ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 263/RC/2017

Deliberând asupra recursului în casație de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 131/2016 din data de 7 aprilie 2016 a Tribunalului Cluj, secția penală, s-au dispus următoarele:

S-a constatat că potrivit criteriului aprecierii globale, legea penală mai favorabilă aplicabilă situației juridice a inculpaților A., fără antecedente penale și B., fără antecedente penale, este legea veche.

În baza art. 396 alin. (5), rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., administrator la SC C. SRL, fără antecedente penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat același inculpat A. la o pedeapsă de 6 (șase) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) - art. 76 alin. (1) lit. d C. pen. de la 1969 și art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat același inculpat A. la o pedeapsă de 1 (un) an și 6 (șase) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a)- art. 76 alin. (1) lit. d C. pen. de la 1969 și art. 5 C. pen.

S-a constatat că cele două infracțiuni au fost săvârșite de inculpatul A. în condițiile concursului real, în înțelesul dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen. de la 1969 și pe cale de consecință, în baza art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. de la 1969, s-au contopit cele două pedepse stabilite prin prezenta, de 6 luni închisoare și respectiv 1 an și 6 luni închisoare, aplicându-se inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 (un) an și 6 (șase) luni închisoare, care urmează a se executa fără aplicarea vreunui spor.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. de la 1969, s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. de la 1969, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 C. pen. de la 1969, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare pe un termen de încercare de 3 ani și 6 luni, care se va calcula de la data rămânerii definitive a prezentei, conform prevederilor art. 82 C. pen. de la 1969.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. de la 1969, s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor privind revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei în cazul săvârșirii de noi infracțiuni pe durata termenului de încercare și în situația neexecutării dispozițiilor civile ale hotărârii, urmând ca pedeapsa să se execute în regim de detenție.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata B., fără antecedente penale, la o pedeapsă de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 65 alin. (2) și 3 C. pen. de la 1969, s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. de la 1969 - cu referire la dreptul de a exercita funcția de contabil la orice societate comercială, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. de la 1969, s-a interzis inculpatei drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. de la 1969- cu referire la dreptul de a exercita funcția de contabil la orice societate comercială, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 C. pen. de la 1969, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare pe un termen de încercare de 4 ani și 6 luni, care se va calcula de la data rămânerii definitive a prezentei, conform prevederilor art. 82 C. pen. de la 1969.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. de la 1969, s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor privind revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei în cazul săvârșirii de noi infracțiuni pe durata termenului de încercare și în situația neexecutării dispozițiilor civile ale hotărârii, urmând ca pedeapsa să se execute în regim de detenție.

În baza art. 397 alin. (1), cu aplicarea art. 19 alin. (1) C. proc. pen. și art. 998-999 V.C. civ., art. 1003 V. C. civ., s-a admis în parte acțiunea civilă exercitată de Statul Român prin D. prin E. Cluj, obligând pe inculpați în solidar să achite în favoarea părții civile suma de 58.676 lei, cu penalități și majorări de întârziere începând cu data rămânerii definitive a prezentei și până la achitarea integrală.

În baza art. 397 alin. (1), cu aplicarea art. 19 alin. (1) C. proc. pen. și art. 998-999 V.C.C., a fost obligat inculpatul A. la plata în favoarea aceleiași părți civile a sumei de 1.038 lei reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat, cu penalități și majorări de întârziere începând cu data de 10 ianuarie 2008 (data săvârșirii faptei) și până la achitarea integrală.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen., s-a instituit măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile aparținând inculpatului A., până la concurența sumei de 92311 lei, la care se adaugă penalitățile și majorările de întârziere, reprezentând valoarea probabilă a pagubei produse prin infracțiunile de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) și art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (inclusiv actele materiale nereținute în sarcina inculpatului) și prin infracțiunea prev. de art. 6 din același act normativ, pentru care s-a dispus achitarea inculpatului, fiind vorba despre următoarele bunuri imobile: Imobil situat în Cluj Napoca, înscris în C.F., Cluj Napoca; Imobilul situat în localitatea Sic, jud. Cluj, înscris în C.F. Unitatea Administrativ Teritorială Sic, bun comun cu soția; Imobilul situat în localitatea Sic, jud. Cluj, înscris în C.F. Unitatea Administrativ Teritorială Sic, bun comun cu soția; Imobilul situat în localitatea Sic, înscris în C.F., Unitatea Administrativ Teritorială Sic, proprietar exclusiv asupra terenului și bun comun cu soția în privința construcțiilor; Imobilul situat în localitatea Sic, înscris în C.F. Unitatea Administrativ Teritorială Sic, bun comun cu soția; Imobilul situat în localitatea Gherla, înscris în C.F., Unitatea Administrativ Teritorială Gherla, bun comun cu soția; Imobilul situat în localitatea Gherla, înscris în C.F., Unitatea Administrativ Teritorială Gherla, bun comun cu soția; Imobilul situat în localitatea Bonțida, înscris în C.F., Unitatea Administrativ Teritorială Bonțida.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen., s-a instituit măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile aparținând inculpatei B., până la concurența sumei de 58.676 lei, la care s-au adăugat penalitățile și majorările de întârziere, reprezentând valoarea pagubei produse prin infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, fiind vorba despre următoarele bunuri imobile: Imobilul situat în localitatea Gherla, înscris în C.F., Unitatea Administrativ Teritorială Gherla, bun comun cu soțul; Imobilul situat în localitatea Gherla, înscris în C.F., Unitatea Administrativ Teritorială Gherla, bun comun cu soțul; Imobilul situat în localitatea Gherla, înscris în C.F. Unitatea Administrativ Teritorială Gherla, bun comun cu soțul; Imobilul situat în localitatea Gherla, în C.F. , Unitatea Administrativ Teritorială Gherla, bun comun cu soțul.

În baza art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen., au fost obligați fiecare dintre inculpați la plata în favoarea statului a sumei de câte 3.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, în drept, fapta inculpatului A., care având calitatea de administrator la SC F. SRL, în perioada 2007-2008 s-a sustras de la îndeplinirea obligațiilor fiscale cu suma de 1.038 lei reprezentând T.V.A., prin ascunderea unor surse impozabile sau taxabile (în fapt, prin omisiunea emiterii facturii și colectarea taxei pe valoarea adăugată pentru suma de 6.600 lei reprezentând avans încasat prin virament bancar de la SC G. SRL), întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Fapta inculpatului A., care având calitatea de administrator la SC F. SRL, în perioada 2008-2009 s-a sustras de la îndeplinirea obligațiilor fiscale cu suma de 58.676 lei reprezentând T.V.A. (41.202 lei +11.349+4.888+1.237) prin evidențierea unor cheltuieli care nu au bază reală, precum și a unor operațiuni fictive, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Fapta inculpatei B., care având calitatea de contabil la SC F. SRL, în perioada 2008-2009 a evidențiat cheltuieli care nu au bază reală, precum și operațiuni comerciale fictive contribuind astfel la sustragerea societății de la îndeplinirea obligațiilor fiscale cu suma de 58.676 lei reprezentând T.V.A. (41.202 lei +11.349+4.888+1.237), întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

De la momentul săvârșirii faptelor și până la momentul soluționării cauzei a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind C. pen., împrejurare care ridică problema determinării legii penale mai favorabile aplicabile situației juridice a inculpaților, potrivit principiului aprecierii globale, instituit prin Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale.

În concret, limitele de pedeapsă pentru infracțiunile de evaziune fiscală au rămas neschimbate, însă paleta mai largă a circumstanțelor atenuante judiciare, modalitățile mai permisive de individualizare a executării pedepsei și, în ceea ce îl privește pe inculpatul A. și tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, conduc la concluzia că legea veche este mai favorabilă situației juridice a ambilor inculpați.

La individualizarea judiciară a pedepselor care au fost aplicate inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. de la 1969, reținând în acest sens limitele de pedeapsă cuprinse între 2 și 8 ani închisoare, modul și circumstanțele de comitere a faptelor - ideea infracțională și modul de punere în executare fiind conceput de inculpata B.,- care a profitat de cunoștințele sale în materie de contabilitate și de împrejurarea că avea la dispoziție mijloacele de comitere a faptei prin aceea că avea calitatea de administrator, sau, după caz, conducea evidența contabilă a societăților între care a creat un circuit financiar artificial, cu consecințe prejudiciabile asupra bugetului de stat - artificiul financiar fiind însă acceptat și girat și de inculpatul A., căruia în calitate de administrator de fapt sau, după caz, statutar, îi revine întreaga responsabilitate a modului de conducere a evidenței contabile; s-a mai reținut conduita procesuală adoptată de inculpați, care nu și-au asumat responsabilitatea faptelor săvârșite, dar și circumstanțele personale ale acestora, inculpatul A. nefiind cunoscut cu antecedente penale - aspect care a fost valorificat în favoarea acestuia ca și circumstanță atenuantă judiciară, prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. de la 1969.

La rândul său, inculpata B. a fost condamnată definitiv doar pentru infracțiunea prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, în prezent dezincriminată, însă este cercetată pentru infracțiuni economice în mai multe dosare penale, motiv pentru care în favoarea acesteia nu s-au reținut circumstanțe atenuante judiciare.

În sfârșit, raportat la data săvârșirii faptelor și durata de timp scursă până la momentul pronunțării hotărârii de condamnare, dar și la consecințele faptelor săvârșite (prejudiciul determinat fiind semnificativ mai redus decât cel imputat de organele fiscale), s-a aplicat inculpaților pedepse stabilite sub minimul special prevăzut de lege (inculpatul A.), respectiv situat spre minimul special prevăzut de lege (inculpata B.).

Sub aspectul laturii civile a cauzei s-a reținut că E. Cluj s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 283.228 lei, din care suma de 212.923 lei reprezintă prejudiciul efectiv cauzat prin infracțiunile care fac obiectul rechizitoriului, iar suma de 70.305 lei reprezintă penalități și majorări de întârziere calculate până la data de 12 noiembrie 2009, data deschiderii procedurii insolvenței față de SC F. SRL și în continuare până la data plății (fila 16 vol. I fond).

Față de considerentele prezentei în ceea ce privesc infracțiunile și actele materiale pentru care instanța a dispus condamnarea inculpaților, prejudiciul cauzat bugetului de stat a fost diminuat corespunzător, acțiunea civilă fiind admisă doar în parte.

Împotriva sentinței au declarat apel, inculpații A., B. și partea civilă H. Cluj.

Inculpatul A. a solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., iar în subsidiar, reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 din vechiul C. pen. și reducerea cuantumului pedepsei aplicate.

În latura civilă s-a solicitat reducerea despăgubirilor civile.

Inculpata B. a solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., și nesoluționarea laturii civile, în condițiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., iar în subsidiar, reținerea de circumstanțe, cu consecința reducerii pedepsei aplicate sau trimiterea cauzei spre rejudecare pentru nemotivarea hotărârii atacate și încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Partea civilă D. - H. Cluj a solicitat obligarea inculpaților la majorări și penalități calculate la debitele începând cu data actului de inspecție și până la data achitării efective a debitului.

În acest sens, partea civilă a solicitat obligarea inculpaților la majorările și penalitățile debitului de 58.676 lei de la data scadenței, respectiv 31 martie 2010, dată la care s-a emis decizia de impunere și până la data achitării efective a debitului.

Prin Decizia penală nr. 307/A/2017 din 28 februarie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a admis apelul declarat de D. - H. Cluj-Napoca împotriva sentinței penale nr. 131 din 7 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul Cluj, sentință pe care a desființat-o sub aspectul soluționării laturii civile a cauzei și pronunțând o nouă hotărâre în aceste limite:

A obligat pe cei doi inculpați să achite în solidar în favoarea părții civile Statul Român prin D. - I. Cluj penalități și majorări de întârziere aferente debitului de 58.676 lei calculate de la data de 31 octombrie 2010 până la data plății efective a debitului.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

A respins ca nefondate apelurile declarate de inculpații A. și B. împotriva aceleiași sentințe penale.

A obligat pe inculpați la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de câte 300 lei.

A stabilit onorariu avocațial parțial în favoarea Baroului Cluj în sumă de 2 x 130 lei (av. J., av. K.).

Împotriva Deciziei penale nr. 307/A/2017 din data de 28 februarie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, inculpatul A. a declarat prezentul recurs în casație, invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În motivarea scrisă a cererii, inculpatul a solicitat admiterea recursului în casație formulat, desființarea hotărârii atacate și achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Cu privire la tranzacțiile efectuate de SC F. SRL cu SC L. SRL, SC M. SRL, SC N. SRL ȘI SC O. SRL (în calitate de furnizori) și respectiv SC P. SRL, SC R. SRL ȘI SC S. SRL (în calitate de cumpărători), a arătat că atât din notele explicative date cu ocazia controlului fiscal, cât și din declarațiile inculpatului rezultă că nu s-a ocupat de operațiunile de intermediere. Aceste aspecte au fost învederate și cu ocazia declarației date în fața Tribunalului Cluj, filele 337-341, vol. I).

Mai mult, a precizat că o importanță deosebită o prezintă completarea la raportul de expertiză fiscal contabilă efectuată în cauză de către expertul T., întrucât în cuprinsul acestuia se arată că în anul 2008 SC F. SRL a achiziționat de la SC L. SRL cantitatea de 70.118 litri de ulei la un preț mediu de achiziție de 4,3710 lei și că a vândut ulei către cele două societăți la un preț mediu de 5,9031, astfel că în anul 2008 a rezultat un profit impozabil de 107.432,28 lei și un impozit pe profit în sumă de 17.189,16 lei. astfel, rezultă că operațiunile au generat profit pentru SC F. SRL, iar bugetul de stat nu a fost prejudiciat, ci din contra.

A arătat că nu se poate concluziona că vânzările sunt reale, dar achizițiile realizate nu sunt reale, raportat la aceleași bunuri; dacă nu exista achiziția nu se putea vinde ceva efectiv, astfel că cel puțin pentru bunurile înscrise în operațiunile cu cei doi cumpărători, achiziția de la SC L. SRL trebuie recunoscută ca fiind reală.

Existența unei probleme de ordin fiscal legată de lipsa semnăturii ori inexistența notelor de recepție poate constitui cel mult o problemă de ordin fiscal și nu duce la concluzia activității operațiunii în înțelesul acestei noțiuni din dreptul fiscal.

De asemenea, a mai menționat că la dosarul cauzei există rapoartele de inspecție fiscală efectuate la cele 4 societăți furnizoare, în care nu s-a constatat nicio neregularitate în ceea ce privește vânzările către SC F. SRL, apreciindu-se ca fiind reale, iar societățile în cauză obligate să plătească anumite sume către bugetul de stat.

A precizat că prin Decizia nr. 4011 din 12 decembrie 2013 Înalta Curte a statuat că în cazul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 organele judiciare sunt obligate să constate exactitatea stării de fapt și să ia în calcul cheltuielile reale, obligatorii pe care le-a putut face așa zisul evazionist.

Sub aspectul laturii subiective, cerința esențială care trebuie îndeplinită este aceea ca faptele prin care se realizează elementul material să aibă drept scop neplata sau diminuarea operațiunilor fiscale. Prin urmare trebuie să existe o intenție calificată prin scop, ori în speță nu s-a putut reține intenția inculpatului de a prejudicia bugetul de stat, a avut reprezentarea ca operațiunilor sunt reale, iar ceea ce s-a urmărit a fost crearea unui anumit rulaj, astfel încât societatea să nu aibă probleme cu băncile.

Cu privire la facturile întocmite în cursul lunii decembrie 2009 către SC U. SRL Alba Iulia, a arătat că emiterea și înregistrarea acestor facturi în contabilitate s-a efectuat fără ca inculpatul să aibă cunoștință. Mai mult, dreptul de administrare al inculpatului a fost ridicat, astfel că nu s-a putut reține în sarcina acestuia săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Referitor la nota contabilă nr. 9 din 31 decembrie 2009 prin care inculpata B. a înregistrat în contabilitatea SC F. SRL suma de 25.725 lei cu mențiunea „consum lemne de foc” și prin care a descărcat în mod nejustificat suma de 7.747 lei din gestiunea x, a învederat că nu se poate reține săvârșirea infracțiunii prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 atât timp cât lemnul a existat, a fost folosit în scopul amintit și nu există nicio probă care să ateste contrariul; faptul că o operațiune are loc în realitate, dar a fost înregistrată eronat în contabilitate nu a dus la concluzia că operațiunea nu a existat, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sub aspectul laturii obiective.

În ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, a susținut că în cuprinsul raportului de inspecție fiscală din data de 26 martie 2010 s-a menționat că suma de 6.600 lei se afla în sold la data de 31 decembrie 2009, deci era evidențiată în contabilitatea societății.

În opinia inculpatului, prin sintagma „bunul sau sursa impozabilă ori taxabilă” se înțelege orice entitate care constituie baza de clacul pentru impozite sau taxe. În acest sens, a invocat decizia nr. 2855 din 19 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte prin care s-a statuat că infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 presupune, sub aspectul laturii obiective, o acțiune de ascundere a bunului, care se poate realiza prin întocmirea sau deținerea de documente false privind proveniența, proprietatea sau circulația bunului, iar sub aspectul laturii subiective, intenta directă calificată prin scop, respectiv sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Față de acest aspect, a apreciat că acțiunea de ascundere prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 nu se referă și la nedeclararea veniturilor impozabile.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 12 mai 2017, fiind stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu la data de 9 iunie 2017.

Prin încheierea din 9 iunie 2017, Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 307/A din data de 28 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, și a stabilit termen pentru judecarea pe fond a recursului în casație la data de 23 iunie 2017.

Analizând recursul în casație în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

În consecință, Înalta Curte constată că sfera controlului judiciar pe calea recursului în casație a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea analiza și netemeinicia deciziei atacate.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație, inculpatul A. nu invocă aspecte de nelegalitate, prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., referitor la condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, ci, practic, solicită achitarea în temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., cu motivarea că faptele ce i se impută nu au caracter penal.

Înalta Curte reține, așadar, că inculpatul solicită o reevaluare a probelor administrate, situație nepermisă în calea de atac a recursului în casație, întrucât aspectele solicitate de inculpat vizează critici de netemeinicie. Or, în cadrul recursului în casație nu pot fi invocate decât aspecte de nelegalitate, astfel cum sunt prevăzute în mod expres de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Înalta Curte nu poate proceda la un asemenea examen al situației de fapt, nu poate reevalua conținutul mijloacelor de probă, nu poate da o nouă apreciere materialului probator și nu poate stabili o altă situație de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanței de fond și de apel.

Limitarea obiectului judecății în cadrul recursului în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Instanța de casare nu judecă pe fond procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă, exclusiv, dacă din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este necorespunzătoare. Scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În consecință, Înalta Curte reține că inculpatul A., deși formal a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., criticile formulate nu se încadrează în această situație, întrucât inculpatul nu a fost condamnat pentru o faptă care să nu fi fost prevăzută de legea penală, așa cum s-a susținut, criticându-se, de fapt, modalitatea în care a fost reținută de către instanță starea de fapt, pe baza probatoriului aflat la dosarul cauzei și interpretării acestuia, aspecte care, așa cum s-a arătat, nu pot fi reevaluate pe calea recursului în casație.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 307/A/2017 din data de 28 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 307/A/2017 din data de 28 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenții inculpați, în sumă de 260 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2017.