozițiile art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată (limita maximă de viteză în localități este de 50 km/h), iar inculpații B. și A. nu au respectat dispozițiile art. 63 alin. (5) (

vehiculul oprit sau staționat pe partea carosabilă trebuie așezat lângă și în paralel cu marginea acesteia, pe un singur rând, dacă printr-un alt mijloc de semnalizare nu se dispune altfel

).

Constatând că factorul determinant și primul înscris în nexul cauzal este nerespectarea de către inculpatul C. a limitei de viteză pe drumurile publice, s-a reținut în sarcina acestuia un grad de culpă de 55%. Totodată, pe lângă culpa celorlalți doi inculpați, s-a constatat că se impune reținerea unui procent de culpă și în sarcina defunctului (prin raportare la infracțiunea de ucidere din culpă), dar și a părții civile (cu referire la infracțiunea de vătămare corporală din culpă), câtă vreme, pe de-o parte, autoturismul condus de K. fusese oprit în aceleași condiții ca autoturismele conduse de inculpații B. și A. (la 2-3 m de bordură, ocupând parte din banda nr. 2 de circulație), iar pe de altă parte cei doi se aflau pe partea carosabilă, deși erau conștienți de riscul la care se expun în condițiile arătate. Prin urmare, s-a arătat că se impune a se reține culpele concurente ale inculpaților B. și A. cu cea a inculpatului C. (câte 15% fiecare), dar și reținerea unei culpe comune cu cea a inculpaților a victimelor celor două infracțiuni (15%), existând legătură de cauzalitate între.

Cu privire la inculpata A., instanța a reținut că inculpata are 40 de ani, nu este căsătorită, a urmat studii postliceale, îndeplinind funcția de lucrător comercial la o societate, din fișa de cazier judiciar reieșind că nu are antecedente penale. Pe parcursul procesului penal inculpata a avut o atitudine relativ nesinceră, susținând la un moment dat, în ciuda probatoriului administrat, că autoturismul său era parcat la 20-30 cm de bordură, încercând ca prin această apărare să scape de răspunderea penală. Inculpata a susținut constant că este nevinovată, neînțelegând că fapta sa se înscrie în nexul cauzal. Ținând seama și de gradul de culpă și de reținerea art. 74 alin. (2) C. pen. 1969, s-a arătat că se impune stabilirea unor pedepse orientate totuși spre jumătatea intervalului de individualizare.

Instanța a considerat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante. În acest sens, judecătorul a constatat că pedeapsa rezultantă nu depășește doi ani, inculpata nu are antecedente penale, fiind integrată în societate (la vârsta de 40 de ani are un loc de muncă și obține venituri), astfel că executarea pedepsei în regim de detenție nu se justifică, fiind necesar să se asigure un just echilibru între gravitatea concretă a faptelor, aspectele ce țin de persoana inculpatei și represiunea penală, numai astfel asigurându-se funcțiile și scopul pedepsei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpații

B. și A., apelantele părți civile F., I. și H. și apelantele părți responsabile civilmente G. și SC D. SA - Sucursala Constanța.

Prin Decizia penală nr. 1222/P din 24 noiembrie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/63/2015, î

n baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții inculpați B. și A., de apelantele părți civile F., I. și H. și de apelantele părți responsabil civilmente G. și SC D. SA - Sucursala Constanța împotriva sentinței penale nr. 252 din 03 martie 2016, pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosar nr. x/212/2014.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de apel a reținut, în esență, că

i

nstanța de fond a stabilit în mod corect situația de fapt și încadrarea juridică dată faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată și condamnarea celor trei inculpați, stabilind, în mod corect culpa fiecărui inculpat, dar și a victimelor în producerea accidentului rutier, toate acestea în acord cu materialul probator administrat în cauză.

S-a arătat că este evident că evenimentul rutier s-a produs urmare a culpelor concurente a celor trei inculpați, culpe ce au constat în încălcarea dispozițiilor legale din regulamentul pentru aplicarea O.U.G. nr. 195/2002, care reglementează circulația pe drumurile publice, astfel cum au fost evidențiate.

S-a precizat că, contrar susținerilor inculpatei A., producerea evenimentului rutier nu a constituit un caz fortuit întrucât trebuia și putea să prevadă că ocuparea spațiului carosabil, contrar dispozițiilor legale, ar fi putut să conducă la producerea de evenimente rutiere, faptul că „așa se obișnuia să se staționeze de mult timp fără să se producă vreun accident”, neîndeplinind condițiile pentru a fi în prezența unui caz fortuit.

Totodată, s-a arătat că prezența victimelor pe carosabil, între cele două autoturisme, staționate neregulamentar, constituie o altă cauză care s-a suprapus peste culpele celor trei inculpați, acestea desfășurând activități pe partea carosabilă, fără o semnalizare corespunzătoare a prezenței lor în acel loc.

S-a precizat că, criticile formulate de apelanta inculpată A. privind greșita condamnare sunt neîntemeiate, după cum neîntemeiată este și critica părților civile privind inexistența sau culpa mai redusă a acestora în producerea consecințelor accidentului rutier.

S-a apreciat că instanța de fond a realizat o individualizare corectă a pedepsei aplicată inculpatei A., în raport cu gradul de pericol social concret al infracțiunilor comise, astfel cum a rezultat din analiza circumstanțelor reale în care s-au comis, grad de pericol social determinat în primul rând de consecințele produse, decesul unei persoane și vătămarea alteia.

S-a avut în vedere de instanța de fond contribuția efectivă a inculpatei la producerea consecințelor, reținând în favoarea acesteia circumstanța atenuante, nefiind învederate aspecte care să determine necesitatea reducerii cuantumului pedepselor.

Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație condamnata A., prin avocat L.

Prin cererea de recurs în casație, recurenta condamnată A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând că a fost condamnată pentru o faptă care, atât la momentul comiterii faptei, cât și la momentul condamnării sale nu era prevăzută de legea penală, fiind incident în cauză art. 16 alin. (1) lit. b) raportat la art. 7 parag. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

A solicitat instanței să dea eficiență adagiului nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, principiu prevăzut de art. 7 parag. 1 din Convenție, care face parte din așa numitul „nucleu dur al dreptului", reprezentând norme de jus cogens de la care nu se poate deroga. Așa cum prevede art. 15 din Convenție, nu sunt permise niciun fel de derogări de la aceste dispoziții, chiar daca masurile excepționale sunt impuse de situații de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii.

A arătat că art. 7 parag. 1 din Convenție consacră, astfel, principiul legalității incriminării și pedepsei, care presupune interdicția instanțelor de a interpreta dispozițiile penale într-o manieră exclusiv în dezavantajul acuzatului (analogia în defavoarea inculpatului). Astfel cum decurge din obiectul și scopul său, art. 7 trebuie interpretat și aplicat, astfel încât să asigure o protecție eficace contra urmării penale, condamnărilor și sancțiunilor arbitrare.

Mai mult, noțiunea de drept și de lege, în accepțiunea Convenției, are o sferă mai largă, cuprinzând, atât prevederile normative, cât și practica judiciară, care trebuie să îndeplinească cerințele calitative, în special cu privire la accesibilitate și previzibilitate, cerințe care trebuie întrunite, atât în ceea ce privește definiția infracțiunii, cât și pedeapsa aplicabilă. A considerat că, fapta de a parca un autoturism neregulamentar constituie doar contravenție, nefiind prevăzută de legea penală, inculpata nici nu se afla în autoturismul parcat și nici nu a avut vreo contribuție directă ori indirectă la producerea accidentului, încălcând doar prevederile art. 63 pct. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.

Prin urmare, a solicitat instanței admiterea, în principiu, a cererii de recurs în casație, iar după admiterea în principiu, să se dispună trimiterea cauzei completului competent a judeca recursul în casație.

Prin încheierea din camera de consiliu din 25 mai 2017, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/212/2014, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de condamnata A. împotriva Deciziei penale nr. 1222/P din 24 noiembrie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/212/2014, fiind fixat termen pentru judecarea pe fond a recursului în casație la data de 05 septembrie 2017, când recurenta condamnată, prin apărător ales, a reiterat susținerile expuse în motivele scrise.

Examinând recursul în casație declarat de condamnata A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casație expres și limitativ prevăzute de lege.

Așadar, se constată că potrivit N.C.P.P. recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și de apel (situația de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat și exced cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, stabilitatea situațiilor juridice rezultate din hotărârile judecătorești definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, așa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecințe grave, excluzând reexaminarea faptelor și probelor deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casație într-un al doilea apel.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs în casație invocat de condamnata A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, trebuie menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, așa cum, în realitate solicită inculpata, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supusă cenzurii starea factuală reținută de instanța de apel.

Deși inculpata a susținut că fapta sa nu este prevăzută de legea penală, întrucât fapta de a parca un autoturism neregulamentar constituie doar contravenție, nefiind prevăzută de legea penală, că nici nu se afla în autoturismul parcat și nici nu a avut vreo contribuție directă ori indirectă la producerea accidentului, încălcând doar prevederile art. 63 pct. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, Înalta Curte constată că, în realitate, condamnata nu face altceva decât să conteste situația de fapt reținută de către instanța de apel, și, implicit, probatoriul administrat, în urma căruia s-a stabilit că aceasta a avut un grad de culpă de 15% în comiterea accidentului și că există o legătură de cauzalitate între acțiunea condamnatei de a parca neregulamentar și urmarea imediată produsă - moartea unei victime și vătămarea altei victime (legătură care rezultă din mijloacele de probă administrate în cauză și din concluziile actelor medico-legale, nerespectarea conjugată a obligațiilor prevăzute de lege de către cei trei inculpați conducând la decesul victimei K. și vătămarea corporală a părții civile F.).

Prin urmare, aceste critici nu pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de pct. 7 al art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având în vedere că, așa cum s-a menționat anterior, instanța de casație nu poate cenzura situația de fapt reținută de instanța de apel.

Față de cele anterior menționate, Înalta Curte constată a fi neîntemeiate criticile formulate, faptele pentru care recurenta a fost condamnată fiind prevăzute de legea penală.

Prin urmare, având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de condamnata A. împotriva Deciziei penale nr. 1222/P din 24 noiembrie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/212/2014.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta condamnată la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de condamnata A. împotriva Deciziei penale nr. 1222/P din 24 noiembrie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/212/2014.

Obligă recurenta condamnată la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 septembrie 2017.